vineri, 31 decembrie 2010

...just one final countdown


Nu ştiu cum să încep. Începuturile sunt dificile. Am pus deja în balanţă anul meu de om major, însă nu mi-am făcut o listă de "viitoare realizări". Cred că ceea ce e cel mai important nu trebuie scris pe o foaie pentru a se împlini; vine de la sine dacă îl ai în minte. Urări? Echilibru, prosperitate şi ...detaşare, pentru ca jungla care se tot dezlănţuie în jurul nostru să nu ne corupă.{"De te-ndeamnă, de te cheamă,/Tu rămâi la toate rece."}

Poate că spuneam cândva prin ianuarie că îmi voi face un pseudo-decalog inspirat de cel din "Viaţa pe un peron". Nu sunt chiar legi şi nici nu le-am "utilizat" pe toate în aceeaşi măsură, dar au fost ca nişte învăţături de care să ţin cont(sau principii de viaţă). Iniţial, prin ianuarie, erau 12, dar s-au mai înmulţit...

  1. Aminteşte-ţi că într-o zi de mâine vei muri.
  2. Totul va trece. Totul trece. (Mircea Eliade)
  3. Ascultă Glasul! (Dune –> Bene Gesserit)
  4. Analizează consecinţele.
  5. Te culci şi-ţi trece! (Mihail Sebastian, “Steaua fără nume”)
  6. Femeile scriu, femeile pictează. (negaţie-> Virginia Woolf,”Spre far”)
  7. Lucrurile nu se îndreaptă, lucrurile sunt îndreptate.
  8. Dragostea este îndelung răbdătoare.
  9. Respectă tăcerea. Apreciază liniştea.
  10. Sensul vine de la sine.
  11. Stabileşte-ţi priorităţile.
  12. Dacă nu a mers înseamnă că el a fost doar o încercare a dragostei idealiste la care aspir. (Jurnal-13aprilie09)
  13. Găseşte în fiecare om ceva de iubit.
  14. Învaţă să-i laşi în urmă pe cei care te-au lăsat în urmă.
  15. Dacă mai e o carte necitită, viaţa merită trăită!
  16. Eu îmi creez propria realitate!
  17. Tot ce este formulat devine tolerabil. (Emil Cioran)
Cu toate că a fost un an de tranziţie, de contabilizare a trecutului, s-a dovedit destul de furtunos odată ce m-am hotărât să-mi lărgesc zona de confort, fără a deveni alta decât sunt, ci doar descoperindu-mi noi limite. Chiar dacă lucrurile nu au decurs de fiecare dată cum aş fi vrut..."tot răul spre bine". Şi, cine ştie, poate că dezamăgirea mea a fost eliberarea altcuiva...



marți, 21 decembrie 2010

Books, books, books

E lună plină...şi nimic mai mult. De fapt ...e şi eclipsă :)

Dacă ar fi să fac un top al celor mai ciudate cărţi citite, neţinând seamă de un clasament, aş nota:
- Procesul (de Franz Kafka) - trebuie luat ca atare; nici nu are sens să încerci să găseşti o logică romanului (doar e Kafka)
- Păienjenel (de Patrick McGrath) - nu poţi crede nimic din ceea ce spune naratorul(schizofrenic) şi te întrebi în permanenţă cum s-au petrecut lucrurile de fapt
- Magicianul (de John Fowles) - o joacă "de-a dumnezeu" ce te păcăleşte încontinuu şi nu-şi dezvăluie scopul nici măcar în final
- Orlando (de Virginia Woolf) - ...pur şi simplu el, Orlando, devine o "ea" peste noapte, fără nici o lămurire...şi în rest romanul îşi urmeză cursul "natural"
A cincea nu am descoperit-o încă.
De-acum mă lupt cu Don Quijote de la Mancha ...şi e ca şi cu morile de vânt... Aproape la fel.

Şi pentru că tot e sezonul... preferatul meu :)

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Motivaţional




My master (nu citeşte, deci nu o să se simtă flatat) a avut grijă, ca de obicei, să mai trimită ceva gânduri benefice şi către mine. Încerc şi eu, de câteva zile, să privesc dintr-un alt unghi prezentul concret. Şi, pentru că "toţi avem dreptul să ne simţim bine", de ce să nu contribuim reciproc la "binele" nostru? Fight, fight, fight. Luptă-te cu tine de fiecare dată când eşti propriul tău inamic!

joi, 25 noiembrie 2010

Dacă ai bunăvoinţă, râzi la orice!


...este o replică din "Preşul" (de Ion Băieşul, desigur).
Dacă tot trăim într-o "sick, sad world", atunci...ne amuzăm şi noi cum putem. Ceea ce urmează sunt niscaiva anunţuri româneşti, cică autentice, care pe mine m-au făcut să râd (oare de ce este, în general, atât de haioasă prostia?)


Vând câine: mănâncă orice şi îi plac foarte mult copiii.
Castron pe placul oricărei gospodine cu fundul rotund pentru batere eficientă.
De vânzare birou de epocă pentru o doamnă cu picioare subţiri şi sertare largi.
Căutăm un om să aibă grijă de un lot de vaci care nu fumează şi nici nu bea.
Vând pat pentru copil cu picioare de fier.
Căutăm femeie la fetiţă în vârstă şi nefumătoare.
Vând maşină de cusut mână şi picior.
Cumpăr îmbrăcăminte de damă deosebită şi puţin întrebuinţată.
Ofer loc de veci liberabil prin schimb.
În diverse localuri şi prăvălii:
Servim cu frişcă clientela bine bătută.
Nu servim minori sub 18 ani.
Avem ciorapi de femei lungi.
Lenjeria de corp nu se schimbă!
Confecţionăm poşete şi genţi şi din pielea clientului.

La noi e cum e şi nu ne mai miră, dar la oamenii ăştia?!? E de mult filmarea şi cred că e foarte populară, dar eu nu o ştiam şi încă mi-e greu să cred că se practică aşa ceva în realitate. Joudan ja nai!

Ah! Era să uit exact partea mai penibilă. Anul acesta nu am ajuns la Gaudeamus, târgul de carte. Dar a ajuns soră-mea. Şi - cum uitasem să-mi cumpăr la timp din colecţia verde de la Adevărul cartea de Gogol (88), a fost ea intermediar. Numai că la standul Adevărul domnişoarele erau foooarte instruite. Atât de instruite încât aproape că i-au râs în faţă, după ce au zis că nu au (şi aveau!): "A întrebat de google? Ha-ha!" Nu pot să zic că scriitorul rus e atât de cunoscut în societatea noastră încât ar fi de condamnat toţi cei care ridică din umeri... Dar să fi reprezentant la un stand de cărţi atât de renumit şi să nu ai habar! Şi să te mai şi amuze... Poate se credeau în altă parte. Prostia ia forme nebănuite.

Îmi permiteam şi eu într-o vreme, când citeam "Suflete moarte" şi mă fascina portretul lui Nikolai Gogol de pe copertă, să-i spun "Gogu al meu". Pornise de la prietenii mei, sătuli să le tot împui capul cu povestea aia despre "un oarecare Gogu" care şi-a aruncat în foc manuscrisul celui de-al doilea volum din roman, a refuzat tratarea depresiei şi hrana, murind în scurt timp. Există mai multe variante ale sfârşitului său, dar, oricum ar fi fost, este remarcabil prin faptul că noi am rămas fără final la "Suflete moarte". Romanul se termină la jumătatea unei fraze...

O să citesc "Nasul" şi o să uit că oamenii nu folosesc google pentru a afla şi cine este Gogol!(fiind nume rusesc este logic că se pronunţă cum se scrie)

Ada Milea - Sir de oameni vineti (special)


duminică, 7 noiembrie 2010

tic tac sau... sistolă, diastolă?*

Iată-mă din nou aici, pe fugă. Parcă s-ar fi fisurat clepsidra şi pierde nisip fără ca eu să bag de seamă. Intenţionam să văd cum a ieşit "Eat, love, pray"-filmul , dar fie că nu m-am încumetat să tulbur amintirea cărţii, fie că am găsit ceva mai productiv de întreprins - nu l-am văzut. Pe de altă parte mi-e dor de filme deja văzute, filme cu mesaj puternic (în viziunea mea). Şi totuşi există ceva de la care nu m-am abţinut: lectura. Mă tot holbam la proaspăt cumpărata carte şi până la urmă am zis: f**k it! Nu înseamnă că dacă "ai bacul" nu mai trăieşti. Câteva pagini pe zi tot poţi să citeşti... Pagini care să nu fie de manual, de culegere de rezolvări sau de caiet de clasă. Aşa că astă-seară termin "Cimitirul animalelor". M-a surprins în mod plăcut. Nu mai citisem nimic de Sthephan King. Chiar dacă e categorisit ca roman horror, sf, e foarte interesant fundamentul realist al poveştii. Un stil foarte interesant de a reda gândurile personajelor. Mi se pare că nu descrierea e cea care dă fiori cât vocile interioare cu care te poţi identifica. În fond teama sau spaima ne sunt familiare tuturor. Ei bine, Sthephen King e maiestru în a le da o formă scrisă. Şi pe-alocuri e şi hazlie! Ok, depinde de umorul fiecăruia.

Că tot am pomenit de "trăit" în afara programului şcolar. Cred că se găseşte timp pentru toate, dacă vrei. Sigur, trebuie să stabileşti priorităţi, dar decât să fi frustrat că nu mai socializezi decât despre teme şi variante, mai bine îţi rezervi timp şi pentru tine. Zboară viaţa pe lângă noi... E frumos când nu ai amintiri dintr-o perioadă a vieţii? Nu văd eu vreun smintit care o să ţină minte calculele de la integrale şi la 40 de ani... De fapt...mint! Or să fie...viitorii profesori.

În rest...cu suişuri şi coborâşuri. Viaţa e destul de imprevizibilă şi uite că şi previzibilul ei e greu de digerat de unii. S-a dus şi Păunescu şi nu pot să nu observ cât se comercializează moartea. Cred că dă pe sticlă mai bine chiar decât botezurile, nunţile şi (culmea!) divorţurile. Cu glasul minţii, fredonam şi înainte şi voi fredona şi de aici încolo, pentru că ..."vom critica cartea iar nu autorul". Ar fi frumos ca oamenii să fie conştienţi ale cui sunt versurile când ascultă o melodie... Gen "Ploaie în luna lui Marte"(Nichita) ... Nu numai muzica inspiră poezie, ci şi poezia inspiră muzică, nu-i aşa?

Acum sunt mai pustiu ca-ntotdeauna
De când mă simt tot mai bogat de tine...


* Zicea Garabet Ibraileanu că "timpul nu trece, ci noi trecem prin timp". Deeeci...să nu mai dăm vina pe ceas!

Later edit: filmul "Eat, love, pray" mi-a părut destul de ...drăguţ? Categoric cartea "învinge" filmul, pentru că filmul nu conţine toate subtilităţile cărţii şi aşa pierde considerabil din profunzime.

sâmbătă, 16 octombrie 2010

ostentativ (fake&gay!)

...unui Adam contemporan


Poţi să mă părăseşti şi azi, şi mâine –

să mă laşi să tremur lângă străini în stradă

să nu am salivă pentru un singur “da” decisiv,

să te înfurii că oamenii cu beregata tăiată nu pot articula

o declaraţie de dragoste faţă de criminalul lor –

Şi tot voi revenii la tine.

Ca un bumerang pe care te chinui să-l educi zadarnic,

degeaba mă arunci departe de perfectul tău inaccesibil,

degeaba mă împingi afară din era ta de celibatar,

Voi revenii mai devreme sau mai târziu,

Voi revenii doar ca să mă poţi abandona zi de zi,

doar să simt că rabd îndelung, că le sufăr pe toate, că le îndur pe toate,

că mă transform în litere biblice şi mă întorc spre tine

din nou smerită

Ca şi cum am greşit în eternitate şi mă părăseşti în eternitate,

Ca şi cum sunt vinovată pentru forma feţei mele,

pentru culoarea ochilor, pentru mărimea sânilor, pentru lungimea degetelor,

Ca şi cum sunt vinovată pentru tot ce e ereditar sau doar social,

Ca şi cum numai ploaia n-ar fi produsul culpabilităţii mele,

ci pretex numai bun pentru despărţirea de ieri

şi despărţirea din eternitate.

{05/10}

duminică, 10 octombrie 2010

I just don't know what to do with myself...


Nu sunt prea entuziasmată imaginându-mi activităţile viitorului apropiat. Mi se pare că totul se aglomerează şi e nevoie de o reorganizare a timpului. Pentru că nici deprimarea, şi nici faza de negare sau de iluzionare nu pot dura la nesfârşit, trebuie să recunosc chestia aia atât de uzată "things will never be the same again". Şi nu ar fi asta o problemă...numai că procesul resemnării e destul de complex şi necesită un timp de meditaţie pe care eu nu-l mai am. E prea multă analiză matematică în joc ca să îmi mai pot analiza eul ore în şir! Sau, altfel spus: e prea multă psihologie de învăţat ca să mai am timp de educarea psihicului meu. Timp este, dar nu de pierdut aiurea.

Mă aşteptam la ceva mai multă înţelegere din partea profilor, că doar e ultimul an, dar vreau să cred că măcar pe semestrul II o să ne scutească de inutilităţi. E destul de iritant să trebuiască să pari preocupat de 10 materii (exagerez) când nici nu o să mai ai treabă cu ele în viitor. Pentru cultură? Să fim serioşi! Noi oricum învăţăm pentru o anumită dată (adică programat să uităm) pentru că nu poţi obliga un om să reţină ceva ce nu are utilitate pentru conexiunile lui mentale deja existente. Sigur, mai există şi varianta de a-l traumatiza pentru a învăţa, dar nu cred că mai merge anul ăsta... Se pare că liceul şi-a făcut efectul asupra noastră şi ne-a blazat într-o oarecare măsură. Asta e...asta-i epoca.

Nu mai zic nimic ştiinţific; articolele astea gen "cercetătorii au demonstrat" deja mă amuză. Ce uşor e să comentezi nişte chestii aşa...teoretic. Cum spunea Gogol, "omul e înţelept, deştept şi priceput în tot ce-i priveşte pe alţii, dar nu pe sine". Ce grozavi suntem la a le rezolva altora problemele, dar când vine vorba de ale noastre... Uite ştiinţă: "Pentru a te încrunta, eşti nevoit să foloseşti 43 de muşchi ai feţei. Pentru a zâmbi nu ai nevoie decât de 17." (de-aici)

Octombrie era luna în care puteam să mă îndrăgostesc de dragoste pur şi simplu. Naivitate. Era frumos că puteam zâmbii când mi se lipeau frunze de tălpi... Acum merg în direcţia inversă cristalizării, în direcţia normală circumstanţelor vieţii: decristalizare. Asta în termeni psihologici, ca să nu mai par atât de subiectivă... Probabil o să mai gândesc ceva timp gen "I just don't know what to do with myself..."



miercuri, 29 septembrie 2010

illusion never changed into something real...


Acum probabil ar trebui să învăţ la biologie, să plâng morţii sau să ...dorm? Mda...aveam de gând să închei cu maaaaarele bac, dar uite că încep cu el. Poate pentru că o să-l aleg prioritar? Nu ştiu... Mă apucă o nepăsare teribilă când vine vorba de a mai medita la priorităţile mele în viaţă. O să amân chestia asta, spre binele meu.

Ce-am făcut? Păi...mă lăsasem legănată luni în şir de gânduri; pur şi simplu reflectam la nesfârşit, domnule psiholog. Şi? Şi nimic, nimic nu ieşea din asta...Ok, ieşea ceva, dar...nu mai aveam răbdare: un an da, rabd, dar uite că nu pot doi! Şi? Şi... m-am hotărât să încerc să ies din mare, să iau iniţiativa şi să simt ceva mai stabil, ceva ca ţărmul. Dar am nimerit în stânci. Şi... Şi...erau destul de ascuţite...şi atât. Atât? Eh...sigur că nu e doar atât dar nu sunt Marin Sorescu să rescriu (o) Iona! Şi regreţi? Da, îmi pare rău că nu sunt Marin Sorescu; în rest nu.

Mă simt ciudat; mi-am creat o vară ciudată şi acum mă trezesc în anotimul meu(păstrez exprimarea asta) că sunt presată să-mi vin în fire, să mă pregătesc de examene, să reînfrunt realitatea vieţii cotidiene. Sigur, nu am putut să menţin creaţia; cred că nu ar trebui să mai fim atât de asprii cu divinitatea: depui un efort considerabil să creezi ceva, o realitate personală sau un Adam şi o Eva, dar ca să menţii controlul...e înnebunitor de complicat şi aproape imposibil să nu te trezeşti un simplu spectator, aşa ca mine. Poate m-am blazat în liceu, ca Bacovia, poate mă anesteziez cu planurile de viitor, cert e că...privesc în lăuntru şi aştept să izbucnească ceva, să-mi studiez reacţia aşa cum se cuvine, căci sunt cel mai personal, fidel şi onest subiect de studiu de care dispun. O să dau citatul lui Cioran prin iulie, ca să ne amintim unul dintre motivele pentru care "Ioana vrea psihologie". Răbdare...răbdare şi luciditate...

În rest... trebuie spus că atât timp cât ai un prieten care să te bată pe spate, să-ţi spună că "shit happens" şi că nu tu ai o problemă de comunicare cu anumiţi oameni, ci ei cu tine...totul o să se rezolve. E frumos să şti că poţi să întrerupi un om când se bărbiereşte... (De-aia nu apelez la fete, nu pot să le întrerup din bărbierit când sun!) Hm... show must go on, and on, and on...

P.S:Sunt nemaipomenit de curioasă ce anume (dacă există) m-ar face să mă răzgândesc în privinţa optatului pentru bacul mai greu la bio! Deja m-am pus în coarne...şi e greu cu încăpăţânaţii. Cum să aleg ceva ilogic şi simplu în defavoarea a ceva logic şi complicat? Sunt curioasă.

Late edit: {titlul s-a schimbat odată cu starea mea}

Natalie Imbruglia - Torn

sâmbătă, 25 septembrie 2010

nihil (ca altă idee n-am)


"Orice existenţă subiectivă este un absolut pentru sine însăşi. Din acest motiv, fiecare om trăieşte ca şi cum ar fi centrul universului sau centrul istoriei, şi atunci cum să nu fie suferinţa un absolut? Nu pot înţelege suferinţa altuia pentru a o diminua prin aceasta pe a mea. Comparaţiile în asemenea cazuri n-au nici un sens, deoarece suferinţa este o stare de singurătate interioară în care nimic din afară nu poate ajuta. Este un mare avantaj că poţi suferi singur. Ce-ar fi dacă faţa omului ar putea exprima adecvat toată suferinţa interioară, dacă în expresie s-ar obiectiva întreg chinul interior? Am mai putea sta de vorbă între noi? N-ar trebui să vorbim atunci cu mâinile pe faţă? Viaţa ar fi realmente imposibilă dacă tot ce avem noi ca infinit de simţire ar fi exprimabil în liniile feţii." ("Pe culmile disperării" - Emil Cioran)

P.S.: O să scriu ceva mai original când o să mă simt originală şi capabilă să-mi manifest originalitatea.


Lake of Tears - To Blossom Blue

joi, 16 septembrie 2010

,,,

"Chicoteau amândoi din orice fleac, erau într-o stare aparent anormală, când cuvintele banale ori gesturile care altădată te fac să roşeşti, ţi se par extraordinare, încărcate de semnificaţii adânci, îţi dezvelesc altă faţă a lucrurilor. Într-un cuvânt, erau fericiţi."
(Trei dinţi din faţă - Marin Sorescu)

sâmbătă, 4 septembrie 2010

H2O

Tocmai am terminat de vizionat documentarul de-aici şi m-am gândit să scriu acum pentru a începe luna septembrie cu ceva ce îndeamnă la...armonie. Mi-am întipărit bine cuvintele magice care purifică apa: iubire şi recunoştinţă. Asta îmi aminteşte de cuvintele extrase din Maitreyi, cuvinte pe care le repeta de fiecare dată când era tristă, ca un fel de mantră: "Beatitudine, supremă beatitudine, fericire eternă perfectă şi desăvârşită mulţumire!" Le pot vedea pe peretele de lângă mine de fiecare dată când mă pregătesc de somn, când îmi iau porţia de lectură sau doar meditez; însă m-am obişnuit cu hârtia aceea verde şi uit că am lipit-o acolo cu un scop. E doar un lucru mic, dar generalizând aş putea spune că, nu numai eu, ci noi, oamenii (uite că m-am dat de gol, nu sunt extraterestru!), uităm ceea ce ne propunem şi ne lăsăm prinşi în mersul vieţii cotidiene. Şi dacă uităm ceea ce ne-am propus, nu înseamnă că într-o oarecare măsură uităm de noi?

N-aveam de gând să filosofez aici şi în niciun caz acum, dar mi-am dat seama că nu perseverez destul în anumite privinţe şi cum altfel îmi pot ţine o auto-predică decât imaginându-mi că vorbesc pentru cineva? Eu nu sunt Iona! Am o literă în plus. Umorul meu...

A venit şi vremea anotimpului meu şi sper să realizez măcar din când în când (şi voi odată cu mine) că umezeala din aer, ploaia aceea leneşă şi nepăsătoare, norii legaţi unii de alţii şi soarele anemic, sunt nişte îndemne clare să privim mai mult în noi înşine şi mai puţin în exterior. Bine, când or să cadă frunzele o să fim una cu natura! Uite şi o chestie optimistă şi "colorată", mai mult pentru puştoaice de 14 ani care beau şi îşi pierd capul complet, dar! ...fac şi eu o "escapadă" din ciclul de melodii melancolice, perfecte pentru falling season...

Asculta mai multe audio Muzica

duminică, 29 august 2010

Un mic jurnal de vacanţă


Cea de-a doua excursie de vacanţă mi-am petrecut-o la Podul Dâmboviţei - sat din comuna Dâmbovicioara (poate aşa sună mai cunoscut). Am pornit din start cu avantajul de a fi găzduită de o prietenă care e localnică şi astfel am avut ocazia de a afla lucruri interesante despre istoria meleagurilor şi mai ales am avut privilegiul de a cutreiera grădini montane pe care nu le-aş fi "urcat" ca simplu turist. Spun "urcat" pentru că nu e ca la noi la câmpie, să te plimbi fără să te uiţi pe unde calci; aici pantele abrupte îţi garantează că dacă nu le vei acorda atenţie te vei rostogolii pe iarbă, printre brazi, până în vale.

Unul dintre detaliile minunate ale zonei este zgomotul râului ce-ţi dă impresia că oricâtă gălăgie ai face nu vei reuşii să perturbi natura. Din fericire nu am auzit răsunând din vreo ogradă muzică străină de cea a peisajului. Mi-a plăcut că tradiţionalele şanţuri de lângă gardurile caselor (de la câmpie) sunt înlocuite aici de cursul râului. La fel cum vara trecută - ştiu că sună ciudat - mi-a plăcut cimitirul din Brăduleţ...

Cred că e important să observăm şi difererenţele astea mici care vin odată cu altitudinea, nu numai "aerul mai curat şi pământul mai ondulat". Mai vizitasem cândva, în copilărie, peştera Dâmbovicioara, dar dacă tot eram acolo m-am bucurat să o revăd. Ce-i drept...amintirile mele din excursiile şcolare sunt destul de vagi. Nu l-am crezut pe micul ghid - care ne recita în peşteră "poezioara" învăţată pe din-afară - când ne-a spus că sunt lilieci în peşteră. Mă gândeam că e prea amenajată pentru bietele făpturi: prea multă lumină (şi artificială!). Apoi am văzut vreo trei zburând pe lângă noi, şi din instinct am căutat să-mi feresc pletele. Oricum nu atacau... Sau cel puţin aşa ne-a zis micul ghid - localnic angajat pe timpul verii.

Cei 5 km înapoi spre "casă" i-am mers pe jos pentru a admira cheile Dâmbovicioarei. Ne-a cam epuizat soarele, dar l-am ignorat pe cât posibil şi ne-am minunant de pereţii de stâncă ce păreau a se unii înghiţind drumul, am alergat copilăreşte pe stradă şi am făcut, desigur, şi un mic popas de odihnă, mai la înălţime şi mai la umbră. Ce bine e să râzi fără jenă de nimicuri pentru că nu te vede decât natura...

Seara am urcat în grădină şi ne-am aşternut păturica. "Cel mai iubit dintre pământeni" nu-mi mai capta întreaga atenţie când eram atât de conştientă că dacă-mi arunc un ochi afară din carte o să dau de nori, de crestele munţilor, de casele împrăştiate în jos, ca într-o pictură imensă.

Aveam mai degrabă poftă de "joaca de-a fotograful" sau de plimbare desculţă prin iarbă... Am făcut şi una şi alta. Până şi pletele mele s-au bucurat de îmbrăţişarea ierbii... Voiam să-mi amintesc că am fost acolo, că am trăit în prezent şi prin asta am furat o parte din locul respectiv. Aşa fac mereu când plec la drum: nu "fur" doar pietre de pe alei, dealuri, munţi, din cimitire, parcuri, ci şi teritorii întregi. Le îndes în minte. Ce frumos e să-ţi aminteşti cum mirosea iarba, cum se plimbau norii, cum latra câinele acela enervant şi noi râdeam una de alta...

În cea de-a treia zi am mers "la cetate". Nu e amenajată turistic, aşa că numai cei din partea locului cunosc unde este situată şi cunosc chiar puţin din istoria rămasă în zidurile construite prea puternice şi înalte pentru a se lăsa dârâmate de ani. Ne-am căţărat zdravăn până la aceste ziduri cocoţate pe vârf de creastă, şi cu pulsul la maximum mi-am dat seama că e adevărat: ambiţia e la fel de importantă ca şi pregătirea fizică. Deci, indiferent cât de "statică" aş fi, jumătate din cerinţă o voi îndeplinii întotdeauna.

Nu eram la o altitudine ameţitoare, dar, ca de fiecare dată când priveşti spre o depresiune, aveam impresia că ne aflăm "într-un vârf de lume".
Am meditat câteva momente şi la faptul că fiind în persoană aici înţelegi mult mai bine de ce oamenii care trăiesc departe de forfota lumii moderne sunt mai aproape de divinitate, indiferent de concepţiile religioase. Când e atâta armonie ţi-e şi greu să nu devii spiritual.

De fapt, micul meu jurnal de vacanţă e pur subiectiv. Când plec la drum cu gândul să mă relaxez departe de realitatea vieţii cotidiene îmi propun să mă axez doar pe trăirile mele interioare. Sau poate că asta vine de la sine... Am scris de astă dată mai mult cu gândul la începutul anului şcolar, la reluarea activităţilor programate strict, după orar. Se pare că şi o vacanţă începută cu gândul că nu ai planuri se poate aranja destul de plăcut (poate chiar surprinzător de plăcut!). Aşa că...de ce să nu fim spontani din când în când?


P.S.: "Eu îmi creez propria realitate!" nu e doar o "poruncă" în decalogul meu personal (după modelul Octavian Paler), ci chiar s-a împlinit (cu "muncă" şi răbdare). A meritat şi merită! E cam ca dragostea - îndelung răbdătoare... :)

vineri, 6 august 2010

All you have to do is...

...dream, dream, dreeeam

Când am auzit descrierea filmului Timer mi-am amintit câteva cuvinte rostite mai mult în glumă de o prietenă: "cum ar fi să putem inventa detectoare de suflete pereche?" Mi-a plăcut ideea; mi-a sunat în minte ca un vers de poezie postmodernistă. Filmul ăsta, ireal cum e, prezintă (într-un mod comico-tragic aş zice eu) avantajele şi dezavantajele unui potenţial cronometru ce-ţi anunţă momentul când întâlneşti sufletul pereche. Nu ştiu câţi oameni cred (lucid!) în conceptul de suflete pereche, sau în (mai puţin cunoscut) conceptul de suflete surori. Mihai Eminescu, primul om la care mă gândesc când spun "idealist", considera femeile de care se îndrăgostea pe rând ca fiind "copii" ale celei la care aspira. Pare dur cuvântul "copie" folosit pentru desemnare fostelor iubiri, însă mie îmi pare o bună metodă de acceptare a trecutului şi de continuare a căutării prototipului. Mi s-a părut interesant că, murind tânăr, s-ar putea să fi murit gândindu-se că singura femeie care nu era o copie a prototipului era cea pe care o iubea atunci (Veronica Micle, nu?). Cred că şi prototipurile idealiştilor se dizolvă atunci când sunt îndrăgostiţi. Mai degrabă viseză la sentiment, nu la omul care îl va produce. Hm...poate că am început să vorbesc despre mine... Sigur că nu ştiu ce-a fost în mintea d-lui Eminescu! Ştiţi voi?

Tind să cred în ceva asemănător conceptului de suflete surori: oameni care se întâlnesc în viaţă pentru a se ajuta reciproc în dobândirea anumitor lecţii ce trebuiau ştiute pentru a evolua. Oamenii se formează, se transformă în fiecare moment trăit, astfel că devine aproape vitală circumstanţa în care se cunosc. Şi aşa ajung la What the bleep do we know?, un film care ridică întrebări (despre realitate, emoţii, credinţă, scopul existenţei) şi încearcă să le găsească răspunsuri prin prisma fizicii cuantice (şi nu numai). Nu e un film de genul "doar pentru cei care ştiu fizică cuantică", să zicem, ci pentru toţi cei care îşi pun întrebări cărora nu ştiu de unde să le extragă răspunsul. La un moment dat mi-a părut ridicolă treaba cu celulele umane care se purtau asemenea posesorului, însă mesajele transmise la general m-au făcut să fiu mai atentă la micile lucruri frumoase care mi se arată, sau cel puţin să fiu mai îngăduitoare faţă de momentele în care nu se arată (nu mie). Sigur că starea de bine nu durează dacă nu o exersezi, dar măcar mi-a amintit să-i scriu sticlei de apă un bilet cu încărcătură benefică. Iar noi suntem aproape 70% apă... Din punctul ăsta de vedere e de înţeles că gândurile ne fac ceea ce suntem. Ce suntem? :)



luni, 26 iulie 2010

Întoarcerea cavalerilor

Rammstein - Du Hast
   



Ziua medievală petrecută la Sighişoara a fost destul de palpitantă, însă nu sunt deloc sigură că pozele sau filmările pot reda emoţia simţită live. A fost caldură mare şi cavalerii îmbrăcaţi în zale sau piei/blănuri de animale au rezistat vitejeşte duelurilor care reflectau soarele de iulie în săbiile lor. Seara a început furtuna, iar cavalerii s-au dezlănţuit în ploaie. I-am privit de sub umbrelă până când m-am trezit trasă în mijlocul dansului lor. Cu o mână încercam să închid camera de fotografiat, iar cu cealaltă - umbrela. Cavalerul continua să danseze în ploaie netulburat de incapacitatea mea de a colabora, iar eu mă amuzam gândindu-mă cât de tare trebuie să se distreze cei de pe margine, care ne priveau. A fost plăcut (şi categoric de neuitat) "dansul" spontan în ploaie, dar odată încheiat mă întrebam dacă aş mai avea nevoie de umbrelă: eram deja udă. Dacă aş fi stat în Sighişoara aş fi dansat în ploaie fără griji, la fel ca domniţele sau fetele costumate în luptătoare, însă pe mine nu mă aşteptau haine uscate la sfârşitul zilei, ci drumul spre casă. Cred că luptele date în ploaie, între toate ordinele cavalereşti, m-au impresionat cel mai mult, pentru că se crease o atmosferă de-a dreptul medievală: cavalerii loveau cu patimă, se rostogoleau în cădere, parau lovitura inamicului, iar muzica părea a le intensifica atacurile.

La un moment dat un spectator a "furat" o sabie trântită la pământ, însă "cavalerul de pe afişul festivalului" l-a fugărit recuperându-o cu repeziciune. Nu avea nicio şansă în faţa cavalerului Alexandru din Ordinul Lupilor (actor, desigur), căci ploaia îi energizase pe vitejii ce ne încântau. Ulterior mi-am dat seama că fusesem trasă în ploaie tocmai de "cavalerul organizator" Liviu Pancu (actor şi regizor).





Piaţa Cavalerilor (sau a Cetăţii) a fost cu siguranţă preferata mea; cu toate că am străbătut şi restul străduţelor împânzite de oameni şi suveniruri, aici am asistat la concertul celor de la ??? (solista avea o voce înaltă minunată, zic eu) şi în încheirea zilei, la concertul Trabucos din Portugalia (elecrizant cimpoiul, iar tipa cu tobele foarte carismatică). L-a miezul nopţii s-a făcut intrarea Marelui Car al Jertfei, iar după ce nu s-a mai aprins cerul luminat de artificii, cavalerii s-au retras cu torţele ridicate. Vivat! Vivat! Vivat! Noi ne-am retras spre gară... La ieşirea din cetate o scurtă întâlnire cu un "free hug-er" (ca să zic aşa), iar în mintea mea, în liniştea străzilor din Sighişoara nopţii, doar melodia de atac a cavalerilor medievali şi...o părere de rău că s-a terminat. De trei ori Vivat!













































P.S.: când aflu care este acea melodie care îmi rămăsese în minte (melodia de bază a duelurilor) o să actualizez, până atunci...ne mulţumim cu o alta de festival Rammstein-Du hast. Muzica face diferenţa :)

Later edit{05.05.11}: am aflat şi melodia de care pomeneam, de la Cavalerul Alexandru :D ...aşadar Carmina Burana.

marți, 13 iulie 2010

niscaiva aberaţii

Acum se cunoaşte că e iulie, pentru că am început să mă ascund de soare în spatele draperiilor. A trecut prima lună de vacanţă, dar n-am ce lucruri interesante să spun, să scriu. Am planuri mari, ca de obicei, numai că avansez lent, lent, cu gândul că "mâine o să mă trezesc mai devreme şi o să am o zi mai lungă". De fapt, tocmai d-aia e plăcută vacanţa chiar şi când leneveşti: pentru că recuperezi somnul din timpul anului şcolar. Aberez. Am văzut un film, Mary and Max - interesantă perspectiva (poate pare pentru copii: nu e), am citit nişte cărţi, mi-am mai tocit puţin încălţările şi am încercat să mai creez nişte sinapse utile prin căpşorul meu. S-a demonstrat că există o genă comună între cei ce suferă de schizofrenie şi genii... Şi au existat atâtea exemple ale faptului că geniile au gene comune cu cele responsabile de maladii psihice, încât nici nu mă mai impresionează certitudinea. Interesant de studiat e sindromul Asperger (îl avea Max din film, şi Lisbeth Salander din trilogia Millenium), şi el întâlnit la oameni geniali. Iar aberez. Mă gândeam că în orice societate există câte un "ciudat" pe care-l evită toţi, şi de fapt nu avem de unde să ştim dacă e "doar un ratat" sau e geniu.

S-a terminat şi cu bacul ăsta(mai e cel de toamnă, desigur) şi am simţit o parte din agitaţia care o să fie anul viitor. Au fost şi surprize, surprize... Oricum, sper ca peste 2 săptămâni să am ceva interesant de relatat (să-mi amintesc şi eu ceva din vara 2010, nu doar romanele citite). În orice caz, poze or să fie. Poate nu ştiţi articolul ăla din ziar (cred că Adevărul) despre "căsnicia ideală": femeia să fie cu 27% mai inteligentă decât bărbatul şi cu 3 ani mai tânără (parcă). Mai erau şi alte condiţii şi statistici, dar nu le-am "stocat" în memorie. Nu-l găsesc pe net, aşa că trebuie să mă credeţi pe cuvânt. M-a pus pe gânduri...

Mi-am amintit că intenţionam luna trecută să scriu câteva rânduri despre serialul Lost-naufragiaţii [am îngroşat ca să nu mai pierdeţi vremea citind aiureli, crezând că e vorba despre altceva], care după 6 ani s-a încheiat(în mai). Noroc că nu l-am descoperit de la început... Nu zic că n-a meritat, dar la un moment dat devenise exasperant: un sezon pe an, episoade în care nu afli nimic nou, personaje noi inutile, reacţii prea previzibile, mistere peste mistere. Dar au fost câteva personaje care mi-au plăcut de la început până la sfârşit, indiferent cât de (ne)reuşit a fost sezonul. Pe primul loc e cu siguranţă Desmond (cel mai "special", zic eu), iar al doilea... oscilez între Daniel (fizicianul autist) şi Charlie (rockerul dependent de droguri). Unul dintre episoadele care mi-au rămas în minte e "The Constant" (sezonul 4), şi cred că la fel de palpitante ar fi trebuit să fie şi restul pentru a nu mai exista dezamăgiţi de Lost. Oricum, prea multă critică lasă impresia că n-ar fi demn de viziont, ceea ce nu e în intenţia mea. Aşa că, pentru cine nu a văzut Lost e mult mai simplu să-l vadă acum, când nu mai trebuie să aştepte câte 8 luni un sezon nou. Îmi amintesc cu drag de entuziasmul trezit de primul sezon: toate vieţile erau legate între ele, misterele curgeau unele dintr-altele, întreţinând suspansul, crescându-l. Cam atât cu vorbăria.

Nici nu ştiu dacă e ciudat sau nu, dar mie nu mi-e dor de mare...

P.S.: Se pare că nu există verbul "a abera", dar pur şi simplu nu simt nevoia să renunţ la obişnuinţa de a-l folosi, aşa că eu tot "aberez" (chiar dacă limba română nu-mi dă voie). Zic doar aşa, să nu "aberaţi" şi voi ca şi mine...

duminică, 13 iunie 2010

D-l Nimeni Nimeni :)


Hmm... Mr. Nobody e un film foarte, foarte ciudat. Cu accent pe foarte! Aşteptam cu nerăbdare să-l văd pe Jared Leto într-un rol normal, dar ăsta cred că a fost cel mai anormal rol! Fusese criminal cu probleme psihice în Chapter 27, homosexual în Alexander, dependent de droguri în Requiem for a dream, bătăuş în Fight Club... Anyway, în Mr. Nobody e... Nemo Nobody, că aşa îl cheamă, şi e ultimul muritor dintre oameni (care cică şi-au căpătat nemurirea prin celule stem luate de la porci - nu glumesc, genetic vorbind e posibil...dar nu zic că până la "nemurire"...) Asta ar părea numai o chestie s.f.(oamenii ăia ţineu porcii în braţe ca pe pisici!), numai că filmul dezvoltă alte morale foarte profunde. Atât timp cât n-ai ales, totul rămâne posibil.

La 9 ani Nemo este pus să aleagă între mamă şi tată. Nu aflăm ce a ales, căci, ajuns la 118 ani, povesteşte cele trei vieţi pe care le-ar fi putut trăi, cu trei femei total diferite. In funcţie de decizia pe care ar fi luat-o atunci, dar şi de următoarele decizii (din adolescenţă mai mult), sunt prezentate multiple posibilităţi ale trecutului său. Morala finală e că orice decizie ar fi luat era cea corectă, pentru că nu există vieţi greşite. Ce-i drept doar una dintre cele trei femei era aceea, dar ...cum să alerge mai repede decât trenul încât să plece cu maică-sa? Orice e posibil...

Nu ştiu dacă am înţeles complet filmul, pentru că e o învălmăşeală de vieţi acolo, dar sunt prezentate chestiuni ştiinţifice foarte interesante şi e tulburătoare nevoia permanentă de a lua decizii corecte - căci timpul nu merge decât într-un singur sens. Este pusă la îndoială realitatea, jucându-se puţin cu mintea noastră, iar Nemo Nobody pare a fi întruchiparea răbdării în toate situaţiile critice ale potenţialelor vieţi. Dragostea e îndelung răbdătoare...

Mi-au plăcut coloana sonoră şi ideile filosofice, iar pe total m-a impresionat. Nu ştiu dacă l-aş putea încadra în topul filmelor mele preferate (am aşa ceva?), dar în orice caz eu zic că merită văzut. E confuzant în ansamblu, dar...nu-i aşa că Jared joacă bine rolul de ultim muritor/babalâc extra-zbârcit? :D Păcat că nu şi-a putut păstra "glăsciorul" la 118 ani...

Aici e filmul, cu subtitrare şi toate cele. Remember!...remember!...
N-am devenit suspicios de îngăduitoare de la o vreme?...Vizionare plăcută!

sâmbătă, 12 iunie 2010

Sherlock Holmes

is definitely the master of the masters!

Am intrat în lunga şi extra-călduroasa vacanţă de vară... Ăsta e unul din motivele pentru care m-am încumetat să mă uit la film; al doilea e că terminasem săptămâna trecută de citit Câinele din Baskerville şi mi se trezise dorul de Sherlock Holmes. Aş fi fost curioasă să văd acest roman devenit film, dar n-am găsit aşa ceva. In schimb am vizionat filmul apărut anul trecut. Era să mă păcălească; credeam că ar fi regizat după una dintre poveştile lui Sir Arthur Conan Doyle, dar nu e. Au fost preluate replicile personajelor şi încorporate într-o nouă acţiune, rezultând un film interesant şi deasemenea hazliu.

In primele momente am fost tentată să-l critic, căci Sherlock Holmes - deşi se mai droga ocazional, îşi ţinea tutunul în papucii de casă, fuma pe perne până când nu se mai vedea nimic în jur şi făcea diverse experimente chimice - nici vorbă să fi mers de-a buşilea prin cameră, să nu aibă grijă de igiena lui, să fie pocnit de Watson sau să fie nepoliticos cu cineva, cu atât mai puţin cu prietenul lui. Desigur, aceste lucruri dau haz filmului, numai că eu mă aşteptam să-l văd pe acel Holemes adevărat, care obişnuieşte să atace şi să se apere prin ironie fină provenită din inteligenţa lui ascuţită. Probabil că n-ar mai fi fost la fel de captivant fără adăugirile făcute la stilul englezesc al personajelor. Sherlock Holmes ştia să fie rafinat şi după ce revenea dintr-o misiune în care jucase rolul de cerşetor şchiop şi, din ce-am înţeles din cele câteva povestioare citite, Irene Adler nu era vreo aventură de-a lui, ci mai mult o fiinţă idealizată. Se pare că până la urmă n-am putut să nu critic...

"Pentru Sherlock Holmes, ea este întotdeauna Femeia. Foarte rar l-am auzit numindu-o altfel. În ochii lui, ea eclipsează şi predomină întregul sex feminin. Nu că ar fi simţit el vreun sentiment înrudit cu iubirea pentru Irene Adler. Pentru mintea lui rece, precisă, dar admirabil de echilibrată, toate sentimentele - şi mai ales iubirea - erau respingătoare. Era, ca să zic aşa, cea mai bună maşină de raţionat şi de observat din lume, dar postura de îndrăgostit nu i s-ar fi potrivit deloc. [...] Nici nisipul într-un instrument sensibil sau o zgârietură pe una din lupele lui de înaltă performanţă n-ar fi deranjat mai tare decât un sentiment puternic într-o fire ca a lui. Şi totuşi, pentru el nu exista decât o singură femeie, iar acea femeie era defuncta Irene Adler, de dubioasă şi îndoielnică amintire."(Scandal în Boemia)
Numai că filmul avea nevoie de ceva romantism...

Ei bine, Moriarty (de care pomeneşte în final) chiar a existat şi în lumea literară. Este antagonicul lui Sherlock Holems, este personajul care duce la sfârşitul lui Holmes - care se sacrifică pentru a-l demasca pe cel mai periculos inamic al său (în Ultima problemă) De fapt Sir Conan a decis după câţiva ani să-l "învie" şi să scrie că nu murise, căci dispariţia ambiguă a detectivului îi permitea acest lucru. Ah... iar am trecut în sectorul de literatură! Până să citesc (din) aventurile lui Sherlock Holmes avem impresia că e un personaj prea uzat, că a fost reprodus în multe filme şi a devenit demodat. Nici vorbă de aşa ceva, nu are cum să se demodeze şi nici nu poate fi egalat de un alt detectiv. Sherlock Holmes este modelul suprem. Dovada acestui fapt o veţi avea citind :)

P.S.: dar e bun şi filmul, very funny... :D
"Lucrurile ciudate şi combinaţiile extraordinare le găsim în viaţa în sine, care este întotdeauna mult mai îndrăzneaţă decât orice efort al imaginaţiei."

duminică, 6 iunie 2010

de 5 iunie


Ieri a fost "ziua mediului", cum zicem noi. Dar oricum ştiaţi deja asta. N-am fost la adunat de gunoaie, că deh... mă gândesc că oricum mizeria "se face" la loc în maxim trei zile. Glumesc. Sau nu. Ieri am văzut un copilaş de vreo 4 anişori care a venit singurel să aducă un şerveţel la coşul de gunoi.(Ce de diminutive!) Dacă toţi părinţii şi-ar "dresa" odraslele când încă mai pot fi dresate, altfel ar arăta străzile, şi pădurile, şi parcurile, şi scările blocurilor. Dar e cum zice Ada Milea : "O altfel de ţară dacă am avea altfel ne-am bate joc de ea".

Anul trecut am participat la protest cu motoul "Salvaţi Parcul Trivale!", dar nu chiar pe 5 (că aveam şcoală atunci), ci pe 13. A fost o experienţă interesantă... N-au venit atâţia oameni câţi se presupunea că or să vină, iar "primăria" şi cei de la ocolul silvic ne-au ignorat complet. Doar nu era să bage în seamă nişte puştani care strigau "Opriţi defrişările!"... In schimb am strâns semnături (profa de chimie era foarte înverşunată, în felul d-ei pacifist!) şi am citit mai apoi că s-ar fi luat măsuri împotriva celor care au autorizat acţiunile ilegale de defrişare. Şi asta m-a mirat!

Am rezumat cam ce se petrecea anul trecut, pentru că ziceam atunci "vrem parc natural, nu cartier rezidenţial!" şi am înţeles anul ăsta că există iniţiativa ca pădurea Trivale să devină rezervaţie naturală (nu parc). Din partea mea să o numească cum vor ei, să-i dea orice titulatură, numai să nu fie coji de seminţe pe alei! Înţeleg că sunt biodegradabile, dar! cum pot să se degradeze pe beton, să intre în beton!? Cineva tot trebuie să facă curat, să le măture... [Anyway, atât timp cât pot face o plimbare off-road nu mă mai vait...]

Bun... de proiectul cu rezervaţia naturală am aflat ieri la "Palatul copiilor" (mi-a luat 18 ani să ajung acolo!...în vizită), la o mică serbare în cinstea mediului - organizată de Asociaţia Studenţilor Universităţii Constantin Brâncoveanu (cred că asta-i titulatura). Am fost să admir şi eu rochiile din hârtie...şi să fac pe fotograful pentru o prietenă costumată :) ...şi mă rezum la pozele cu identitatea ascunsă a domnişoarelor, pentru că cele "oficiale" or să apară pe la televiziunea locală şi/sau ziare.

Mie chiar mi-au plăcut creaţiile ...şi cred că au plăcut şi părţii masculine :)

duminică, 30 mai 2010

always remember me :)

Acum ascult cd-ul de la "Beck'sperience". N-am auzit de cei care cântă(în afară de cele două formaţii care au cântat aseară), dar sună ok. Probabil am rămas în atmosfera aia electrizantă, la care s-ar putea să fi contribuit şi ploaia care se pare că a inundat unele străzi din Bucureşti. În mod sigur mi-a inundat mie picioarele fixate pe betonul din Romexpo. În orice caz am fost destui inundaţi (şi chiar "scufundaţi") care ne-am menţinut pe poziţii şi am savurat concertul. O tipă din faţa mea renunţase la încălţăminte, că probabil nu-i mai folosea la nimic, iar englezul din spate stătea în ploaie cu braţele încrucişate (era obişnuit cu clima omul).

M-au impresionat plăcut Codeine Velvet Club, trupă înfiinţată de solistul de la The Fratellis. Mi-a plăcut stilul lor britanic: rafinat şi totuşi ready to rock. Mi-au amintit de vremea când eram fană Mtv2 şi cunoşteam aproape toate trupele de alternativ şi indie rock. De fapt şi cd-ul primit îmi aminteşte de Mtv2...

Iniţial nu eram prea nerăbdătoare să o văd pe tipa de la Noisettes, doar voiam muzică live, nu din nişte boxe(dacă tot stăteam sub umbrelă, în ploaie). A fost amuzant că s-a oprit ploaia cu vreo 2 minute înainte să urce ei pe scenă, de parcă scoţienii de la Codeine o aduseseră, iar tipa de origine africană o alunga. Am fost surprinsă de showul pe care l-a făcut de una singură: s-a dat peste cap pe scenă, a sărit peste instrumente, a coborât în public şi a făcut o mare de oameni să cânte cu ea. Iar totul a fost natural, fără nicio urmă de ridicol. Când a spus "this song is nebunie curată" ne-am uitat miraţi unii la alţii: ce-a zis? Părea ceva rusesc după pronunţia ei, dar după 10 secunde ne-am prins: nebunie curatăăă! Desigur, la "Never forget you" atmosfera a explodat de-a dreptul şi încurajaţi am strigat cu toţii "always remember me!!!"

Sonorizarea mi s-a părut surprinzător de bună de asemenea. De data asta pot să spun şi eu - veşnic nemulţumita - că am fost mulţumită. Nu mai povestesc întâmplările politice de la capitală (sau mai bine zis: las mizeriile pentru altă dată) şi mă mai bucur o dată de o melodie care a început să-mi placă.

duminică, 23 mai 2010

publicitate


Aşadar...aseară: Sidewinder. Încerc să fiu scurtă pentru că deja, după ce am dormit, nu mai simt nevoia să spun tot ce gândeam după 11 p.m. [Şi întotdeauna ajută o conversaţie sinceră cu un prieten!] La o eventuală întrebare răspunsul meu ar fi fost: "Da, mi-a plăcut. Nu mai vin altă dată." Ştiu că nu are sens, dar mie asta mi-a inspirat concertul lor: că nu trebuie repetată experienţa în astfel de circumstanţe. Un exemplu de conversaţie la care am asistat: "bassistul - Şti, au venit oamenii care ne filmează...Dar n-au masă, n-au unde să stea!/vocalistul - Nu mă in-te-re-sea-ză!" Asta a fost una dintre chestiile care mi-au plăcut: primirea. Am glumit când i-am spus bassistului (sunt impersonală!) că vreau covor roşu, dar nici să mi se silabisească în faţă nu voiam. N-am nimic cu omul că nu-l cunosc. Şi nu are legătură genul de muzică pe care îl cântă cu faptul că îndrăznesc să mai spun încă o dată: mi-e dor de Laid. Bine... nu chiar de Laid, ci de "epoca Laid". Altă rezonanţă aveau concertele pentru mine! N-o să se mai întoarcă vremurile alea oricât ar alcătui şi realcătui formaţia "membrul fondator"(iar impersonală), dar e frumos să-mi amintesc din când în când cum era pe-atunci. Sunt ca o bătrânică nostalgică: "pe vremea mea maică..."

Hai că am făcut şi reclamă gratuită. Sau "anti-reclamă", depinde. Scuza mea e că sunt afonă... [Întotdeauna am o scuză!] Oricum, sunt sigură că au existat oameni care au savurat cântarea. Şi mie mi-a lăsat o impresie plăcută chitara solo (dacă nu greşesc). Bassul...nu l-am prea auzit. După concert parcă aveam dopuri în urechi de la zgomotul tobelor... Poate că am gândit prea mult şi d-aia nu m-am putut integra în atmosferă (dacă cumva exista una, nu sunt prea sigură).

Măcar nu mă gândesc la fiecare lătrat de câine în noapte, la alarme, sonerii de telefon şi senzaţii din metrou, să zicem. Vreau să spun că totuşi nu mă transform în Anton Holban, deci mai pot încă să închid ochii în faţa lucidităţii, să o mai amân din când în când. Deci nu o să mor la 35 de ani! Asta e o logică bolnavă... Am început să citesc Jocurile Daniei (citisem anul trecut O moarte care nu dovedeşte nimic şi Ioana) şi mi-am amintit cât de lucid şi totuşi subiectiv a fost nepotul lui Lovinescu în fiecare creaţie literară. N-a cunoscut ficţiunea, totul era viaţă, dar mai ales viaţă intrinsecă: aceleaşi sentimente întoarse pe toate părţile. Tocmai pentru că-şi redă propriile emoţii fără să fabuleze, obţine efectul de intimitate. Parcă aş citi cuvinte scrise pe creier nu pe foaie. M-am apucat şi de critică literară, că nu mi-a ajuns partea cu muzica...

Într-o oarecare legătură cu subiectivismul, mi-am amintit de un concept simbolist: sufletul individual este chintesenţa vieţii cosmice. În timp ce căutam în mod obsesiv informaţii despre simbolism pentru studiul de caz, am dat şi peste citatul ăsta care mi-a plăcut:
"De când eram mic, o săgeată a durerii s-a spart în inima mea. Atât cât ea va rămâne, voi fi ironic - dacă va fi smulsă din mine, voi muri." (Soren Kierkegaard)


Asculta mai multe audio Muzica

vineri, 21 mai 2010

no daydreaming = boredom


Mă simt de parcă am intrat în vacanţă deja. Azi mă uitam la cei de-a XII-a cum se pozau în robe de absolvenţi şi mă gândeam că nu mai am nici eu prea mult până atunci. Nu mai am mult, dar mai am greul. În liceu e atmosfera aia de...viitoare grevă, combinată cu apropierea bacului şi cu nerăbdarea vacanţei. Cred că se observă cât sunt de plictisită... Atât de plictisită încât m-am uitat la un film! E grav, având în vedere că în general ocolesc filmele. Nu-mi place când nu am cu cine comenta ceea ce văd, dar am făcut o excepţie şi m-am uitat la un film la nimereală(pentru că ăsta pe care îl vreau eu, Mr. Nobody, e de negăsit). Îi zicea "Deaths of Ian Stone"(nu pun link - sau poftim: url! - că nu-l recomand). Interesantă ideea de a fi ucis zilnic (trupeşte adică), dar nu m-a impresionat. Bănuiesc că n-a fost creat să impresioneze, ci doar să fie şi el acolo (filmul). Hm...şi observ tot mai des chestia asta cu "eternul feminin" întâlnită în Dr. Faust la final, adică prozaic vorbind: prin femeie se obţine happy ending-ul. Purificarea! Oricum, cuvântul ăsta, femeie, e interpretabil. Nu orice femeie... Căutam în dex cuvântul şi am găsit ceva interesant(la argou):

FEMEIE URÂTĂ acioală, bâhliță, bufniță, cartoafă, cotoarbă, matracucă, ornitorinc, otravă, paceaură.
FEMEIE REA capră, cață, cățea, haită, matracucă, paceaură, tartoriță, viespe.
FEMEIE PROASTĂ bandoală, bleagă, cartoafă, gâscă, matracucă, mută, oaie, paceaură, tută, vacă.

Foarte inteligente explicaţiile... Avem o limbă minunată! De n-aş fi eu aşa curioasă... Şi bărbaţii:

BĂRBAT AFEMEIAT expr. băbălău, berbant, căutător de perle, corditor, crai, curvar, donjuan, fustangiu, futangiu, scoicar, târfoman.
BĂRBAT ÎNALT băbălău, cal, girafă, Godzila, haldău, măgăoaie, plăvan.
BĂRBAT VIRIL călăraş, mascul feroce, pulărău, taur comunal, tivitor.

În concluzie, diferenţa dintre afemeiat (fustangiu) şi obsedat sexual (futangiu) o face "s-ul", iar ornitorincul...este un mamifer urât, săracul. Are sens? Scuzaţi cuvintele vulgare...
Şi pentru că tot suntem la capitolul ăsta de limbaj elevat, un om tocmai mi-a trimis ceva educativ. Probabil voia să ştiu şi eu pentru când o să ating vârsta (mea) legală pentru asta: undeva pe la pensie...şi pensiile se iau târziu în ţărişoara noastră. Oricum, eu militez pentru spălatul pe dinţi! Mi-a făcut poftă de piersici...

P.S.: dacă vă sună bine titlul cărţii "Departe de lumea dezlănţuită", să ştiţi că numai titlul sună bine! Pe mine mă plictiseşte... Mai bine citesc cuvinte din dex decât cartea asta. Ştiaţi că e corect tontălău, nu tăntălău ? Iar mie îmi place cineva, nu de cineva...

marți, 18 mai 2010

...a deeper kind of slumber*


Ştiu că sunt întârziată, dar... a murit Dio? Adică, pe bune? Mă gândeam că poate totuşi (dacă e să ajung) îl vedeam în concert anul ăsta. Şi acum... Hmm, bănuiesc că n-aş fi fost surprinsă dacă aş fi ştiut că avea cancer (la stomac). E bun şi pesimismul la ceva: la anticiparea viitorul. N-are sens să mai fac descrierea omului ce-a fost sau a artistului care continuă să fie prin intermediul muzicii... Pentru cei care n-au habar despre cine vorbesc, foarte pe scurt: era nenea care a inventat şi popularizat semnul cu corniţele de drac \m/ ...Şi (cel puţin) datorită semnului ăsta n-are cum să moară altfel decât trupeşte.



P.S.: Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim mai întâi. - Mircea Eliade
*Tiamat

miercuri, 5 mai 2010

logica are gâtul rupt...şi-i atârnă capul


Azi m-am aprins cam tare în discuţii. M-am "certat" cu proful de bio. De fapt a fost doar o discuţie în contradictoriu care l-a supărat, iar pe mine m-a revoltat. Şi pentru că proful era posomorât şi când am plecat de la oră, nici eu nu am avut o stare prea bună. Doar e proful meu preferat! Nu ştiu dacă l-a supărat faptul că i-am spus "ce nu mi se pare corect" sau pentru că a înţeles ce încercasem să-i explic şi i s-a părut că nu mai găseşte soluţii. M-am aprins mai mult pentru că mi-a ajuns până-n gât tratamentul ăsta de turmă, de uniformizare totală, ca şi cum toţi am fi nişte infractori şi nişte nesimţiţi, doar pentru că nişte specimene (nu se ştie care anume) şi-au demonstrat "civilizaţia" asupra veiozelor de laborator. I ain't gonna be just a face in the crowd! Să mai pomenesc de faptul că, în cazul în care un oarecare a minţit vreodată, pentru laboranta de biologie-chimie toţi suntem nişte mincinoşi care fură atlase de anatomie? Da...deja începe să mă amuze şi pe mine. Numai că pe moment mi-a trezit simţul dreptăţii, idealismul ăla care mă poate băga în belele. Sper să-i treacă profului supărarea, nu pentru că m-ar taxa pentru răbufnirea mea, ci pentru că orele de bio n-ar mai avea farmec fără umorul d-lui, hiper-dezvoltat. Nu ştiu cum o să fie la anu', în caz că se pensionează...

Pe de altă parte am început să mă simt ca în clasa a VII-a. Poate ciclicitatea e de vină, pentru că din nou am de-a face cu indivizi care îmi comentează cuvintele şi atitudinea, fără a-mi adresa reproşurile făţiş. Un fel de bârfă. Da...se pare că azi am fost foarte sensibilă la stupidităţile din jurul meu. Aşa că n-am putut să mai rămân detaşată de ele. Indiferenţa nu e punctul meu forte. O să mai exersez de dragul colegilor care citesc cu interes "povestioare" scrise elevat, în loc de texte argumentative. Cred că unii nu ştiu ce-i aia argumentare! În fine, poate că ar trebui să fiu mai îngăduitoare cu cei care abia dacă citesc o carte în doi ani. Şi poate "doi" e prea mic în cazul ăsta. Poate nici nu-i vorba de ani, ci doar de... "viaţă". Altfel nu-mi explic cum de pot asculta fermecaţi cum se citeşte "povestioara"(că eseu nu cred să fi fost) în care se dă citatul "Apa trece, pietrele rămân" şi găsesc legătură cu "Omul sfinţeşte locul, iar nu locul pe om". O fi fost apa sfinţită şi n-am înţeles eu ...

Oricum, cred că, apelând la logică, cerându-le argumente (iar dăm de un cuvânt complicat!) eu devin cea absurdă, nu ei. Aşa că nu o să mai cer decât puţină linişte din partea vecinilor, iar eu o să-mi dorm somnul de "vampiroaică" cu ochi însângeraţi în buletin. Ce face blitz-ul din om...

vineri, 30 aprilie 2010

#nu include nimic

S-a dus şi luna asta... Câteodată parcă îmi trăiesc viaţa aşteptând. Ce aştept? Să treacă. Waiting and waiting and just waiting...for the right kind of pilot to come...* Am fost covârşitor de romantică luna aceasta (chiar dacă celor din jurul meu le-am părut doar întoarsă pe dos, "şi iar pe faţă şi iar pe dos") şi mi-e clar că trebuie să mă scutur şi să-mi vin în fire. Probabil că lipsa jurnalului (lipsă materială care a dus şi la cea spirituală) m-a făcut să-mi "cânt" gândurile în public, pe toate căile... Sau poate doar simţeam nevoia să urlu ceea ce simt!
Ultimele 100 de pagini din Trei dinţi din faţă mi-au ciopârţit zâmbetul pâna l-au transformat într-o frumuseţe de grimasă. Precum în cel de-al doilea volum al Nopţii de sânziene, fiecare personaj este atins de declin. Unii fug în altă lume, adică mor, alţii eşuează moraliceşte, decăzând într-un mod grotesc, iar cei puţini rămaşi sunt torturaţi de perioada istorică pe care o trăiesc. Există şi excepţii, dar sunt neglijabile. Am fost dezamăgită de personajul feminin, de muza nedemnă. În subiectivismul meu cred că ea e vinovată pentru tot. "Tot" însemnând dispariţia eroului, artistului sfărâmat de pierderea muzei - fapt care declanşează dezechilibrul. Ştiţi cum e: când n-ai lucrul pe care-l vrei zici că n-ai nimic, când nu-ţi dă atenţie omul care vrei tu să-ţi dea atenţie - nu-ţi dă atenţie nimeni. Aşa generalizăm noi...

Per ansamblu am fost impresionată de romanul construit cu migală din zeci de coincidenţe, care mai de care mai dubioase. Oricum, rămân la părerea mea: merită citit, doar adaug că...sper să nu fiţi prea optimişti când începeţi să citiţi (pentru că o să vă treacă brusc!). Pentru un om realist e o carte numai bună de parcurs, un adevărat izvor de informaţii şi trăiri verosimile.

Aş mai avea multe cugetări de împărtăşit: despre muzeul Goleşti, despre pupincurismele şi "pocnelile" de printr-un liceu al secolului XXI, despre imposibilitatea unei manifestări spontane, despre unii părinţi de tip cloşcă şi copiii lor ce n-au ştiut să-i educe pe adulţi, despre nesimţiţi care mănâncă seminţe peste tot şi strâng alţii gunoiul în urma lor, despre oameni îngustaţi la minte şi eventual despre posibilitatea ca vânătaia de pe genunchiul meu drept(provocată de impactul cu scările) să aibă cauze mai adânci, în ADN. Şi să nu uităm de efectele lunii pline (care din fericire e plină doar o dată pe lună! - în general)

* am fost (şi încă sunt) prea îndrăgostită de melodia aceasta pentru a nu-i aloca aici ceva spaţiu:

miercuri, 28 aprilie 2010

***


"Şi dacă sunt, cum zice Dio,

just a rainbow in the dark,

atunci de ce n-aprinzi lumina

să-mi vezi culorile reflectate-n tine

ca-ntr-un dinte de pirania înfometat

de dragoste, nu de carne?

Dă la o parte fiecare strat de veşmânt negru,

dă la o parte întunericul de pe fiecare colţ

al trupului meu nevăzut de lumină

şi priveşte-mi pielea ca pe un curcubeu

ce suferă că nu te poate îmbrăţişa

decât în şapte culori

şi cu două braţe."

{25.03.10 - O ultimă vibraţie}:-<


[În cinstea zilelor când aveam motive să mă trezesc fără mofturi la 7 dimineaţa şi eventual să sar gardurile liceelor. Kanpai!]


Asculta mai multe audio Muzica

duminică, 25 aprilie 2010

...temperament


Anul trecut ţineam morţiş să aflu ce temperament am şi, căutând, am dat peste testul ăsta. Mi-a plăcut la nebunie să tot repet "sunt 38% flegmatică, 34% melancolică, 24% colerică şi 4% sangvinică". Cred că aveam o pasiune pentru procentaje. Totuşi procentajele explică şi spun multe; spre exemplu pot da vina pe ele (deci pe temperamentul meu) atunci când devin aşa zis "insuportabilă".

Ah, ce uitam! "Trei dinţi din faţă" e genială! N-am terminat-o (că lenevesc), dar au fost suficiente replici cât să o pot recomanda (cu un zâmbet de încurajare) oricărui "degustător" de ironie sau de exprimare necenzurată. Numai să nu te sperii de volum...

"Sufletul nostru, ia te uită, are şi-o gâlmă de amărăciune!, pulsa ca o inimă. O inimă în suflet nu e deloc o tautologie. Şi simţea fiecare pulsaţie, ca şi când aceasta i-ar fi luat sânge din sângele lui. Sânge din sângele meu, nu e un copil, ci o pocitanie de necaz, de nerealizare, de cai verzi pe pereţi. Şi l-ar fi anemiat încontinuu. Era într-o hemoragie de melancolie, acea stare care prozaic şi concentrat se numeşte "întors pe dos". Şi am adăuga: şi iarăşi pe faţă, şi iarăşi pe dos."

Observasem din poezii că domnul Marin Sorescu găsea savuros hazul de necaz, dar proza chiar m-a dat gata. Dacă aveţi răbdare să vă faceţi testul de temperament (adică să nu fiţi eventual în zodia berbecului - pentru că ei duc lipsă de răbdare, chiar dacă nu toţi recunosc!), poate mă înştiinţaţi cât de introvertiţi/extravertiţi sunteţi. Adică procente, procente, procente. (: See you later, alligator!

P.S.: Nu repetaţi (ca mine) de prea multe ori cuvântul "temperament", pentru că o să-şi piardă sensul. Asta presupunând că e cunoscut sensul (don't worry, există dex). E valabil şi pentru "topor", "ceaşcă", "dor" sau...orice altceva...

P.S.2: după aproape un an am repetat testul şi procentajele s-au schimbat puţin(poate în funcţie de evoluţie sau doar de dispoziţia curentă), temperamentul dominant s-a conturat mai bine ;)), dar clasamentul se respectă [interesant de observat...pentru mine doar...]

miercuri, 21 aprilie 2010

{...ganduri} ->inf=NULL


From you have I been absent in the spring

When proud-pied April, dressed in all his trim,
Hath put a spirit of youth in everything,
That heavy Saturn laughed and leapt with him.[...]
(XCVIII Sonnet of Shakespeare)


vineri, 16 aprilie 2010

spectacole de-ale vieţii

Ştiaţi că există o mulţime de oameni care nu ştiu ce-i ăla teatru? Unde-i găsiţi? În interiorul teatrului bineînţeles. În loc să privească spre scenă, spre piesa care se joacă, ei întorc capetele într-o parte şi în alta studiindu-i pe cei din public de parcă ar fi costumaţi în cine-ştie-ce personaje misterioase. Din motive greu de înţeles pentru mine, ei se aşteaptă ca râsul să le fie stârnit de cei care asistă la spectacol, nu de cei care îl creează ...Mai sunt prezenţi şi indivizi subjugaţi de hormoni care plătesc 5 lei biletul doar pentru a se giugiulii în timp ce actorii de pe scenă interpreteză roluri de politicieni. Romantic, nu?

Ar fi trebuit să specific că vorbesc despre adolescenţi din diverse licee ale Piteştiului, dar nu cred că vârsta e de vină. Educaţia! Cine nu a învăţat până la 15 ani că la teatru te duci să vezi o piesă de teatru, nu o să mai înveţe niciodată. Cu ocazia asta sper să-mi amintesc să nu mai merg la teatru când sunt organizate spectacole special pentru elevi, căci atunci e apogeul combinaţiei dintre lipsa educaţiei şi lipsa ruşinii. Nu iese nimic bun din asta.

Astăzi am tot auzit o femeie jelindu-şi în spatele blocului băiatul mort. Poate îl cunoşteam, poate nu. Plânsul unei mame este acelaşi indiferent de vârsta copilului care-i moare... Ce artificială şi grotească pare suferinţa reală în comparaţie cu cea mimată... Born again, you'll be born again...

marți, 13 aprilie 2010

un an de cine poate, scapă

La muuuuulţi ani! Celei mai fidele cititoare a mea. De fapt singura de la o vreme. De fapt soră-mea :D Dacă îmi făcea mama vreo 10 fraţi atunci aveam vreo 10 postări începute cu "la mulţi ani". Astfel e unica. Simte-te specială sis! :) Am ratat 13-le 40... Şi uite cum se potriveşte Marin Sorescu la un 13 aprilie:

Un an de molii şi de dolii
Mai multe dolii decât molii
Şi-un an cumplit de pete-n soare
Şi-un an când trage sarea apa
Cum ar veni, de pete-n sare,
Un an de cine poate, scapă.
(Un an - Marin Sorescu)

P.s. : Ceva foarte dubios: în urmă cu câteva minute unul dintre vecini asculta la volum ridicat System of a down. N-am reuşit să identific care dintre ei. Poate nenea care trebuia să aibă pian şi n-are ;))

Later edit: nu-s prea potrivite melodiile pentru 21 de ani, aşa că...uite una mult mai potrivită :D

duminică, 11 aprilie 2010

miozot de april...


Radioul şopteşte ceva cu o voce necunoscută. Vorbeşte în surdină şi nu înţeleg ce-mi zice. Computerul a început de la o vreme să toarcă. Sau poate sforăie, că mulţumit nu-mi pare. Lista de messenger e la fel de inertă ca mai mereu. Se uită la mine şi cască. Îmi face şi mie poftă de căscat. Răsuflu uşurată când începe muzică la radio. Atâta armonie fără cuvinte... Sunetele nu se strâmbă la mine dacă nu le pricep. Sunetele se îmbrăţişează în urechile mele. Sunetele... S-a întrerupt radioul. ...Dar muzica, cine poate întrerupe muzica?



P.S.: culmea e că tocmai poza asta, veche şi nefocalizată (nu că aş fi pasionată de fotografie), e gasită neîncetat de "motorul de căutări"... oare oamenii nu ştiu ce-i miozotul de fapt? eu mă refeream la nu-mă-uita (şi la propriu şi la figurat), iar în numele lui G. Topârceanu nu vorbesc: "Dar Primavara, care stie tot,/Va risipi prin iarba dimprejur/Scantei de-azur/Albastru miozot." (Singurătate) {scris azi,14april11, când aproape am dublat postarea!}

luni, 29 martie 2010

De toaaaate

Uite că s-a cam scurs şi luna asta. A plouat doar o zi (ne)infernal şi n-am avut cu cine să ne iubim prin mansarde, în luna lui Marte desigur. Prietenii mei se uită câteodată lung la mine şi exclamă cu un zâmbet triumfător: "Ioana s-a îndrăgostit!" Da, nu zău? E ca şi cum ar zice "într-o zi s-a îmbolnăvit Bacovia de plămâni". A fost mereu aşa, iar eu la fel. Păi ce, trebuie să găseşti vreun făt-frumos-din-lacrimă ca să te îndrăgosteşti? Altceva nu mai poate fi îndrăgit? Îmi place primăvara. Sunt cam colerică ce-i drept, dar...e distractiv să fi şi extrovertit(chiar dacă unul instabil).

Până la urmă Marele Singuratic (Marin Preda) s-a dovedit demn de ţinut minte, uimitor de realist, profund. Aveam eu şi soră-mea (o fac vedetă!) o vorbă :"dacă moare la sfârşit e carte bună!". Ne refeream la unul dintre protagonişti, dar nu-i problemă dacă mor ambii. "Pentru cine o cunoaşte/ Toate-s vechi şi nouă toate" Că tot m-am blocat azi când recitam Glossă la ora de română. De, ce să-i faci? Tot introvertită. Asta am făcut eu mai special în luna martie: am învăţat poezii de-ale domnului Eminescu(mereu ezit la tutuială, că doar nu ne-am tras de şireturi). Oricum Odă(în metru antic) rămâne veşnic în sufletul meu, promit.

Nu ştiu ce să zic de concertele de anul ăsta... Nu prea mă mai demoralizează gândul că iar nu mă duc. Mă şi sperii eu de mine însămi că nu-mi mai pasă. Poate o să-mi pese a doua zi după, când o să realizez că de fapt voiam să aterizez şi eu pe-acolo. Deocamdată mintea mea nu dă semne că ar vrea să se focalizeze pe aşa ceva.

În Piteşti...ca în Piteşti. Nu ştiu exact de ce, dar parcă-mi plăcea mai mult B&B decât Barock, nu că ar fi mari diferenţe. Dar parcă odată cu numele (şi patronii şi muzica) s-a schimbat şi atmosfera. Sau poate mi se pare mie... Ca să nu mai zic că sunt aproximativ sătulă de liceu şi acum înţeleg care e diferenţa dintre învăţământul obligatoriu şi cel neobligatoriu (pe care oricum nu-l facem de plăcere): pe-a XI-a mulţi profi par a încerca să te convingă că poţi să te duci şi cu oile pe câmp - "anul ăsta nu avem materie de predat, învăţaţi voi acasă şi discutăm ora următoare". Yeah, right. Bine că deocamdată nu mai bat apropouri subtile de meditaţii. Ce să facă şi ei?... Fiecare de ce-l doare.

A...şi încă un lucru: oamenii vor prefera întotdeauna viaţa, iar nu moartea. Asta ca subiect de meditaţie când priveşti roua de pe noile fire de iarbă(sau eziţi între a privi spre un prieten patruped din copilărie ce se stinge cu încetinitorul, sau spre un pisic ce se joacă cu tot ce prinde). Din când în când sunt şi eu om.

duminică, 7 martie 2010

Dreamer


Zilele trecute soră-mea mi-a amintit de un vis avut cu ochii deschişi: aş fi vrut ca în apartamentul nelocuit de alături să se mute un tip care să cânte la pian. Desigur, soră-mea râdea de mine: stăm la etajul 4, iar scara blocului e atât de îngustă încât mai bine nu-ţi mai cumperi frigider nou decât să construieşti tactici pentru a-l aduce în casă. Ar fi fost interesant să văd pe cineva care încearcă să urce un pian la etajul 4, dar mai interesant ar fi fost ca seara să cânte la pian vecinul cel nou. Şi dacă nu era tânăr mă mulţumeam şi cu un bunic care să-mi împărtăşească din înţelepciunea lui, numai să aibă pian!

La început am crezut că noul vecin e fantomă, pentru că nu se auzeau decât uşi închizându-se şi deschizându-se. Acum l-am întâlnit - e un nene, fără pian. Dar poate e pictor sau filosof! E gratis să visezi...

Aţi observat că oamenii se tem să spună ce simt? Partea dificilă e cum spui ce simţi. Mi-am amintit de o piesă de teatru genială, Skin Deep: "Spune-mi ce simţi! Spune-mi ce simţi! Spune-mi ce simţi!"