sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Message in a bottle :)

Azi am primit prima mea scrisoare.

Stiam că o să sosească pentru că "m-am plâns" de ziua mea că nu am primit niciodată o scrisoare... Mi-a promis una dintre prietenele mele că-mi scrie şi s-a ţinut de cuvânt. A fost destul de hazliu că ştia unde locuiesc, dar nu mai înţelegea adresa pe care şi-o notase din timp, aşa că m-a sunat să mă întrebe. A fost şi mai amuzant că a durat 4 zile să primesc o scrisoare trimisă de la 3 străzi distanţă.

E straniu cum m-a purtat scrisoarea prin atâtea stări retrezite de amintiri: nostalgie, amuzament, regretul că ne-am schimbat, tristeţe şi în acelaş timp speranţă în viitor. Nu se ştie ce ne aşteaptă...

Poate că încă mai păstrăm o parte din naivitatea care ne lăsa să ne bucurăm de nimicuri... Dar cine ştie câte se vor întâmpla până pe 2 aprilie 2018? S-au întâmplat atâtea într-un an, darămite în opt... Noi sperăm, sperăm... şi vom vedea atunci câte din visele noastre au rămas în picioare, câte s-au modificat şi câte au fost ucise de timp sau viaţă. [Sau câţi "plozi" o să ai, Mirela ;)) ]

Cred că am înţeles brusc că nălucile sunt doar năluci, fie că poartă o cochilie, fie că poartă în suflet un tigru ce desoperă uneori că nu se poate hrănii cu iarbă, că trebuie să vâneze. Tot nălucă... :-< Sper să simt asta şi mâine, să nu mai uit.

Iar la finalul acestor înlănţuiri de ambiguităţi şi metafore voi juca, la rândul meu, rolul de expeditor: "Si eu simt acelaş lucru :) "

miercuri, 20 ianuarie 2010

A cruel taste of winter...

Mi-e frig. Probabil mi-am aerisit camera mai mult decât trebuia...

De 3 zile ninge bacovian în Piteşti. Intr-o dimineaţă, mergând spre liceu, mi-am dat seama că repetam continuu în gând "detest ninsoarea, detest ninsoarea..." Pentru câteva clipe chiar am detestat-o. In două dimineţi consecutive era cât pe ce să provoc un accident rutier (în care eu ajungeam pe parbriz) . Mersul prin nămeţii strânşi pe trotuare mă obligă să renunţ la visatul cu ochii deschişi.

Uitasem cum este iarna... Pe de o parte idioţii care trag de umbrela mea şi maşinile care accelerează la trecerile de pietoni (stropindu-mă cu mocirlă), pe de altă parte patinaj pe ninsoare şi bătaie cu zăpadă prin pădure...

La şcoală simţeam nevoia să cânt "for those about to rock, we salut you!" , dar acum sunt clar în atmosfera de "you can't always get what you want..." Un fel de haz de necaz; trebuie să ies din hibernare...

Se simte miros de vacanţă, din nou. In săptămânile astea două mergem la şcoală mai mult "ca să ne tocim pantofii"(cum spune proful de bio). Nu mă plâng: deocamdată n-am nici sesiune şi nici bac. Deocamdată...

De fapt... Mi-ar prinde bine nişte MDB acum. Just take my frozen hand...

...parcă ar fi blogul deprimaţilor (al naibi frig!)

luni, 18 ianuarie 2010

Noaptea (lui Eliade) de Sânziene

Mă simt surescitată. Tocmai am terminat de recitit "Noaptea de Sânziene". Până nu m-am reapucat de lecturarea ei nu am putut să-mi amintesc de ce a însemnat atât de mult pentru mine. Să-mi amintesc concret de ce. Dar motivul nu i l-aş putea comunica decât unui alt suflet care a citit ca şi mine, trăind cu personajele, iubind prin ele, murind cu ele. Acum par siropoasă - poate chiar sunt.

Uitasem detaliile acelea care te fac să iubeşti o carte (asta dacă şti cum să iubeşti o carte), uitasem anumite dezlegări ale semnelor primite de eroul lui Eliade. Uitasem... Intotdeauna mi-e greu să mă apuc de recitirea unei cărţi, pentru că ştiu că mă aşteaptă altele pe care nu le-am cunoscut încă, care trebuie să-şi aştepte rândul. De fapt nici nu cred că am recitit mai mult de 3-4 cărţi, dar cu siguranţă a doua lecturare(nu e plictisitoare, cum s-ar crede) îţi relevă alte înţelesuri; priveşti dintr-un alt unghi. Nu vreau să-i fac o recenzie acum, căci s-ar crede că mă pierd în detalii când de fapt vraja "Nopţii de Sânziene" stă chiar în acele detalii.

Nu-mi amintesc pe care din personaje am îndrăgit cel mai tare prima dată, însă acum, după 2 ani, "preferatul" a fost Petre Biriş: profesor de filosofie, bolnav de tuberculoză, fumător vehement, ce trăieşte în sărăcie, iubeşte platonic o actriţă nereuşită, abundă de sinceritate în ultimele zile ale lui şi moare cu ideea că i-ar fi plăcut să ajungă în Paris şi să discute filosofie la o cafenea a existenţialiştilor.("Eu am optat pentru viaţă, îi spusese. Vreau să trăiesc, să văd ce are să se mai întâmple până la urmă...")

Nu vreau să stric savoare cărţii trădându-i fragmente din numeroasele ei mistere, ci mai degrabă aş invita la lectură (dacă aş avea pe cine!) Dacă vreţi să înţelegeţi literatura lui Mircea Eliade citiţi "Noaptea de Sânziene", e capodopera lui. De fapt e mai mult de-atât: e câte-un strop de Eliade în fiecare personaj, e viaţa lui încorporată în cea a personajelor. [Cei familiarizaţi cu mine s-au obişnuit: "Eliade în sus, Eliade în jos."]

"S-ar putea întâmpla fel şi fel de miracole. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi..."

Nu este o carte doar a misticismului şi a căutarii sensului, a semnelor, ci o împletire a miracolelor ascunse în viaţă în spatele unei realităţi ce nu pare a avea manieră de interpretare.

... Să ai voinţa de a citi sonetele lui Shakespeare când în jurul tău cad bombe; pentru că preferi să mori citind un mare poet decât ca o simplă pradă a fricii, a neputinţei.

"Dacă ai fi obiectiv n-ai fi prea întristat de soarta care aşteaptă umanitatea; pentru că ea nu mai e umanitate decât cu numele. In realitate este o specie zoologică înnebunită de aşa-zisa libertate de a-şi croi propriul destin."

"De tot ce se întâmplă în lume sunt şi eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă; sunt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că mai sunt şi alţii, zeci de milioane, ca mine. Si cum pentru societăţile moderne
lumea înseamnă tot mai puţin Cosmos şi tot mai multă Istorie, îţi dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior în afară de noi. Cum am putea fi creatori în Istorie, noi, câteva zeci de milioane de dezechilibraţi?"


vineri, 15 ianuarie 2010

...


Azi s-au împlinit 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu.

Anul acesta n-am mai simţit atmosfera aceea de serbare în liceu. Serbare a fost, dar mi-am pierdut interesul: nu se găseşte niciun om entuziast care să mă molipsească cu starea lui; toţi suntem plictisiţi şi dornici să scăpăm de încă o zi de şcoală(mai ales că e vineri).
Sunt aceleşi holuri de liceu, aceiaşi oameni, aceeaşi clasă "tristă", şi totuşi nimic nu mai e ca într-a IX-a. Ni s-au schimbat sentimentele, visele, năzuinţele... Poate ne-am blazat puţin în aceşti 2 ani jumătate sau poate numai eu simt asta, căci eram dispusă să descopăr noul, să fiu încântată de nimicuri, să studiez oamenii şi să-mi construiesc vise. Dar totul trece...

In toamna anului trecut am făcut o călătorie aproape spontană, căci nu plănuiam să ajung în Iaşi (obsesia mea era Sibiul), dar n-am regretat deloc că văd plaiuri moldoveneşti. După nenumărate plimbări pe străzile oraşului, prin mănăstiri şi case memoriale - cel mai aventuros a fost să găsim bojdeuca lui Creangă - am ajuns şi la teiul lui Eminescu: un bătrân copac cu truchiul bandajat, probabil pentru a nu se despica.
Si atunci, luptându-mă încă o dată cu frigul ieşean - căci toată ziua aceea am pătimit din pricina lui - am înţeles că numai prezenţa idealistului îndrăgostit i-a dat acelui tei semnificaţii istorice şi romantice (se poza o mireasă lângă copac). Am înţeles că numai starea noastră interioară atribuie calităţi deosebite unui ceva, orice. Dacă eşti fericit (atât cât poate fi un muritor), îndrăgostit, cuprins de beatitudine, chiar şi cel mai banal tufiş îţi pare romantic, doar al tău - pentru că-ţi va amintii mereu momentele în care nu te mai gândeai la timp, zădărnicie sau...probleme cotidiene. De fapt...contează intensitatea gândurilor, de orice fel ar fi ele.

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

kryptonite...ce altceva?

De ce azi? (De ce nu?) Pentru că timpul trece chiar şi când se termină bateria ceasului, la 4 dimineaţa eventual. E destul de înspăimântător să arate 4 şi 20 câteva zile la rând, dar de ce să-i stric armonia mutându-i limbile la o oră mai rezonabilă? Cum ar fi 12. Mai bine i-aş înlocuii bateria, dar aşa m-ar deranja ca de fiecare dată când nu pot dormi. Acum se odihneşte...Doar ceasul, nu şi timpul.

Abia azi, după o săptămână, m-am îndurat să arunc lumânărelele cu "happy birthday." Stiam că trebuie să dispară mai devreme sau mai târziu (erau pline de glazură de ciocolată), dar are grijă mama mereu să-mi cureţe camera de "nimicuri". Bine, de fapt ea s-a "îndurat", iar eu nu am luptat.
A fost o săpămână destul de agitată, dar nu pot să mă plâng: la mine aşa e mereu. Soră-mea spune că m-am născut strategic la începutul anului; toţi sunt mai darnici. Nu se ştiu motivele precise. E destul de derutant când toată lumea spune "la mulţi ani"; mă întreb câteodată: pentru an? pentru aniversare? pentru nume? Ca să fiu sigură întorc urările.

Recunosc că a durat ceva timp cu alegerea numelui, dar a fost distractiv. E interesant să aflii ce sugestii primeşti de la prieteni când le spui că ai nevoie de ceva care să te "descrie" scurt: nightshadow, nightsong, nightrose...Si nu, nu are o obsesie pentru noapte, că mai erau câteva şi cu "black". In fine, cel mai mult mi-a plăcut sugestia "drosophila melanogaster". Clar mi se potrivea! Mi-a amintit de câte feţe a crispat denumirea latină a musculiţei de oţet, pronunţată de mine cu zel. Vă spun, dacă vreţi să iritaţi pe cineva învăţaţi denumirile în latină şi nu strigaţi "păpădie!", ci "tarxacum officinale!". Nu are cum să nu ţină, e probată. Ideea e să perseveraţi.

M-am pierdut puţin pe drum... Aşadar am procedat capricorniceşte "încet, dar sigur", şi iată-mă scriind despre "nimicurile" mele de ziua maestrului G. Papini (şi Cristi Minculescu, desigur). Dacă alegeam numele "Papini's nest" ştiam precis despre ce să scriu. Dar riscam să fiu bântuită de cel ce spunea "Lumea sunt eu". Aşa că am rămas la (pre)numele meu...Astfel nu o să atrag (prea mult) atenţia :)