luni, 29 martie 2010

De toaaaate

Uite că s-a cam scurs şi luna asta. A plouat doar o zi (ne)infernal şi n-am avut cu cine să ne iubim prin mansarde, în luna lui Marte desigur. Prietenii mei se uită câteodată lung la mine şi exclamă cu un zâmbet triumfător: "Ioana s-a îndrăgostit!" Da, nu zău? E ca şi cum ar zice "într-o zi s-a îmbolnăvit Bacovia de plămâni". A fost mereu aşa, iar eu la fel. Păi ce, trebuie să găseşti vreun făt-frumos-din-lacrimă ca să te îndrăgosteşti? Altceva nu mai poate fi îndrăgit? Îmi place primăvara. Sunt cam colerică ce-i drept, dar...e distractiv să fi şi extrovertit(chiar dacă unul instabil).

Până la urmă Marele Singuratic (Marin Preda) s-a dovedit demn de ţinut minte, uimitor de realist, profund. Aveam eu şi soră-mea (o fac vedetă!) o vorbă :"dacă moare la sfârşit e carte bună!". Ne refeream la unul dintre protagonişti, dar nu-i problemă dacă mor ambii. "Pentru cine o cunoaşte/ Toate-s vechi şi nouă toate" Că tot m-am blocat azi când recitam Glossă la ora de română. De, ce să-i faci? Tot introvertită. Asta am făcut eu mai special în luna martie: am învăţat poezii de-ale domnului Eminescu(mereu ezit la tutuială, că doar nu ne-am tras de şireturi). Oricum Odă(în metru antic) rămâne veşnic în sufletul meu, promit.

Nu ştiu ce să zic de concertele de anul ăsta... Nu prea mă mai demoralizează gândul că iar nu mă duc. Mă şi sperii eu de mine însămi că nu-mi mai pasă. Poate o să-mi pese a doua zi după, când o să realizez că de fapt voiam să aterizez şi eu pe-acolo. Deocamdată mintea mea nu dă semne că ar vrea să se focalizeze pe aşa ceva.

În Piteşti...ca în Piteşti. Nu ştiu exact de ce, dar parcă-mi plăcea mai mult B&B decât Barock, nu că ar fi mari diferenţe. Dar parcă odată cu numele (şi patronii şi muzica) s-a schimbat şi atmosfera. Sau poate mi se pare mie... Ca să nu mai zic că sunt aproximativ sătulă de liceu şi acum înţeleg care e diferenţa dintre învăţământul obligatoriu şi cel neobligatoriu (pe care oricum nu-l facem de plăcere): pe-a XI-a mulţi profi par a încerca să te convingă că poţi să te duci şi cu oile pe câmp - "anul ăsta nu avem materie de predat, învăţaţi voi acasă şi discutăm ora următoare". Yeah, right. Bine că deocamdată nu mai bat apropouri subtile de meditaţii. Ce să facă şi ei?... Fiecare de ce-l doare.

A...şi încă un lucru: oamenii vor prefera întotdeauna viaţa, iar nu moartea. Asta ca subiect de meditaţie când priveşti roua de pe noile fire de iarbă(sau eziţi între a privi spre un prieten patruped din copilărie ce se stinge cu încetinitorul, sau spre un pisic ce se joacă cu tot ce prinde). Din când în când sunt şi eu om.

duminică, 7 martie 2010

Dreamer


Zilele trecute soră-mea mi-a amintit de un vis avut cu ochii deschişi: aş fi vrut ca în apartamentul nelocuit de alături să se mute un tip care să cânte la pian. Desigur, soră-mea râdea de mine: stăm la etajul 4, iar scara blocului e atât de îngustă încât mai bine nu-ţi mai cumperi frigider nou decât să construieşti tactici pentru a-l aduce în casă. Ar fi fost interesant să văd pe cineva care încearcă să urce un pian la etajul 4, dar mai interesant ar fi fost ca seara să cânte la pian vecinul cel nou. Şi dacă nu era tânăr mă mulţumeam şi cu un bunic care să-mi împărtăşească din înţelepciunea lui, numai să aibă pian!

La început am crezut că noul vecin e fantomă, pentru că nu se auzeau decât uşi închizându-se şi deschizându-se. Acum l-am întâlnit - e un nene, fără pian. Dar poate e pictor sau filosof! E gratis să visezi...

Aţi observat că oamenii se tem să spună ce simt? Partea dificilă e cum spui ce simţi. Mi-am amintit de o piesă de teatru genială, Skin Deep: "Spune-mi ce simţi! Spune-mi ce simţi! Spune-mi ce simţi!"


joi, 4 martie 2010

Ciclicitate

Câteodată aş vrea să fiu o scoică ce se deschide doar mângâiată de cuvinte afectuoase, să mor instantaneu când sunt forţată cu o lamă de cuţit să mă deschid. E unul dintre momentele acelea.

Ştiţi, "o nouă primăvară pe vechile-i dureri..."(Bacovia).Numai că încă nu-i primăvară; aştept echinocţiul. Este destul de bizară ciclicitatea vieţii... Se schimbă oamenii între ei, se schimbă circumstanţele, dar în final te trezeşti într-o situaţie similară cu una deja depăşită. Şi te-ntrebi cum de ai ajuns iar aici. Parcă s-ar relua o încercare a vieţii... Poate că cei ce sunt adepţi(ca să zic aşa) ai reîncarnării au teorii precise despre ceea ce încerc eu să descriu. Poate că trecem printr-o încercare de atâtea ori cât este nevoie pentru a ne îndeplinii misiunea, pentru a învăţa ceea ce trebuie să ştim. Cred că "datorii karmice" se numesc.

Şi ca să-l citez(cu aproximaţie) pe Camil Petrescu, "nu faptele contează, ci semnificaţiile lor".

"să sfâşii cu ghimpii gândurilor mele perdeaua de naivitate

croită cu migală din vise sfărâmicioase –

aş vrea,

dar nu-ndrăznesc.

nici petele de degete transpirate nu-mi amintesc de realitate,

ci de febrila-mi transformare într-o agrafă ruginită,

etern închisă.

n-am prins ce trebuia, cu mişcările-mi prea-ncete şi timide,

cu solzii mei ce-nspăimântau prada dragă,

nici nu aveam cum.

doar unghiile tăiate-n grabă, înceţoşată în priviri şi sărată-n gust,

doar nimicurile rămase baricadate-n minte,

doar ele mai cred...

în ceva. [...]

larvă, imaginează-ţi aripile ce-o să le ai !

ia vezi : radiezi de fericire ?
da…căci e doar iluzie."

{07.07.09 - Cascadorie}