luni, 26 iulie 2010

Întoarcerea cavalerilor

Rammstein - Du Hast
   



Ziua medievală petrecută la Sighişoara a fost destul de palpitantă, însă nu sunt deloc sigură că pozele sau filmările pot reda emoţia simţită live. A fost caldură mare şi cavalerii îmbrăcaţi în zale sau piei/blănuri de animale au rezistat vitejeşte duelurilor care reflectau soarele de iulie în săbiile lor. Seara a început furtuna, iar cavalerii s-au dezlănţuit în ploaie. I-am privit de sub umbrelă până când m-am trezit trasă în mijlocul dansului lor. Cu o mână încercam să închid camera de fotografiat, iar cu cealaltă - umbrela. Cavalerul continua să danseze în ploaie netulburat de incapacitatea mea de a colabora, iar eu mă amuzam gândindu-mă cât de tare trebuie să se distreze cei de pe margine, care ne priveau. A fost plăcut (şi categoric de neuitat) "dansul" spontan în ploaie, dar odată încheiat mă întrebam dacă aş mai avea nevoie de umbrelă: eram deja udă. Dacă aş fi stat în Sighişoara aş fi dansat în ploaie fără griji, la fel ca domniţele sau fetele costumate în luptătoare, însă pe mine nu mă aşteptau haine uscate la sfârşitul zilei, ci drumul spre casă. Cred că luptele date în ploaie, între toate ordinele cavalereşti, m-au impresionat cel mai mult, pentru că se crease o atmosferă de-a dreptul medievală: cavalerii loveau cu patimă, se rostogoleau în cădere, parau lovitura inamicului, iar muzica părea a le intensifica atacurile.

La un moment dat un spectator a "furat" o sabie trântită la pământ, însă "cavalerul de pe afişul festivalului" l-a fugărit recuperându-o cu repeziciune. Nu avea nicio şansă în faţa cavalerului Alexandru din Ordinul Lupilor (actor, desigur), căci ploaia îi energizase pe vitejii ce ne încântau. Ulterior mi-am dat seama că fusesem trasă în ploaie tocmai de "cavalerul organizator" Liviu Pancu (actor şi regizor).





Piaţa Cavalerilor (sau a Cetăţii) a fost cu siguranţă preferata mea; cu toate că am străbătut şi restul străduţelor împânzite de oameni şi suveniruri, aici am asistat la concertul celor de la ??? (solista avea o voce înaltă minunată, zic eu) şi în încheirea zilei, la concertul Trabucos din Portugalia (elecrizant cimpoiul, iar tipa cu tobele foarte carismatică). L-a miezul nopţii s-a făcut intrarea Marelui Car al Jertfei, iar după ce nu s-a mai aprins cerul luminat de artificii, cavalerii s-au retras cu torţele ridicate. Vivat! Vivat! Vivat! Noi ne-am retras spre gară... La ieşirea din cetate o scurtă întâlnire cu un "free hug-er" (ca să zic aşa), iar în mintea mea, în liniştea străzilor din Sighişoara nopţii, doar melodia de atac a cavalerilor medievali şi...o părere de rău că s-a terminat. De trei ori Vivat!













































P.S.: când aflu care este acea melodie care îmi rămăsese în minte (melodia de bază a duelurilor) o să actualizez, până atunci...ne mulţumim cu o alta de festival Rammstein-Du hast. Muzica face diferenţa :)

Later edit{05.05.11}: am aflat şi melodia de care pomeneam, de la Cavalerul Alexandru :D ...aşadar Carmina Burana.

marți, 13 iulie 2010

niscaiva aberaţii

Acum se cunoaşte că e iulie, pentru că am început să mă ascund de soare în spatele draperiilor. A trecut prima lună de vacanţă, dar n-am ce lucruri interesante să spun, să scriu. Am planuri mari, ca de obicei, numai că avansez lent, lent, cu gândul că "mâine o să mă trezesc mai devreme şi o să am o zi mai lungă". De fapt, tocmai d-aia e plăcută vacanţa chiar şi când leneveşti: pentru că recuperezi somnul din timpul anului şcolar. Aberez. Am văzut un film, Mary and Max - interesantă perspectiva (poate pare pentru copii: nu e), am citit nişte cărţi, mi-am mai tocit puţin încălţările şi am încercat să mai creez nişte sinapse utile prin căpşorul meu. S-a demonstrat că există o genă comună între cei ce suferă de schizofrenie şi genii... Şi au existat atâtea exemple ale faptului că geniile au gene comune cu cele responsabile de maladii psihice, încât nici nu mă mai impresionează certitudinea. Interesant de studiat e sindromul Asperger (îl avea Max din film, şi Lisbeth Salander din trilogia Millenium), şi el întâlnit la oameni geniali. Iar aberez. Mă gândeam că în orice societate există câte un "ciudat" pe care-l evită toţi, şi de fapt nu avem de unde să ştim dacă e "doar un ratat" sau e geniu.

S-a terminat şi cu bacul ăsta(mai e cel de toamnă, desigur) şi am simţit o parte din agitaţia care o să fie anul viitor. Au fost şi surprize, surprize... Oricum, sper ca peste 2 săptămâni să am ceva interesant de relatat (să-mi amintesc şi eu ceva din vara 2010, nu doar romanele citite). În orice caz, poze or să fie. Poate nu ştiţi articolul ăla din ziar (cred că Adevărul) despre "căsnicia ideală": femeia să fie cu 27% mai inteligentă decât bărbatul şi cu 3 ani mai tânără (parcă). Mai erau şi alte condiţii şi statistici, dar nu le-am "stocat" în memorie. Nu-l găsesc pe net, aşa că trebuie să mă credeţi pe cuvânt. M-a pus pe gânduri...

Mi-am amintit că intenţionam luna trecută să scriu câteva rânduri despre serialul Lost-naufragiaţii [am îngroşat ca să nu mai pierdeţi vremea citind aiureli, crezând că e vorba despre altceva], care după 6 ani s-a încheiat(în mai). Noroc că nu l-am descoperit de la început... Nu zic că n-a meritat, dar la un moment dat devenise exasperant: un sezon pe an, episoade în care nu afli nimic nou, personaje noi inutile, reacţii prea previzibile, mistere peste mistere. Dar au fost câteva personaje care mi-au plăcut de la început până la sfârşit, indiferent cât de (ne)reuşit a fost sezonul. Pe primul loc e cu siguranţă Desmond (cel mai "special", zic eu), iar al doilea... oscilez între Daniel (fizicianul autist) şi Charlie (rockerul dependent de droguri). Unul dintre episoadele care mi-au rămas în minte e "The Constant" (sezonul 4), şi cred că la fel de palpitante ar fi trebuit să fie şi restul pentru a nu mai exista dezamăgiţi de Lost. Oricum, prea multă critică lasă impresia că n-ar fi demn de viziont, ceea ce nu e în intenţia mea. Aşa că, pentru cine nu a văzut Lost e mult mai simplu să-l vadă acum, când nu mai trebuie să aştepte câte 8 luni un sezon nou. Îmi amintesc cu drag de entuziasmul trezit de primul sezon: toate vieţile erau legate între ele, misterele curgeau unele dintr-altele, întreţinând suspansul, crescându-l. Cam atât cu vorbăria.

Nici nu ştiu dacă e ciudat sau nu, dar mie nu mi-e dor de mare...

P.S.: Se pare că nu există verbul "a abera", dar pur şi simplu nu simt nevoia să renunţ la obişnuinţa de a-l folosi, aşa că eu tot "aberez" (chiar dacă limba română nu-mi dă voie). Zic doar aşa, să nu "aberaţi" şi voi ca şi mine...