duminică, 29 august 2010

Un mic jurnal de vacanţă


Cea de-a doua excursie de vacanţă mi-am petrecut-o la Podul Dâmboviţei - sat din comuna Dâmbovicioara (poate aşa sună mai cunoscut). Am pornit din start cu avantajul de a fi găzduită de o prietenă care e localnică şi astfel am avut ocazia de a afla lucruri interesante despre istoria meleagurilor şi mai ales am avut privilegiul de a cutreiera grădini montane pe care nu le-aş fi "urcat" ca simplu turist. Spun "urcat" pentru că nu e ca la noi la câmpie, să te plimbi fără să te uiţi pe unde calci; aici pantele abrupte îţi garantează că dacă nu le vei acorda atenţie te vei rostogolii pe iarbă, printre brazi, până în vale.

Unul dintre detaliile minunate ale zonei este zgomotul râului ce-ţi dă impresia că oricâtă gălăgie ai face nu vei reuşii să perturbi natura. Din fericire nu am auzit răsunând din vreo ogradă muzică străină de cea a peisajului. Mi-a plăcut că tradiţionalele şanţuri de lângă gardurile caselor (de la câmpie) sunt înlocuite aici de cursul râului. La fel cum vara trecută - ştiu că sună ciudat - mi-a plăcut cimitirul din Brăduleţ...

Cred că e important să observăm şi difererenţele astea mici care vin odată cu altitudinea, nu numai "aerul mai curat şi pământul mai ondulat". Mai vizitasem cândva, în copilărie, peştera Dâmbovicioara, dar dacă tot eram acolo m-am bucurat să o revăd. Ce-i drept...amintirile mele din excursiile şcolare sunt destul de vagi. Nu l-am crezut pe micul ghid - care ne recita în peşteră "poezioara" învăţată pe din-afară - când ne-a spus că sunt lilieci în peşteră. Mă gândeam că e prea amenajată pentru bietele făpturi: prea multă lumină (şi artificială!). Apoi am văzut vreo trei zburând pe lângă noi, şi din instinct am căutat să-mi feresc pletele. Oricum nu atacau... Sau cel puţin aşa ne-a zis micul ghid - localnic angajat pe timpul verii.

Cei 5 km înapoi spre "casă" i-am mers pe jos pentru a admira cheile Dâmbovicioarei. Ne-a cam epuizat soarele, dar l-am ignorat pe cât posibil şi ne-am minunant de pereţii de stâncă ce păreau a se unii înghiţind drumul, am alergat copilăreşte pe stradă şi am făcut, desigur, şi un mic popas de odihnă, mai la înălţime şi mai la umbră. Ce bine e să râzi fără jenă de nimicuri pentru că nu te vede decât natura...

Seara am urcat în grădină şi ne-am aşternut păturica. "Cel mai iubit dintre pământeni" nu-mi mai capta întreaga atenţie când eram atât de conştientă că dacă-mi arunc un ochi afară din carte o să dau de nori, de crestele munţilor, de casele împrăştiate în jos, ca într-o pictură imensă.

Aveam mai degrabă poftă de "joaca de-a fotograful" sau de plimbare desculţă prin iarbă... Am făcut şi una şi alta. Până şi pletele mele s-au bucurat de îmbrăţişarea ierbii... Voiam să-mi amintesc că am fost acolo, că am trăit în prezent şi prin asta am furat o parte din locul respectiv. Aşa fac mereu când plec la drum: nu "fur" doar pietre de pe alei, dealuri, munţi, din cimitire, parcuri, ci şi teritorii întregi. Le îndes în minte. Ce frumos e să-ţi aminteşti cum mirosea iarba, cum se plimbau norii, cum latra câinele acela enervant şi noi râdeam una de alta...

În cea de-a treia zi am mers "la cetate". Nu e amenajată turistic, aşa că numai cei din partea locului cunosc unde este situată şi cunosc chiar puţin din istoria rămasă în zidurile construite prea puternice şi înalte pentru a se lăsa dârâmate de ani. Ne-am căţărat zdravăn până la aceste ziduri cocoţate pe vârf de creastă, şi cu pulsul la maximum mi-am dat seama că e adevărat: ambiţia e la fel de importantă ca şi pregătirea fizică. Deci, indiferent cât de "statică" aş fi, jumătate din cerinţă o voi îndeplinii întotdeauna.

Nu eram la o altitudine ameţitoare, dar, ca de fiecare dată când priveşti spre o depresiune, aveam impresia că ne aflăm "într-un vârf de lume".
Am meditat câteva momente şi la faptul că fiind în persoană aici înţelegi mult mai bine de ce oamenii care trăiesc departe de forfota lumii moderne sunt mai aproape de divinitate, indiferent de concepţiile religioase. Când e atâta armonie ţi-e şi greu să nu devii spiritual.

De fapt, micul meu jurnal de vacanţă e pur subiectiv. Când plec la drum cu gândul să mă relaxez departe de realitatea vieţii cotidiene îmi propun să mă axez doar pe trăirile mele interioare. Sau poate că asta vine de la sine... Am scris de astă dată mai mult cu gândul la începutul anului şcolar, la reluarea activităţilor programate strict, după orar. Se pare că şi o vacanţă începută cu gândul că nu ai planuri se poate aranja destul de plăcut (poate chiar surprinzător de plăcut!). Aşa că...de ce să nu fim spontani din când în când?


P.S.: "Eu îmi creez propria realitate!" nu e doar o "poruncă" în decalogul meu personal (după modelul Octavian Paler), ci chiar s-a împlinit (cu "muncă" şi răbdare). A meritat şi merită! E cam ca dragostea - îndelung răbdătoare... :)

vineri, 6 august 2010

All you have to do is...

...dream, dream, dreeeam

Când am auzit descrierea filmului Timer mi-am amintit câteva cuvinte rostite mai mult în glumă de o prietenă: "cum ar fi să putem inventa detectoare de suflete pereche?" Mi-a plăcut ideea; mi-a sunat în minte ca un vers de poezie postmodernistă. Filmul ăsta, ireal cum e, prezintă (într-un mod comico-tragic aş zice eu) avantajele şi dezavantajele unui potenţial cronometru ce-ţi anunţă momentul când întâlneşti sufletul pereche. Nu ştiu câţi oameni cred (lucid!) în conceptul de suflete pereche, sau în (mai puţin cunoscut) conceptul de suflete surori. Mihai Eminescu, primul om la care mă gândesc când spun "idealist", considera femeile de care se îndrăgostea pe rând ca fiind "copii" ale celei la care aspira. Pare dur cuvântul "copie" folosit pentru desemnare fostelor iubiri, însă mie îmi pare o bună metodă de acceptare a trecutului şi de continuare a căutării prototipului. Mi s-a părut interesant că, murind tânăr, s-ar putea să fi murit gândindu-se că singura femeie care nu era o copie a prototipului era cea pe care o iubea atunci (Veronica Micle, nu?). Cred că şi prototipurile idealiştilor se dizolvă atunci când sunt îndrăgostiţi. Mai degrabă viseză la sentiment, nu la omul care îl va produce. Hm...poate că am început să vorbesc despre mine... Sigur că nu ştiu ce-a fost în mintea d-lui Eminescu! Ştiţi voi?

Tind să cred în ceva asemănător conceptului de suflete surori: oameni care se întâlnesc în viaţă pentru a se ajuta reciproc în dobândirea anumitor lecţii ce trebuiau ştiute pentru a evolua. Oamenii se formează, se transformă în fiecare moment trăit, astfel că devine aproape vitală circumstanţa în care se cunosc. Şi aşa ajung la What the bleep do we know?, un film care ridică întrebări (despre realitate, emoţii, credinţă, scopul existenţei) şi încearcă să le găsească răspunsuri prin prisma fizicii cuantice (şi nu numai). Nu e un film de genul "doar pentru cei care ştiu fizică cuantică", să zicem, ci pentru toţi cei care îşi pun întrebări cărora nu ştiu de unde să le extragă răspunsul. La un moment dat mi-a părut ridicolă treaba cu celulele umane care se purtau asemenea posesorului, însă mesajele transmise la general m-au făcut să fiu mai atentă la micile lucruri frumoase care mi se arată, sau cel puţin să fiu mai îngăduitoare faţă de momentele în care nu se arată (nu mie). Sigur că starea de bine nu durează dacă nu o exersezi, dar măcar mi-a amintit să-i scriu sticlei de apă un bilet cu încărcătură benefică. Iar noi suntem aproape 70% apă... Din punctul ăsta de vedere e de înţeles că gândurile ne fac ceea ce suntem. Ce suntem? :)