sâmbătă, 31 decembrie 2011

Urmez tradiția de sfârșit->început


Pentru că mă simt lipsită de inspirație în redactarea de sfârșit, renunț la textul anterior scris și o spun pe scurt: cel de-al 20-lea an din viață mi-a fost plin, plin, plin. Sper că fiecare poate să scotocească în minte după (cel puțin) un eveniment memorabil, unul care să-i amintească peste vreo 3 decenii cum anume s-a diferențiat 2011 de restul anilor. Gândiți-vă la unul; nu contează cât de mărunt pare, e monumental pentru că e... personal. Și, oricât de inadecvat ar părea uneori, râsul salvează multe zile ce ar trece fad (chiar și un chicotit acolo, un surâs... când Universul pare a-ți conspira împotrivă). Pentru că sunt oarecum pe fugă... am două citate ce mi-au răsunat mai des în minte, unul mai subiectiv, postat anterior, altul... la fel de universal valabil ca și Don Quijote, să spunem :)

"În cele mai rele momente nu-mi pierd totuși simțul umorului. Ironia mea mă împiedică probabil să trăiesc o mulțime de lucruri în viață, dar ea mă salvează întotdeauna de un anume ridicol, ăsta-i caștigul mereu, iar pentru ce pierd îmi rămâne surâsul."( Jurnalul unei fete greu de mulțumit - Jeni Acterian)

“Omul nu-i mai presus de alţi oameni dacă nu face mai mult decât alţi oameni: toate viforele astea pe care le întâmpinăm nu-s decât semne că nu-i mult până să se facă vreme bună pentru noi şi să ne iasă bine toate, căci răul, ca şi binele, n-are cum ţine o veşnicie, şi de-aici se poate trage încheierea că, dacă am dus-o atâta vreme rău, binele nu-i prea departe.” (Don Quijote de la Mancha – Cervantes)

 P.S.: Anul ăsta (pe lângă restul minunățiilor) pot spune că am învățat ce înseamnă procrastinare (și implicit că există acest cuvânt) - și în teorie și în practică, iar la anu' ...probabil vor fi consecințe corespunzătoare... Dar mai e până atunci! :D
P.S.: Mă simt foarte bine cu diacriticele mele... tot procrastinarea e de vină pentru îndelungata lor lipsă...

Have a lovely night!

miercuri, 14 decembrie 2011

Intr-o permanenta cautare a sensului


“If we take man as he is we make him worse, but if we take man as he should be we make him capable of becoming what he can be.”(Goethe)

*

Mi-am amintit de acest discurs minunat, al unui om minunat - Viktor Frankl. Il revad din cand in cand, de fiecare data cu simpatie si admiratie, si-mi amintesc unul dintre motivele importante pentru care... Ioana - psihologie. De altfel e detestabil sa tot fi intrebat "de ce psihologie?". Rectific: e detestabil sa se astepte un (singur) raspuns la intrebarea asta. E ca si in Iona, "intrarea cu cutitul in suflet"(in psihic, poftim!). Dar sa lasam asta, "disectia psihica" va deveni obisnuinta (iminenta consecinta a frecventei ridicate - statistic vorbind - glumesc, glumesc, chill out). Revin cu voiosie la subiectul Viktor Frankl, personalitatea pe care eu o asociez cu "sensul", pentru ca este parintele logoterapiei (terapia prin sens) si pentru ca mi-amintesc intotdeauna formula lui  D=Sf-Ss, unde D=disperarea, Sf=suferinta, Ss=sensul. Asadar, disperarea este rezultatul unei suferinte lipsite de sens. Profund de-acord, cu asta si cu multe dintre afirmatiile acestuia.

"(...)Nici o furnică, nici o albină, nici un animal nu își va pune vreodată întrebarea dacă existența sa are sau nu un rost, dar omul o face! Este privilegiul său să îi pese ca viața lui să aibă sens”.

*"Intamplator" sfatul se potriveste perfect pentru o anumita personalitate, nu?(o las in "anonimat" de dragul studentiei mele) Colegii mei ar stii numai bine sa raspunda la intrebarea asta...

joi, 8 decembrie 2011

Just....***

***

Mmm ...yammy :D Sau cum s-o exprima satisfacţia de a savura o cană cu vin fiert (cu miere că nu am zahăr în "noua mea acasă"), cu bucăţi de măr îmbătrânit stând pe raftul meu şi felii din mandarina primită de la "moş' colega de cameră"... 

Azi a fost împodobit un brad (adica molid) în facultate, iar Freud (pisoiul facultăţii) a jonglat gingaş cu un glob, până când a fost observat şi dojenit afectuos cu fesul portarului... Retrospectiv => Seara mă simt nelalocul meu, oarecum răcită, mă răţoi la colega ce aruncă cu mandarina spre mine (apoi regret); iar dimineaţa nose bleading şi o minunată zi ploioasă, simţindu-mă la fel de "oarecum răcită". Parţial banal la statistică, apoi statistică şi iar statistică (pentru ca pare că nu se mai termină!), în sfârşit îmi fac permis la bibliotecă, sunt confuză - să plec acasă, să nu plec? - dar vine o porţia zdravănă de "pălăvrăgeală" (intellectual one), glume plasate aiurea de mine în contextul viselor lucide şi alte astfel (gen Inception, dar la modul serios)... Asist la o oarecare discuţie într-un amfiteatru unde trebuia să am engleza, realizez ca nu ar trebui sa fiu pe-acolo, dar ramânem pentru că avem unde să stăm jos... Vine şi o profă, zâmbesc prostesc cu sticksurile în mână şi părăsim sala, engleza noastra probabil s-a făcut vizavi azi... Nu-i bai, pe hol se eliberează locuri de stat jos, ne vedem de treabă (talking and talking and talking), iar când mă hotărăsc să mă aşez la coada ce se tot micşora şi iar se mărea - în timp ce eu îmi vedeam de treabă - îmi iau şi legitimaţia în sfârşit sosită... Să plec acasă? Să plec, să nu plec? Nah, e plăcut aici, oameni cu care te simţi confortabil, conversaţia tot fascinantă, bradul se aprinde şi se stinge straniu pe fundalul arhitecturii futuriste a facultăţii; e amuzant să ne întrebăm ce e în cutiile poleite, să emitem ipoteze paradoxale, să stăm la facultate deşi "nu mai avem facultate"... E amuzant şi plăcut aşa, nu mă mai simt deloc răcită, şi-mi spun că am scăpat nevătămată în urma zilei de ieri, după şase drumuri cu metroul (de fapt şapte, dar fie!).

Seara -  prima vizită la copii, vizită marca Şcoala Team Work, desigur. Cartier dubios al capitalei, oameni la fel de dubioşi... "Haos organizat" în apartament, însă nelipsita drăgălăşenie a copiilor - instinct matern, ştiu. Tema de mate cu adunări şi scăderi, cu numărat pe degete; felicitări de Crăciun, cu sclipici, abţibilduri şi pictat de globuleţe... Dragălăşenii din nou, copiii rămân copiii, indiferent de educaţie şi statut. M-am ales şi cu o bărcuţă din hârtie ca amintire, numai bună de adăugat pe raft alături de mini-cutia şi mini-mini-căsuţa deja existente - altfel de amintiri... 

Aici şi acum :) O singură felie de mandarină mai sta pe fundul cănii mele golite...
Azi, aici şi acum, verbele mi-au părut puţin cam de prisos. Realitatea e sau nu e aşa. Decid că realitatea mea alternativă e aşa. Copiii încă nu ştiu care anume sunt verbele şi care-i treaba cu ele...

Unica etichetă a acestei postări ar trebui să fie "viaţă".

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Ce se intampla? ...Ceva isi urmeaza cursul. *

Se observa cu usurinta ca am rarit chiar si acest tip de scris si nu e tocmai pe placul meu ca, acum cand sunt atatea si atatea lucruri interesante, nu mai am timp sa le rememorez astfel. Pana la urma la fel de vizibil e si ca nu ma pot dezvata in a scrie ca pentru mine (si pentru my little group of friends). Oricum... am inceput sa ma adaptez (abia acum!), sa nu mai simt atat de proeminent faptul ca predominant imi petrec timpul cu oameni care nu dau 2 bani pe ...existenta mea in lume. [Why do I give valuable time/To people who don't care if I live or die? - precum in melodie]. Asta da adaptare, n-am ce zice! Poate pentru ca intradevar am inceput sa-mi petrec timpul cu oameni care merita. Sunt deja cateva lucruri incantatoare in "noua mea viata", lucruri care ma fac sa ma trezesc dimineata cu mai mult chef de viata. Lucruri dintr-alea mici de amintit aproape o vesnicie. Si mai sunt cateva in curs de ...devenire :)

Cred ca stiu ce anume m-a readus la o stare de relativ echilibru (pe langa modificarile organice): o minunata piesa de teatru! Ce simplu pare: teatrul. Si singura la teatru. Pentru intaia oara cand, singura fiind la teatru, mi-a fost perfect indiferent ca nu cunosc pe nimeni din acea sala. Dar era pentru prima data teatru de Bucuresti, pentru prima data Bulandra si... cireasa de pe tort, pentru prima data Samuel Beckett. Ce altceva mai minunat de atat? Mi-a fost de-ajuns lectura Asteptandu-l pe Godot pentru a ma indragosti iremediabil de teatrul absurd scris de Beckett; asa ca am savurat Sfarsit de partida* cu ochii pironiti asupra personajelor stranii ce m-au tinut ca hipnotizata o ora jumatate... Si m-am ridicat de pe scaun un alt om, mai limpede, mai clar, mai aproape de ceea ce iubesc, de ceea ce de fapt sunt. Cum asa? Simplu: teatru absurd. Dupa ce asculti concentrat(a) replici incarcate de semnificatii multiple, jocuri subtile de cuvinte, discursuri dezaxate, rationamente dubioase si reflectii poetico-filosofice, clar te simti mai limpezit! La mine asta-i efectul, efectul absurdului care nu e complet absurd. Un altfel de absurd decat asta de zi cu zi, sau poate acelasi doar ca intr-un ritm mai accelerat si mai putin cenzurat de inhibitii. Nici eu nu mai stiu ce spun. Cert e ca a fost minunata piesa, actorii au jucat minunat (nu cred a fi deloc usor sa intrii in asemenea roluri) si ...minunat e ca mi-am redescoperit dragostea fata de ceva, orice. Tin sa precizez ca in cazul asta (si poate de aici incolo) "minunat" chiar este scris cu sensul de minunat, iar nu...altul, cel de ultima oara.

Ce altceva minunat? Concertul Phoenix la Sala Palatului? Ah, nu. De fapt mi-au placut mai mult in "open space", acasa, in Pitesti, decat aici, cu o mare de oameni ce aveau scaune confortabile la dispozitie. Nici ca nu am mai avut chef sa ma ridic. A contribuit si faptul ca au intarziat o ora, iar eu fusesem matinala in acea zi... Nu stiu cine e de invinovatit, daca Unifestul, daca Phoenixul, daca e totusi cineva vinovat, dar ...era gratis, ca altfel iesea urat (o mica revolutie!). As fi fost cu adevarat recunoscatoare Unifest-ului daca faceau invitatie dubla la teatru... desi piesa la care am mers a fost minunata si in singuratate (un soi de "singuratate accidentala"), nu cred ca as fi savurat o comedie de una singura. Deci... invitatie pentru doi oameni fratilor, ca suntem fiinte sociale(sau sociabile?)!

Maine, de fapt azi ...dar si mainele zilei de azi, mai e Gaudeamus. Sambata e ziua mea dedicata targului de carte, acestui paradis al standurilor cu carti de tot felul, al lansarilor de carte, al sesiunilor de autografe. Gaudeamus. De preturi nu stiu ce sa zic, dar nu sunt intr-atat de suprarealista sa cred ca gasesc S. Freud cu 10 lei, precum la Kilipirim. Aici e vorba mai mult de cartile noi, de popularizare (cred eu)... si sa zicem ca si de ceva reduceri de 10%-25%. Deci, pentru a fi mai bine informati, ne vedem la Gaudeamus... intr-o mare de carti si de oameni, si sper eu, de oameni care pleaca cu carti... minunate carti :)

{later edit}:

inainte->
 in timpul...->
 {19:05p.m. Dupa ore intregi de colindat edituri (doar din curiozitate, ca am fost mai zgarcita anul asta), ore frumoase cu mari autori, ore matinale urmate de ore foarte populate cu oameni de tot soiul (inclusiv nevrotici, isterici, etc), ore de Gaudeamus - ma odihnesc intr-o calda si placuta amorteala! :D }

duminică, 13 noiembrie 2011

despre voluntariat si viata in capitala


Iata-ma din nou! In ultima vreme am alergat dintr-un loc in altul fara a simti cum se scurge timpul (decat cand eram intr-o intarziere periculoasa - voi reveni asupra acestei chestiuni). Am vrut (pe cuvant de voluntar ca am vrut!) sa scriu pe larg despre activitatea de voluntariat si despre experienta in sine de a fi participant activ la un eveniment. Intre 27-30 octombrie a fost conferinta internationala de psihologie in facultate “Psychology and the Realities of the Contemporary World”- PSIWORLD 2011, asa ca m-am inscris ca voluntar si timp de 3 zile jumatate am misunat prin facultate: zambind in comitetul de primire (pentru ca asa e frumos, dar si sanatos),  plimbandu-ma curioasa pe la standurile editurilor sau asistand la tot soiul de prezentari care mai de care mai captivante. Am imbinat utilul cu placutul (cum se spune) si a iesit frumos in ciuda micilor tensiuni si dificultati care apareau; o experienta noua, cu oameni noi si idei noi. Nu stiu exact ce s-a lipit de mine, ce am invatat din abundenta de informatii cu care am fost onorati de conferentiarii invitatati, dar ceva trebuie sa fi ramas. Mai multe detalii despre Psiworld aici, pentru ca anul viitor vom fi din nou in Psiworld, cu forte proaspete pe toate planurile. As fi scris la nesfarsit despre zilele acestea, despre atitudinile marilor psihologi, despre diversele forme de simt al umorului, despre "Freud" - pisica facultatii care misuna si ea, despre noi - viitorii psihologi, despre interesantele cercetari cu privire la autism si nu numai, si chiar despre micile (sau nu tocmai micile) petreceri de final de zi. 

Urmatorul weekend (de fapt sambata), a fost rezervat adunarii generale Team Work si, deci, din nou voluntariatului. Ne-am cunoscut intre noi, desi e greu de retinut zeci de oameni intr-o zi, am impartasit fiecare cate ceva despre noi si am participat la un team building hazliu, interesant si constructiv, speram cu totii. Desi nu stiu cum si cat de repede voi alerga dintr-un loc intr-altul pentru a face ceea ce-mi propun, astept cu nerabdare sa-mi cunosc copilasii implicati in programul Scolii Team Work (pentru ca acolo am ales sa ma inscriu) si sa ne apucam de treaba. Despre team workeri si activitati voi vorbi mai mereu de-aici inainte, asa ca ma opresc deocamdata.

In rest... m-am mai "ratacit" de cateva ori in capitala, ca asa e frumos la inceput. De fapt nu stiu cum se numeste cand ajungi in alt loc decat ti-ai propus: dezorientare cronica? E ceea ce am avut/patit eu cand imi doream sa ajung cat mai rapid la Facultatea de Drept si am ajuns la Universitate (si era deja tarziu, desigur). Noroc cu metrourile. Rezolva multe dificultati. Mai urat e sa descoperi ca ti s-a demagnetizat cartela de metrou cu calatorii nelimitate, ceea ce mi s-a intamplat mie duminica asta. (like: wtf?, riscand sa par deplasata, ca totusi nu visez noaptea ce nebunii se petrec intre magnetismul cartelei de metrou si unul din telefoane!) Brusc ti se limiteaza complet calatoriile. Dar poate se rezolva, poate... Pentru ca nu e placut nici sa se acorde reduceri doar cu legitimatia de student, legitimatie pe care noi, astia de la psihologie (sau toata FPSE), o vom primi dupa ce ne golim buzunarele pe abonamente. E fain oricum. Spun asta asa ...pentru ca e chiar fain. Oamenii care se presupunea ca te apreciaza pentru ceea ce esti, cu tot cu "lucrurile care te fac sa nu fi in regula", s-ar putea sa nu te mai agreeze deloc daca nu esti cum zic ei, cred ei, spera ei ca ai fi - daca! nu zici ca e fain totul... Asa ca e fain ...totul. 

Dar stii ce e mai fain decat totul ??? Concert Ada Milea si Bobo. Clar. Era luna plina, frig si vant si curent pe strazile capitalei. Dezordine si nerabdare in mintea mea. Pace, amuzament si profunzime in actul artistic al celor doi. A fost minunat, relaxant, foarte hazliu, limpezitor de ganduri, calmant. 

In rest? E cald si bine aici... dar a fost frumos si acasa...ca e acasa (chiar cand unii te fac sa te simti degeaba, in plus,). E totusi acasa si vor fi mereu cativa oameni, putini, atati cati sunt, care sa-ti aminteasca: ai unde sa te intorci, si mai ales...ai la cine. 

P.S.: voi reveni pentru eventuale corectii, diacritice, etc... in vremuri mai putin alerte (de Craciun s-ar putea :-? ) ...ah! si cand pomeneam de intarzieri periculoase ma refeream la maratonul spre gara de nord, din prea multa "consumare inutila" (cum spun "prietenii") am uitat sa plec spre tren... spre casa (absurd, stiu). Dar totul e bine cand se termina cu bine. Chiar daca vei calatori "antisocial" (a se vedea afisele din accelerate), citind confortabil pe geamantan :)

P.S.2: s-a rezolvat minunat cu rebela cartela de metrou (si de data asta nu-s ironica); ce frumos e cand ai parte numai de oameni draguti si amabili, oameni care chiar isi fac treaba...

sâmbătă, 22 octombrie 2011

despre Kilipirim (postare cu o multitudine de paranteze)


Am mai ajuns şi eu pe-acasă (deşi deja spun acasă şi când mă gândesc la cămin) şi mi-am zis să scriu ceva despre Kilipirim, poate totuşi or fi oameni interesaţi care încă nu au aflat (ştiu că e deja târziu, ştiu, ştiu). Nu de alta, dar mai e doar mâine. Am profitat că miercurea o aveam liberă şi m-am dus la târgul de carte în prima zi, pentru a fi sigură că prind toate cărţile reduse. Cu toate astea stocul pentru "Memoriile unei gheise" era deja epuizat pe la ora 17, aşa că am mulţumit-o pe soră-mea doar cu o parte din cărţile pe care le voia (parte majoritară ce-i drept). Eu nu aveam listă făcută "de acasă", aşa că ştiam la ce pericol mă expun printre o multitudine de cărţi (nu ştiu ce o să mă fac la Gaudeamus!). Reduceri frumoase sunt la multe edituri, atât pentru devoratorii de literatură, cât şi pentru cei ce preferă cărţile de ştiinţă. Pentru echilibru am cumpărat de ambele feluri: şi pentru suflet şi pentru minte (haios că psihologia e pentru minte - joc de cuvinte...). Aşa că am plecat şi eu, ca şi mulţi alţii, foarte mulţumită de achiziţiile mele (mai ales de Shining a lui S. King, ştiind cât de grozave au fost romanele citite anterior - nu mă apuc de citit că nu mă mai dezlipesc de ea... şi e cam mare pentru o "plimbare" cu metroul). 

După cum se observă cu uşurinţă, azi am un stil sec de a scrie (sunt mai alertă, nu stau prea mult pe la domiciliul din buletin), şi aş putea da vina pe jurnal, că mi-a stors deja toate gândurile fertile. Oricum, ador târgurile de carte!(numai lei grei să ai...) La Kilipirim se auzea în surdină o muzică plăcută (pe lângă mişunatul printre standuri, de la o editură la alta), muzică bună, oamenii erau concentraţi doar asupra cărţilor, se sfătuiau între ei, iar cu cât te învârteai mai mult şi mai perseverent prin încăpere, cu atât descopereai mai multe titluri şi descrieri atractive (de preţuri nu mai zic). So... dacă aveţi mâine drum prin capitală, până la ora 20 Kilipirimul încă vă aşteaptă :) 
Pe mine (sper că) mă aşteaptă câteva feţe familiare astă-seară...

duminică, 16 octombrie 2011

Primele exercitii ludice de comunicare :)


Nu pot ști cu certitudine cum e începutul de facultate pentru ceilalți, dar pe-al meu început îl simt destul de solemn, ca și cum aș fi introdusă în ceva tainic. Poate e doar impresia mea, poate. Cum ni s-a și spus într-un fel sau altul: în viață nu e vorba de realitate, ci de percepția noastră asupra ei. Așa că, având de-a face cu multe mistere în ultimele săptămâni, mă voi rezuma în a povesti doar o parte din primul meu laborator de comunicare (deși al doilea a fost de-asemenea plăcut; dar primul e primul).

Domnișoara psiholog Luiza Udrea (actualul psiholog al emisiunii "Mamă din întâmplare") a ținut locul profei mele de seminar și, deși inițial eram sceptică în privință ei (am instinctiv un dezgust față de showrile tv de genul), s-a reconfirmat faptul că impresia de moment pe care o produce un om nu are legătură cu profesionalismul lui sau cu orice altceva în afară de "impresii". Am vrut să scriu despre asta pentru că mi-au plăcut foarte mult exercițiile ludice pe care ne-a îndemnat să le facem. După ce ne-am grupat în perechi de câte doi ne-a făcut să meditam: ai ales sau ai fost ales? Cel ales are avantajul de a putea manipulă ulterior: tu m-ai ales! tu m-ai vrut! suportă-mă dacă tu m-ai ales! Însă, în viață, pentru a nu te trezi în situații neplăcute și a te întreba "cum am ajuns aici?", este preferabil să alegi, să iei decizia, nu să aștepți să fi ales. Cred că avea dreptate când spunea cu umor: ...eu îl aștept pe făt-frumos. Îl aștept pe făt-frumos în casă, cu ușă și ferestrele închise. Îl aștept și el nu vine. Păi cum să vină dacă eu nu deschid ușa, dacă nu ies afară, dacă nu le spun oamenilor "eu îl aștept pe făt-frumos"?

După ce am decis care din partenerii de "cuplu" să fie A și care B, cu palmele unite în aer, a trebuit ca pe rând A-ul să urmeze mișcările decise de B, iar B-ul mișcările decise de A. Haios. Apoi ne-a pus să ne întrebăm cum ne-am simțit mai bine: conducând sau fiind conduși? Este și ăsta un mod de a afla dacă preferi să fi dominant sau submisiv.  

După primul exercițiu ne-am regrupat 2 câte 2 și, tot cu palmele lipite, am încercat altceva: mâna dreaptă conduce, iar mâna stânga urmează. Astfel că fiecare din noi conducea cu una din mâini și se lasă condus cu cealaltă. Dificil și haios. Întrebările erau: oare nu cumva am ajuns să mă las condus cu ambele mâini? oare nu cumva am ajuns să conduc cu ambele mâini? sau...nu cumva am ajuns să fac același lucru cu ambele mâini?  

Mi s-au părut interesante exercițiile ludice pentru că pot fi aplicate metaforic atât relației terapeut+pacient, cât și relației de cuplu: nu e de-ajuns să ști să conduci sau să accepți să fi condus. Ceea ce primești, e necesar să dai înapoi. Am uitat să precizez un detaliu important: privirile unul la celălalt. Într-o relație este esențial să fi atent atât la nevoile celui cu care interacționezi, cât și la nevoile tale. Faptul că te sincronizezi cu o altă persoană (metaforic: mișcați mâinile în același fel), nu înseamnă că este o relație benefică. Unul dintre cei doi își pierde identitatea pentru a fuziona cu celălalt, unul dintre cei doi uită cine este. Fiecare ar trebui să rămână cel care este, pentru că, întradevăr, minunat este când doi oameni diferiți se înțeleg. 

Am transpus cu propriile-mi cuvinte o parte din ceea ce am învățat sau doar mi-am reamintit, o parte interesantă sper eu. Deși ni s-a spus deja (pe lângă alte sute de chestii) că nu prea există certitudini (decât la biserică pentru că acolo nu au voie întrebările și îndoielile - am râs la precizarea asta, desigur), o să tot folosesc derivate ale cuvântului "cert", și ...deși știu că "trebuie" nu e un cuvânt indicat pentru a exprima o necesitate, ci "ar fi necesar", "ar fi potrivit", "ar fi benefic", etc - probabil nu o să mă dezvăț prea curând (or ever). Așadar ...totul e mult mai complicat decât pare, sau poate eu sunt cea care ia lucrurile prea în serios... Who knows? Poate că mă pierd în detalii, dar e interesantă "pierderea" asta.

P.S.: Dacă a citit ce am scris vreun om plin de certitudini, aș vrea să se roage și pentru încălzirea caloriferelor din căminele Pallady. Glumesc, glumesc. Imi voi lua ciorapii de lână de acasă.

marți, 11 octombrie 2011

Jurnalul unei fete greu de multumit

Tot ezit ce anume să scriu și cum să scriu. De ce? Epocă de tranziție, epocă plină de experiențe de tot soiul. Am renunțat de două ori în a posta ceea ce scrisesem și acum stau în patul meu de cămin pentru prima noapte* și ascult "Jurnalul unei fete greu de mulțumit". Până la urmă despre asta ar trebui să scriu. Pentru cei care nu au nici cea mai vagă idee cine este Jeni Acterian, pentru cei cărora nu le spune nimic numele de Acterian... acest jurnal nu este ceea ce credeți voi. Ascultând realizez că, oricât de plăcute ar fi vocea Oanei Pellea și muzica lui Chopin, prefer ca intotdeaua cartea. Am terminat de lecturat cei 15 ani de jurnal tipărit al lui Jeni Acterian și mi-am zis să împărtășesc puțin din această experiență, căci a fost intradevar o experiență (intaia carte citita prin metrou...)

Am citit pentru prima oară numele de Acterian în legătură cu Mircea Eliade. Dar acolo era vorba de Haig Acterian, dacă nu mă înșel. Ei bine, ani mai târziu am descoperit povestea lui Jeni, sora acestuia. Spun povestea pentru că întradevăr e fascinantă ironia destinului sau mai bine zis a hazardului vieții: tânără inteligentă, foarte inteligentă, pasionată de filosofie și de matematici, dar mai ales de logică, cu o fire capriciosa, schimbătoare, însă dominată de o luciditate patologică ce-i răpește bucuria iluziilor omenești și o face să nu-și găsească locul nici în viață, nici în moarte (cu un umor negru declară la un moment dat că și-ar fi dorit o cale de mijloc a existenței, între viață și moarte - nu găsește sens în viață, dar nici în sinucidere, căci sinuciderea implică moarte, iar moartea o înspăimântă). Vorbeam de o anumită ironie în desfășurarea vieții ei pentru că moare la 42 de ani, după 4 ani de chinuri ale bolii pe atunci incurabile, iar citindu-i jurnalul publicat la 33 de ani de la moartea ei simți cum hazardul ne zâmbește mereu pe parcusul vieții. Vrea să scrie, însă tot ce va rămâne de la ea scris sunt jurnalele. Urmează să plece în Paris la studii, însă izbucnește războiul. Se teme de dureri fizice și mai ales de moarte, așa că...desigur, nu scapă deloc usor. Delăsătoare din fire pentru că pierde sensul lucrurilor pe parcurs, nu ajunge să facă ceea ce dorește, și ca să fie treaba treabă nici în dragoste nu-și găsește împlinirea, ci zbucium peste zbucium. Ar fi atâtea de spus că renunț; prea scriu cuvinte mărunte pentru amploarea acestui jurnal.
 
E fascinantă din punct de vedere istoric, al epocii, din punct de vedere al criticii literare brute, fără sfială (căci devorează literatură și filosofie), fascinantă pentru descrieriile făcute marilor personalități pe care le cunoaște personal: Eugen Ionescu - hazliul, Mircea Eliade - simpaticul și inteligentul, Emil Cioran - sosia ei, Nae Ionescu, Camil Petrescu, etc. Cunoscând câte puțin din viața lui Emil Cioran și mai ales a lui Mircea Eliade, am savurat însemnările din jurnalul lui Jeni, însemnări sincere, personale, despre oameni, iar nu despre statutul lor. Vorbesc degeaba așa... mai bine revin la tradiția mea: citate.

 "(23febr1936) Mi-e silă de toate gesturile, frazele, reacțiile mele. Am oroare de toată această comedie socială pe care o jucăm. Această odioasă comedie a disimulărilor. Fiecare joacă un personaj și aproape niciodată nu ești în exterior, adică în acțiuni și cuvinte, așa cum ești în realitate. Și asta pentru că în chiar natura omului e o incapacitate de a se exterioriza. Tot ce iese din noi se falsifică ori se degradează."
 
 "(14dec1937) Când mă întâlnesc cu Emil Cioran sau mă gândesc la el, am totdeauna un fel de mirare-regret. Mirare că, în linie generală, simte atât de identic cu mine. Are aceeași "structură", aș zice. Și regret pentru că am impresia - nu știu de ce - că asta mă bagatelizeaza. Ideea că cineva "seamănă" cu mine îmi displace teribil. Asta e orgoliu, probabil."
 
 "(3ian1938) Trebuie să fii, Doamne, atât de departe și de exterior nouă, altfel cum ai putea suportă povară atâtor tristeți? Dacă ne-ai vedea așa cum suntem, mizeri și lamentabili, oricât de mare ar fi păcatul în care trăim, ți s-ar face milă de gângania asta oarbă care se zbate neputincios și lucid."
 
 "(8apr1938) Pe cuvântul meu, nu numai că atunci când învățăm prea multe o luăm razna începem să batem câmpii, ba ne și tâmpim, dar pierdem adeseori bunul-simț elementar și simțul ridicolului, de pildă."
 
 "(7dec1938) Doi oameni care sunt prieteni sunt, chiar dacă la un moment dat unul are chef să se culce și celălalt să meargă la cinematograf. Nimic nu-l poate reține pe niciunul din ei să facă ce vrea și cum vrea, când vrea. Între prieteni nu există relații care îl obligă pe unul la o anumită atitudine în anumite momente. Relațiile sunt naturale și simple și numai astfel se poate înțelege prietenia."
 
 "(27sept1940) Nu e deloc agreabil să te vezi tratat drept imbecil pentru simplul fapt că nu semeni cu cel din fața ta."

"(2febr1942)Devin visatoare si nostalgica. Din fericire, in cele mai rele momente de acest fel, nu-mi pierd totusi simtul umorului. Ironia mea ma impiedica probabil sa traiesc o multime de lucruri in viata, dar ea ma salveaza intotdeauna de un anume ridicol, asta-i castigul mereu, iar pentru ce pierd imi ramane surasul."

"(7febr1942) Unele femei nu se indragostesc de un barbat, ci se indragostesc de dragoste. Primul barbat care intinde mana serveste drept pretext pentru canalizarea pasiunii care le framanta (ca sa zicem asa) "abstract"."

" (5ian1940) Omul nu poate trăi fără un motiv suficient pentru a trăi, fără un scop, chiar iluzoriu, dar scop să fie; atât cât trebuie ca să iei toate în serios și să trăiești acolo, ca tot omul. Toți oamenii își fac viața în jurul unei munci mai mult sau mai puțin preocupante. După ce se sfârșește, foarte adesea își dau seama că totul a fost o absurditate sau o inutilitate, sau o iluzie. Dar totuși au făcut-o. Au trăit. Uneori nici n-au timpul să-și dea seamă de lucrul acesta. Fie că sunt prea proști ca să vadă pe ce iluzie au consumat toată energia lor, fie că mor înainte de a avea timpul să gândească, fie că iluzia lor e acoperită de altele, fără a le da răgazul necesar."

Și supliment: "Jurnalul unei fete greu de mulțumit" în format audio - desigur, modificat, mult incomplet față de ultima variantă publicată de Humanitas.[Spun "Jurnalul unei fete" pentru că ea era adepta cuvintelor simple și ar fi preferat acest cuvânt în defavoarea "ființei" (conform celor scrise de fratele său, Arsavir)]. Ei bine... jurnalul audio se încheie, diferit de jurnalul tipărit, cu un fragment interpretat absolut minunat, plin de patos și semnificații profunde, iar lucrul acesta mă face să recomand măcar o oră din viața voastră dedicată lui Jeni Acterian, iar prin însemnările ei - o oră din viața voastră dedicată cugetării.

Jeni Acterian - Jurnalul unei fiinte greu de multumit
 

*era 9 oct. cand scriam complet fara diacritice (probleme tehnice :D)

joi, 22 septembrie 2011

Dreamer, dreamer... I'll be where I belong.



...and nothing else more.


A! azi a venit oficial toamna... Echinocţiu adică. O singură dorinţă obiectivă aş avea: să plouă acasă, e timpul să plouă.

luni, 12 septembrie 2011

Zi de amintit cum era în liceu, nu?


C.N.L. "Zinca Golescu", octombrie 2010
Azi am mai mers pentru o ultimă oară la deschiderea anului şcolar de liceu (poate o să mai merg peste un deceniu). Întâlnindu-i pe proaspeţii boboci ai dirigăi mi-am amintit cum a fost pentru noi prima zi. De fapt pentru mine, "pentru noi" am tot discutat în liceu cum a fost. Acum îmi pare chiar mai hazliu decât atunci. Geniile puse pe năzbâtii, adică cei care tocmai terminaseră liceul, ne priveau aşa cum azi i-am privit noi pe boboci. Îmi amintesc că era o tipă "dressed in black" căreia un coleg i-a zis  în gura mare "aşa erai şi tu pe-a 9-a!", arătând spre mine. Intimidant pe atunci. Când ne-au împărţit cărţile tipa mi-a ales una mai nouă mie, deşi nu cred că eram deloc simpatică, nu zâmbeam, nu comunicam, eram să zicem ostilă. Azi am fost doar "tipa care nu are treabă cu informatica" şi m-am simţit bine aşa. Până la urmă nu or să devină toţi genii ale computerelor, aşa că e bine să ştie de la început că decizia lor, oricare va fi, nu e lipsită de precedent. 



Deocamdată nu simt regretul despre care colegii mei vorbesc. Foştii colegi. Deşi o să-mi lipsească anumiţi profi, oameni care şi-au pus amprenta asupra mea, cred că era şi cazul să se încheie viaţa de liceean. Am învăţat ce trebuia să învăţăm, şi teoretic şi practic, ne-am şi distrat fiecare în felul lor, unii mai ostentativ, alţii mai discret (sau cu rândul, când unii aşa, când ceilalţi), am râs şi am tot râs, ne-am şi ciondănit şi ...e de-ajuns că ne-am ales cu o mână de prieteni. Nu toţi simţim nevoia de a fi prieteni cu zeci de persoane, poate că ne e mai mult decât suficient un grup restrâns, dar fidel. Asta nu a înţeles mare parte din foştii mei colegi (pe lângă lunga şi îmbătrânita mea explicaţie cu "muzica lor de distracţie", scuipatul la seminţe şi dezinteresul meu faţă de cum să fi în pas cu moda/ shmecher/ alte de-astea). Dar nu mai contează. Am ştiut să ne agreăm, şi chiar să stoarcem câte un strop de bucurie de unde nu părea să iasă deloc, deloc. Ştiu că m-am priceput şi eu să fiu nesuferită uneori (cred că e din neam), dar logica unora era, cum am mai spus, îndoielnică oarecum. Cu argumente logice "corupi" în cele din urmă până şi un catâr. Să trecem peste.

Adevăratele amintiri le am totuşi cu "fetele mele"(yeah, right, am şi eu prietene fete). Numai că sper să mai adăugăm câte ceva la amintirile astea... Aşa că mai bine închei cu o melodie pe care eu şi una dintre prietene o îndrăgeam în clasa a 10-a; cred că cel mai nebun an al meu, cred. ...Sunetul mai tare!


luni, 29 august 2011

Cronicile vampirilor

Din curiozitate, dar şi din dorinţa de a verifica miturile legate de romanele lui Anne Rice, m-am hotărât de mult să încerc o lectură cu vampirii ei. Am citit primele trei volume şi deocamdată mă opresc aici, întrucât mai trebuie gustată şi o altfel de literatură. Văzusem ca şi mulţi alţii filmele bazate pe "Interviu cu un vampir"- primul volum, şi "Regina damnaţilor"- cel de-al treilea volum, aşa că a fost o bună ocazie de a compara din nou cărţile cu filmele. Din nou cartea bate filmul: în complexitate, în profunzime, în stil, însă putem aprecia pozitiv şi filmele întrucât popularizează personajele, reiau aproape identic anumite scene (mai ales în "Interviu cu un vampir") şi... "Queen of the Damned" foloseşte muzică bună pentru vampirul rock-star Lestat. De fapt Lestat este întotdeauna "vedeta", chiar dacă în primul volum este descris în dezavantajul lui. Personajul acesta cu chip angelic, un "diavol împeliţat" cum îl numesc ceilalţi vampiri, nu se poate abţine să nu încalce regulile şi totuşi să se facă iubit, atât de muritori, cât şi de nemuritori.

Povestea este foarte bine închegată, e prea departe de orice asemănare cu actualele filme cu "sugători de sânge"; cele trei volume lămuresc întreaga istorie a vampirilor lui Anne Rice, iar pentru a descrie mai bine modul în care te captivează folosesc un citat referitor la "Interviu cu un vampir":
"E ceva ce mă deranjează la romanul acesta. Transformă în ceva atrăgător viaţa unor monştri. La început nici nu-ţi dai seama; e un coşmar de care nu te poţi debarasa. Apoi, brusc, te simţi bine în atmosfera aceea. Vrei să rămâi."("Regina damnaţilor" - Jesse)

Aşa că, recomand celor care încă mai au timp de leneveală ca şi mine o lectură amplă, captivantă, uneori înfiorătoare, alteori haioasă, dar de fiecare dată intensă şi surprinzătoare. Recenzie clar nu fac, dar întotdeauna am câteva citate...


#"Uciderea nu e un lucru simplu, spuse vampirul. Nu te îndopi, pur şi simplu, cu sînge, adăugă el şi clătină din cap. Este experienţa vieţii altuia şi, adesea, experienţa pierderii acelei vieţi prin sînge, încet. Este iar şi iar   experienţa pierderii propriei mele vieţi, pe care am cunoscut-o cînd am supt sîngele din încheietura lui Lestat şi i-am simţit inima bătînd alături de a mea. E iar şi iar celebrarea acelei experienţe; deoarece, pentru vampiri, aceasta este experienţa supremă."("Interviu cu un vampir" - Louis)

#"Toate lucrurile se schimbă, în afară de vampirul însuşi; totul în afară de vampir e supus unei permanente modificări şi transformări. În curînd, pentru o minte inflexibilă şi, adesea, chiar pentru o minte cît se poate de flexibilă, această nemurire devine o  condamnare într-un balamuc de figuri şi forme care sînt de neînţeles şi lipsite de valoare. Într-o seară, un vampir se trezeşte şi îşi dă seama de ce anume s-a temut poate decenii întregi, că pur şi simplu, nu mai ţine să trăiască neapărat. Că, oricare ar fi fost stilul, modul sau forma existenţei care făcuse ca nemurirea să i se pară atrăgătoare, acesta dispăruse de pe faţa pămîntului. Şi nimic nu mai rămîne pentru a-i oferi scăparea din disperare, decît actul uciderii. Şi acel vampir iese ca să moară."("Interviu cu un vampir" - Armand)

#"Muzica rock avea ceva vampiric. Probabil că li se părea nepămînteană chiar şi celor care nu credeau în supranatural. Mă refer la modul în care electricitatea putea să prelungească la nesfîrşit o singură notă, la felul în care armoniile puteau fi suprapuse, pînă cînd te simţeai de-a dreptul dizolvat de această muzică, ce permitea o exprimare atît de elocventă a groazei. Pînă acum, lumea nu mai avusese parte de aşa ceva." ("Vampirul Lestat")

#"Muzica şi teatrul erau folositoare, fiindcă respingeau haosul, adică existenţa lipsită de sens."("Vampirul Lestat")

#"Toată poezia lumii îţi revine în memorie cînd priveşti chipul unei fiinţe iubite."("Vampirul Lestat")

#"În lumea aceasta, puţini caută cu adevărat cunoaşterea. Muritori sau nu, puţini îşi pun cu adevărat întrebări. Dimpotrivă, majoritatea caută să smulgă necunoscutului răspunsurile pe care mintea lor le-a făurit deja: justificări, confirmări, forme ale unei consolări fără de care n-ar mai putea trăi. A-ţi pune cu adevărat întrebări înseamnă a deschide uşa vijeliei. Răspunsul primit ar putea nimici atît întrebarea, cît şi pe cel care întreabă." ("Vampirul Lestat")

#"Asta e, ce să fac: sunt un monstru chipeş. Acesta-i lozul tras de mine. Ticălosul, care m-a făcut să devin ce sunt acum, după înfăţişare m-a ales. Asta-i tot. Accidente de-astea se produc întruna."("Regina damnaţilor"- Lestat)

#"Nimeni nu se schimbă, oricâţi ani ar fi să treacă; nu facem decât să devenim tot mai mult noi înşine. Altfel spus, de înţelepţit, te înţelepţeşti după secole de-a rândul, dar ai şi vreme să dai la iveală toată ticăloşia de care te cred capabil duşmanii încă de la începutul începutului."("Regina damnaţilor")

#"E cumplit de adevărat că suferinţa ne face mai profunzi, dă un plus de strălucire culorilor şi un mai larg ecou cuvintelor. Asta însă dacă nu ne striveşte, dacă nu ne consumă optimismul şi spiritul, puterea vizionară şi respectul pentru lucrurile simple, dar indispensabile." ("Regina damnaţilor" - Lestat)

#"― […]Au mai existat posibilităţi de a avea pace pe pământ şi au existat fiinţe gata să realizeze şi să perpetueze această stare, iar aceste fiinţe au fost femeile. Doar că trebuie eliminaţi bărbaţii.
Am căzut pe pat consternat, ca orice muritor. Mi-am sprijinit coatele pe genunchi. Dumnezeule Sfinte, ah, Dumnezeule Sfinte! De ce tot repetam cuvintele acestea două? Nu exista nici un Dumnezeu! Dumnezeu era în cameră cu mine.
A râs triumfătoare.
― Asta aşa e, scumpul meu.[…]" ("Regina damnaţilor" - Akasha & Lestat )

duminică, 21 august 2011

Is it fall yet?

 
Daria's mum: Daria, I'm serious, I'm not going to let you sit around the house all summer.
Daria: Fine, I'll LIE around the house all summer.
(Daria - Is it fall yet?)

Îmi făceam curăţenie în bookmarks (pentru că la mine se înmulţesc continuu) şi am dat peste nişte citate pe care le-am recitit cu acelaşi zâmbet din totdeauna, zâmbetul din colţul gurii, zâmbetul pentru care nu există emoticon (nu încă!). 

Jane: Anyway, it's just another two weeks and then we'll be back at school! Wait.... what's my point? 
Daria: That life sucks no matter what, so don't be fooled by location changes.(Is it fall yet?)
{mai mult aici :) }

vineri, 5 august 2011

Mr. Monk: It's a gift... and a curse.


Natalie: It's not too late to back out.
Monk: Oh no, I am doing this, I am playing the game.
Natalie: Well, at least try to have some fun.
Monk: Natalie, it's a game; it's not supposed to be fun.

Gata şi cu Monk! Tocmai am terminat cel de-al doilea serial vizionat complet, primul fiind Lost-naufragiaţii. Cei care mă cunosc destul de bine ştiu faptul că pentru mine filmele erau de multe ori pierdere de vreme sau amortizoare ale prezentului. Numai că anul ăsta am avut nevoie vitală de a mă detaşa, de a mă amuza...şi Monk a fost cea mai grozavă soluţie. La început mi se părea că pierd o oră în care mai pot învăţa ceva, însă apoi, renunţând la vizionarea tv a serialului, am făcut o pasiune pentru întreaga poveste şi am recurs la o variantă mai simplă a serialului: online

De ce mi-a plăcut? Pe lângă faptul că e un serial hazliu, glumele sunt adesea subtile şi se bazează pe ironie, sau chiar sarcasm. Pe scurt, este un umor inteligent. Personajele sunt foarte bine conturate, au calităţi necesare ipostazelor în care sunt puse, dar şi defecte care îi caricaturizează, astfel că se stabileşte un echilibru. Adrian Monk este detectivul genial care observă tot ceea ce restul oamenilor scapă din vedere, iar lucrul ăsta se întâmplă tocmai datorită "defectului" său: personalitatea obsesiv-compulsivă. Cred că serialul ăsta m-a făcut să fiu puţin mai atentă la micile detalii din jur... pe lângă faptul că a fost foarte interesant de observat atât partea de criminalistică a poveştii, cât şi simptomele atât de reale: nevoia de simetrie în absolut orice, incapacitatea de a fi emapatic sau de a-şi arăta afecţiunea faţă de o persoană, etc. O să-mi fie dor de tot ce a însemnat Monk... aşa că nu mai are rost să îndrug atâtea cuvinte...

Ah...şi fobiile lui Monk! :)
[about Monk]
Lt. Randy Disher: Uh, yeah, he has some idiosyncrasies...
James Novak: Like what?
Lt. Disher: Uh, fear of heights, fear of germs, spiders, milk...
Natalie Teeger: [ticking off on her fingers] Crowds, elevators, fire...
Lt. Disher: Rabbits, tunnels, bridges...
Natalie Teeger: Boats...
Lt. Disher: Decaffinated coffee... 
Natalie Teeger: Lightning...
Captain Stottlemeyer: The wind, he's afraid of the wind.
Lt. Disher: Egg whites.
Natalie Teeger: Bad.
Lt. Disher: Naked people. That one is way up there. I think it goes naked people, and then death.

marți, 2 august 2011

Festival Medieval - Sighisoara 2011 (sau o luuuunga povestire a zilei de 30iulie, privita prin ochii mei).

Încă din tren am găsit un motto excursiei în Sighişoara:  "Totul este o aventură!" Timp de 6 ore am avut parte de un streso-amuzament (aşa îl voi numi eu) creat în mod gratuit de suporterii Rapidului care se îndreptau spre "marele meci" jucat în Mediaş. Tineri, plictisiţi doar să bea de la 7 dimineaţa şi să stea în picioare pe coridor (sigur că nu aveau locuri!), şi-au găsit preocupare tocmai în dreptul compartimentului nostru lipsit de perdele. Voiau să ştie multe: vârstă, domiciliu, încotro mergem... Poate că aşa se întâmplă mereu când pleacă la drum 3-4 fete înconjurate de microbişti din diverse pături sociale. În mod cert o să-mi amintesc o viaţă faptul că mi-au făcut galerie de m-a ştiut tot vagonul atunci când am mers la toaletă... Erau totuşi paşnici şi relativ cuviincioşi, doar că voiau să ştie dacă rochia mea roşie avea vreo legătură cu Dinamo, sau în mintea altora cu Steaua. Am zâmbit şi m-am abţinut de la comentarii întrucât sunt imună la microbul acestui sport. La coborâre se putea observa că geamurile compartimentului nostru erau pline de amprente...

M-am destins odată ajunsă în oraş şi m-am bucurat să revăd zidurile scorojite ale clădirilor medievale. Era agitaţie mare, aglomeraţie, coadă la intrarea în cetate, dar în Sighişoara lucrurile de felul ăsta nu par a mă irita. Până la urmă e festival, iar eu am parte de el o zi pe an. Şi cred că mi-am savurat ziua de vacanţă atât cât îmi stă mie în putinţă.

Tema festivalului fiind eroul medieval, pieţele au fost rebotezate cu nume de sărbătoare: Piaţa Arthur (a Cetăţii), Robin Hood, Ioana D'Arc, Vlad Ţepeş, Martin Luther. Am asistat pentru început la turnirul cavaleresc al Gărzii de Bistriţa şi pe lângă amuzamentul menit a fi stârnit de spectacol, am meditat la constanta munca depusă de aceşti oameni pentru a atrage şi susţine interesul publicului, antrenamentul fizic şi psihic necesar nu doar pentru a rezista, ci şi pentru a impresiona atunci când sunt priviţi. Spunea foarte bine la un moment dat domnul Liviu Pancu, directorul artistic, Marele Lup, (parafrazez din amintire) cum că aceşti oameni simt, gândesc şi luptă pentru medieval, adică îşi intra complet în rol atunci când este esenţial să o facă. Ca şi anul trecut am rămas cu o impresie puternică în urma episodului realizat de Ordinul Cavalerilor Lup, dar vă îngădui să spuneţi că sunt subiectivă (că doar despre subiectivism este vorba când ne manifestăm preferinţele).
 
De data asta n-am mai ratat "arderea vrăjitoarei" (anul trecut a fost ploaia cea buclucaşă), am asistat la turnirul Cavalerilor de Mediaş, precum şi cel al Cavalerilor Gladius Dei - interesant cum fiecare ordin cavaleresc îşi pregăteşte tematica aparte. Formaţia Planxty Burke ne-a cântat muzică medievală britanică relaxantă, relaxantă, genul acela de muzică pe care îl poţi asculta în timp ce întreprinzi o altă activitate. Mi-a plăcut spectacolul - dansul cu torţe al domniţelor din cadrul ordinului Gladius Dei (nu sunt sigură dacă era o formaţie aparte sau nu... ), iar "spectacolul cu Stegari" al cavalerilor din ordinul ArtGotica de Sibiu mi s-a părut demn de apreciat, pentru că zborul steagurilor depinde nu numai de antrenament şi atenţie, ci şi de...viteza vântului. Formaţia Grafic (pe care anul trecut o confundasem cu o alta) a devenit Lupus Dacus, s-a aliat cu Lupii (ca să zic aşa) şi a făcut atmosferă înainte de Marele Turnir, vivacele cavaler Andrei din Ordinul Cavalerilor Lup atrăgând mulţimea la dans.

Mult aşteptatul turnir a stârnit şi râsete şi urale şi exclamaţii de mirare. Fiind ultima luptă a zilei cavalerii şi-au demonstrat aptitudiniile de mânuire a armelor cu mai mult patos, chiar dacă unii erau obosiţi după o zi atât de lungă. Fie că au luptat năvalnic uimindu-ne, ştrengăreşte amuzându-ne, sau doar prudent menţinându-ne curioşi, ceva e cert în lumea aceasta medievală: fairplayul - dacă ai fost învins acceptă cu seninătate. Mă bucur că nu a fost nimeni rănit (sau cel puţin nu vizibil) asta dovedind nivelul de pregătire al celor ce te făceau să măreşti ochii crezând că dintr-un moment într-altul situaţia va scăpa de sub control. De fiecare dată Marele Lup a ştiut să rezolve situaţiile imprevizibile şi mai ales să menţină atenţia publicului implicându-l în spectacol şi comunicând de-aproape, astfel că nu aveai cum să te plictiseşti.

{Trebuie spus că în programul tipărit s-a comis eroarea de a fi numiţi Ordinul Cavalerilor Lup Sighişoara cei care de fapt erau Ordinul Cavalerilor Cerb Sighişoara, fapt ce m-a nelămurit ceva vreme ştiind că Lupii sunt doar de Târgu-Mureş. Chiar dacă nu i-am remarcat anul trecut, fiind reprezentanţi ai Sighişoarei, "cavalerii cerb" nu sunt de neglijat. Cred că numai la Lupi le-a fost mintea responsabililor de tipărire... Mă înşel eu cumva în privinţa erorii??? Care sunt Lupii de Sighişoara?}

În final am intrat într-o horă pe muzica celor de la Trabucos şi, ca şi ceilalţi implicaţi, m-am mai bucurat puţin de atmosfera dezinvoltă a nopţii senine de iulie (am prins întradevăr o vreme minunată, fără caniculă şi doar câteva picături de ploaie). Pentru că tipul de la cimpoi mi-a cerut să le trimit poze şi filmări în caz că particip la concertele oferite de Trabucos, profit să spun că oricine dispune de timp şi voinţă le poate trimite portughezilor noştrii preferaţi la adresa trabucos@gmail.com

La întoarcere aproape că nu mai nimeream drumul spre gară (shame on me!), iar în tren...alţi rapidişti. Trişti, înfometaţi, stând pe nişte ziare...mi s-a făcut cam milă de ei văzându-le figurile când au aflat că la Braşov vor fi "degajaţi" (am învăţat un nou cuvânt, microbist, dar tot cuvânt e). Am încercat să dorm şi aş fi dormit ore în şir dacă aş fi descoperit mai devreme mânerul scaunului, mâner tocmai potrivit pentru a-mi susţine capul. Aşa am revenit la realitate şi am pornit spre casă întorcându-mă de la cea de-a XIX-lea ediţie a Festivalului Medieval... Mă gândesc să vizitez şi alte cetăţi pentru a compara atmosfera de festival, însă e greu până faci primul pas. Nu vreau să mă gândesc cum va fi anul viitor şi unde voi fi, dar sper ca peste încă 20 de ani festivalul să fie tot acolo, iar eu să revin şi să fiu la fel de puţin critică precum în aceşti ani de adolescenţă când am făcut cunoştiinţă cu medievalul, la Sighişoara :)

P.S.1: Prin intermediul unei întâmplări relativ banale din cetete, am constatat că există şi câte un cavaler în afara scenei (nu garantez că pe scenă era cavaler, dar părea), care îţi acordă ajutor, informaţii pe care nu le ceri, doar pentru că e spre binele tău...şi pentru că e cavaler :D (nu l-am identificat, astfel că rămâne în anonimat).

P.S.2: Intenţionam să ataşez aici nişte poze*, însă blogul nu permite o afişare cât de cât estetică a lor, aşa că am renunţat (după multe bătăi de cap).
*spun poze întrucât prea rar am avut pretenţia de fotografie artistică atunci când am apăsat butonul... din acest punct de vedere prefer amintirile decât arta; arta e live - să simţi curentul steagurilor, căldura torţelor, să vezi scânteile ce ies dintre spade, să fi conectat la pulsul mulţimii...


later edit (don't ask) :
Marele Lup

Arderea vrăjitoarei





 






Dansul domniţelor
Ordinul ArtGotica de Sibiu











Garda de Bistriţa
 
Capul Dragonului-Lup
 








Ordinul Cavalerilor de Mediaş














Ordinul Cavalerilor Lup
Marele Turnir

vineri, 29 iulie 2011

Merlin sau Tara pustie


din tren, în drum spre Sighişoara 2010
Dornică de a intra în atmosfera cavalerească medievală mă hotărâsem să citesc "Merlin sau Ţara pustie" de Tankred Dorst. Zis şi făcut. Îmi imaginam o piesă de teatru rigidă, clasică, cu replici convenţionale, etc. Am fost plăcut surpinsă să aflu încă din introducere că opera lui Dorst este una postmodernă, ce adaugă umoristica teatrului absurd la tematica lui literară fundamentală: eşecul utopiei. Tot din introducerea realizată de Ioana Crăciun am aflat şi eu că, spre deosebire de utopia clasică în care eroul tinde către diavol dar este salvat în ultimul moment de Dumnezeu (exemplu concret - Faust), în utopia postmodernă eroul tinde spre Dumnezeu, însă planurile îi sunt zădărnicite de diavol (în acest caz - Merlin, care aduce ideea înfiinţării mesei rotunde). Merlin este o parabolă despre eşecul unei utopii complexe, pacea generală, ce se încearcă a fi atinsă prin aceleaşi şi aceleaşi metode: război, crime, trădări, masacre sângeroase, toate în numele "păcii". Merlin luptă împotriva unei ţări pustiite de războaie, însă el este cel care conduce, involuntar sau nu, la îndeplinirea prorociilor proprii; de aici şi titlul Merlin = Ţara pustie

Limbajul este de multe ori argotic, stârnind amuzamentul chiar şi în cazul scenelor serioase sau chiar macabre. Sunt prezente motive contemporane precum "lagărele", "transplantul de organe", iar oamenii sunt victime ale istoriei căreia nu se pot sustrage. Astfel, lumea medievală este transportată lingvistic şi comportamental în vremurile noastre, cavalerii înjurându-se între ei şi cedând tentaţiilor desfrânării cu o naturaleţe desăvârşită. Până şi poznaşul Merlin, fiul diavolului, este sedus de nimfa Viviane ce, printr-o vrajă pe care i-o smulge, îl va captura într-un tufiş de mărăcini.

"[...]
REGELE ARTHUR: Nu ştiu cât de mare trebuie să fie o masă pentru o sută de cavaleri. Asta trebuie să ştiţi dumneavoastră!
TÂMPLARUL: O sută de cavaleri...(socoteşte)
REGELE ARTHUR: Poate că sunt cu mult mai mulţi...250...sau chiar şi mai puţini de-o sută.
TÂMPLARUL (renunţă să mai socotească): Atunci, să mă pupi în fund.
REGELE ARTHUR: Dar înţelegeţi...
TÂMPLARUL: Păi, dacă nu ştii nici măcar câte persoane trebuie să şadă la masa asta..
REGELE ARTHUR:: Dar înţelegeţi, eu sunt...
TÂMPLARUL (după câteva clipe de tăcere): Ia-ţi o masă extensibilă. Sau ia-ţi două, trei mese acolo şi pune-le una lângă alta!
REGELE ARTHUR: Dar masa trebuie să fie o imagine a lumii!
TÂMPLARUL: Da. Un patrat.
REGELE ARTHUR: Nu! Un cerc! Un cerc! Acum înţeleg eu de ce m-a trimis Merlin la dumneavoastră. Pentru că faceţi roţi de moară.
TÂMPLARUL: Da' parcă voiai să-ţi fac o masă...
REGELE ARTHUR: Da! Dar rotundă!
TÂMPLARUL (lucrează mai departe, apoi): Da' masa asta pentru ce e?
REGELE ARTHUR: Cred c-aşa, pentru un soi de conferinţe.
TÂMPLARUL: Crezi, crezi... Lungă deci?
REGELE ARTHUR: Nu! Rotundă!
TÂMPLARUL: Da' de ce?
REGELE ARTHUR: Ca să nu stea unul în capul mesei şi altul la coadă. Toate locurile trebuie să fie egale.
TÂMPLARUL: Da' cineva tot tre' să fie în frunte, eu aşa zic!
REGELE ARTHUR: Ba nu! Şi tocmai aicea-i noutatea la masa asta: toată lumea e egală!
TÂMPLARUL: Egală, ciuciu...
REGELE ARTHUR: Au existat două mese vestite prima e masa la care a cinat Domnul nostru Isus Cristos cu apostolii săi. A doua, tot aşa de vestită, e masa lui Iosif din Arimathia, ai auzit de el?
TÂMPLARUL: Nu am avut plăcerea.
REGELE ARTHUR: Tu nu eşti creştin?!
TÂMPLARUL: Ia mai slăbeşte-mă cu interogatoriul ăsta!
[...]"

Odată iniţiaţi literar în tainele acestei cavalerii adaptate la epoca contemporană, nu ne rămâne decât să redescoperim şi în viaţa reală "eroul pierdut"... între zidurile medievale ale Sighişoarei de an 2011, desigur. :)

joi, 21 iulie 2011

###


"A fi psiholog înseamnă a te învârti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întâia condiţie; a doua este a avea atâta mobilitate, încât axele celorlalte fiinţe să­-ţi fie atâtea centre de gravitate câte poate avea o fiinţă proteică. Simţul psihologic este expresia unei vieţi care se contemplă pe sine în fiecare moment şi care în celelalte vieţi vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toţi ceilalţi oameni părţi din tine, frânturi ale fiinţei tale." (Pe culmile disperării - Emil Cioran

M-am rezumat la fragmentul ăsta din citat, făcând abstracţie de partea în care psihologul este numit "violator de secrete" sau "supremul indiscret". :)  
Ne aşteaptă drum bolovănos...şi nu mă refer doar la opţiunea mea, ci şi la opţiunile apropiaţilor mei... Dar! it's a long way to the top if you wanna rock'n'roll...

luni, 18 iulie 2011

trebuie să trec peste lenea de a scrie în jurnal şi sa nu mai scriu aici, candva!


Am avut timp să meditez în tren, să trec de la o stare la alta... E greu să fi împăcat(ă) cu ideea că "indiferent ce s-ar întâmpla, de-acum nu mai poţi face nimic", mai ales când ai oscilat luni în şir între teamă şi speranţă. E neplăcută incertitudinea, dar zarurile au fost aruncate. Am fost de-a dreptul lacrimogenă în ultimele două săptămâni, iar faptul că acum iau vacanţă fără să ştiu exact unde voi fi la toamnă nu mă ajută deloc să-mi revin. Am avut de ales şi am ales. Am ales facultatea, nu oraşul. Apoi a intervenit şi hazardul... Dacă va fi să fie bine - în ciuda panicii din timpul primului meu concurs cu miză reală, gen "gata...sunt terminată...scrie tot ce ai de scris că gata...te-au terminat aştia cu subiectele lor!" - probabil că va fi din două motive: alţii au fost mai panicaţi şi mai nepregătiţi de atât (cei mai mulţi adică!) şi ...mă pricep de minune să bat câmpii în termeni de specialitate, scriind din amintiri. Nereuşita are întotdeauna mai mult de două motive. Tipic pesimist. Vara nu e tocmai anotimpul meu preferat... Dar are şi părţi bune!

Şi, ca să nu mă îngrop de vie în suspans, în următoarele două zile plănuiesc să simt şi eu că e vacanţă, să merg la bibliotecă şi să îmi procur Merlin pentru a intra în atmosfera medievală de anul ăsta. Se întrevede o zi de Sighişoara anului 2011 şi vreau să mă bucur de tot ce aduce o mică escapadă, o călătorie în lumea cavalerilor, pentru că la urma urmei ...nimeni nu va mânca cioburi, nimeni nu se va "scălda" în locuri neamenajate doar pentru că nu i-a ieşit totul cum a vrut. Show must go on! Şi pentru că e vară şi e iulie şi se apropie grabnic sfârşitul lunii (al lumii nu?) vreau să mă gândesc mai mult la viitor, mai mult la Sighişoara, decât la ultimul an de şcoală. 

Spuneam cândva ceva de un citat de Emil Cioran... Mă exprim bizar, ştiu. Oricum, va veni şi citatul, pentru că, indiferent de admis/respins, tot psihologie va fi. Aparent doar locurile diferă. Ioana s-a încăpăţânat să moară cu psihologia de gât (sau rămasă în gât?). Vorbitul la persoana a treia despre sine îmi aminteşte (nu ştiu din ce motiv) de Mr. Monk şi mă linişteşte gândul că încă mai am câteva episoade de vizionat, încă mai are cine mă amuza în mod necondiţionat. Şi uite că iar nu am ştiut ce titlu să scriu... Sunt aşa dificile începuturile!

sâmbătă, 16 iulie 2011

un fel de "non-odihnă" (sau nonsens)


Sunt o carafă cu vin învechit, dar neînnobilat.
Sunt sângele ce pulsează indecis din celulă în celulă.
Sunt glasul care nu face pauză să respire.
Oboseşte-mă mai tare de atât
să îngenunchez în faţa măreţiei de a fi
doar un sac de oase amestecate într-o manieră artistică
să mă uit pe mine însămi în gândul speranţei că somnul spală
ceea ce timpul refuză să repare,
ceea ce timpul nu îndrăzneşte să exileze pentru încă o zi,
încă o zi, şi nimic mai mult.
Apoi vom dormi din nou ca pruncii,
ca nişte prunci alcoolizaţi de realitatea asta prea acidă
şi mult
mult prea obositoare.

P.S.: exemplul de nonsens aflat în ora de română încă mă mai face să zâmbesc<< "Merg pe gard de drum mă ţin, de la beat cârciumă vin.">>

luni, 11 iulie 2011

Prietenul la nevoie se cunoaste?*


Cred că toţi ştim de acei prieteni care sunt mai prieteni când eşti bine dispus, iar atunci când eşti posac te evită. Azi nu vreau să vorbesc despre ei. Mă gândesc de câteva zile la prietenii aceia care te consoleză când te temi că totul va merge greşit, care îţi trimit "bezele" şi îţi zic că totul o să fie bine... - ca apoi, când lucrurile se rezolvă şi chiar te înveseleşti, prietenii ăştia să se arăte ostili de parcă bucuria ta ar umbri-o pe a lor.  
Am meditat la chestiunea aia cum că omul nu ar avea prieteni şi mi-am formulat o concepţie personlă: avem prieteni, numai că prieteniile se desfăşoară între anumite limite. Nu poţi vorbi cu doi oameni aceleaşi lucruri şi în mod inevitabil nu poţi stabili acelaşi tip de prietenie. De aceea spun că prieteniile au nişte limite. Dacă tu te aştepţi ca cel cu care te amuzi să fie şi cel mai bun consolator atunci când ţi s-au înecat corăbiile, s-ar putea să fi foarte dezamăgit. Dacă ai impresia că oamenii cu care poţi discuta chestiuni intelectuale se vor devedi prietenoşi în chestiuni personale, s-ar putea să te înşeli din nou. Exemplele sunt infinite, e un algoritm simplu care probabil se repetă din totdeauna. 
Pentru că am fost dezamăgită de nenumărate ori de către oameni, am ajuns la concluzia că trebuie să cunoşti limitele oricărei prietenii, trebuie să le conştientizezi şi, de cele mai multe ori, să le accepţi ca atare (rare prietenii care pot fi "extinse" prin comunicare). Suntem prieteni d-aici până colo' şi în rest..."Dumnezeu cu mila"! Cam aşa trebuie tratate lucrurile. Acum ştiu teoria, dar ce mă fac cu practica? Spuneam că dezamăgirea este motivul acestei concluzii, dar motivul dezamăgirii, motivul motivelor, rămâne idealismul. Asemenea personajele lui Camil (veşnicul Camil...) nici eu nu mă pot vindeca de idealism, aşa că este de aşteptat recidiva.

*unii prieteni - pentru că totuşi nu le putem contesta prietenia - se cunosc mai degrabă la bucurie, decât la nevoie.

P.S.: sunt mai saturniană decât în restul zilelor mele, dar o să treacă şi asta; pentru că totul trece, nu-i aşa?

luni, 4 iulie 2011

azi am avut o zi bizară şi vreau să-mi amintesc mereu ca azi a fost ziua aia.*


Spun "bizară" pentru că aşteptările mele în privinţa acestei zile erau bine conturate şi difereau cu mult de realitate. Sunt sigură că sunt mulţi care azi sunt trişti sau furioşi pentru că, din nu se ştie ce motiv, s-au născut în România. Dar eu m-aş fi întristat şi enervat înainte de examene (mult înainte!), nu azi când mai rămâne atât de puţin de făcut. Hei, până la urmă fiecare îşi vede de treaba lui (egoism, I know, I know...), iar eu nu pot nega că sunt destul de încântată (şi încă uimită) că am luat o notă maximă (vorba vine...) pentru prima oară în viaţa mea. Mereu mi s-a părut suprarealistă ideea ca eu să fiu notată astfel la un concurs, olimpiadă sau examen. A fost drăguţ; m-am bucurat că a venit profa de română la liceu tocmai la fix pentru a o îmbrăţişa şi m-am gândit cu bucurie că D-l. Despa nu va fi deloc dezamăgit de performanţa noastră la anatomie atunci când va afla rezultatele. Când priveam notele celor de anul trecut aveam un fel de stimă pentru cei cu 10 la anatomie, parcă erau nişte modele greu de urmat. Şi totuşi hazardul, epoca, circumstanţele, oamenii, foaia, scrisul, pixul, sau variantele alea de bio parcurse cu perseverenţă jumătate de an, m-au făcut şi pe mine o dată în viaţă să fiu dublu mulţumită de mine că (aproape paradoxal, spun eu în perfecţionismul sau poate idealismul meu!) am putut să termin liceul cu un gust plăcut şi fără dezamăgirea că "iar am greşit din neatenţie..." 

Oh, da, capitolul cu "greşit" e rezervat categoric matematicii - prima mea dragoste. Cred că nu v-am povestit de acel nene care, cam acum 10 ani, îmi spunea pe stradă: "Eşti îndrăgostită! Ba da, eşti! Eşti îndrăgostită de matematică!" Omul avea o maladie psihică, astfel că toţi se fereau de el, numai că nu a fost departe de adevăr. Să zicem că nu a fost nebun până la capăt! Numai că până la sfârşit de liceu se săturase matematica de graba mea la calcule, de nerăbdarea generală şi de neatenţia la formule, dar mă săturasem şi eu de ea! În sfârşit reciproc. Am numărat lunile, săptămânile, până când am zis: uite că am terminat şi ultimul meu examen la mate. Cele mai mari satisfacţii şcolare matematica mi le-a dat: nimic mai mulţumitor decât să şti că în sfârşit ai reuşit să rezolvi blestematul ăla de exerciţiu! Dar totul trece, şi din foarte pricepută la mate am devenit pricepută, apoi cât de cât pricepută şi urma declinul, vă zic eu. Trebuie să te desparţi de o dragoste veche înainte de a ajunge la confruntări care lasă cicatrici. Şi asta am decis de mult să fac. Nu regret profilul de mate-info (ce-aş vrea să ignor intensivul ăla de la info...), pentru că m-a călit, mi-a antrenat creierul pentru analiza şi sinteza care mă vor aştepta o viaţă de aici încolo (sau aşa sper). Şi trebuie să-l menţionez şi pe "bunicul :)", adică minunatul meu prof de meditaţie la mate, pe care nu l-aş fi cunoscut dacă nu interacţionam cu matematica. A fost special până la sfârşit când m-a sunat să mă întrebe de rezultate şi mi-a urat din nou succes în viaţă. Cum spunea, ne vom aminti întotdeauna că am lucrat împreună. Probabil explicaţiile la mate le voi uita, însă nu aş avea cum să uit apartamentul amenajat în "stil de geniu" (descriere ghicitoare), zdrăngănitul la chitară al profului, salutul tipic întotdeauna "bonjour" şi adresarea de cele mai multe ori cu "lady"...

Aşadar de matematică mă despart (până când voi fi nevoită să-i explic unui copil chestii banale de mate pe care le uiţi când ajungi să înveţi integralele), dar rămân cu admiraţia mea, greu de înţeles şi de mine însămi, faţă de cei care chiar ştiu matematică (şi mai culmea de atât: faţă de cei care chiar ştiu fizică sau calculatoare/ info, ceea ce eu n-am priceput niciodată până la capăt). Rămân cu câteva cunoştiinţe (în viziunea mea) absolut fascinante, cunoştiinţe vagi de genetică, anatomie şi (hai şi asta!) fiziologie. Rămân cu limba română, limbă în care mi s-au format conştiinţa, gustul pentru literatură, cât şi puţinele inspiraţii scriitoriceşti pe care le-am avut. Spre ce mă îndrept nu mai spun că deja devin plictisitoare. 

Zâmbesc în continuare pentru că obişnuiam să fiu de-acord cu bunul meu prieten care spunea că "cei ce iau 10 la română sunt inumani". A rectificat: "supraoameni", dar eu ştiu că de fapt oamenii sunt subiectivi, iar viaţa nu se desfăşoară după reguli precise, intervenind şi hazardul - pentru unii bun, pentru alţii nu. Am reţinut şi eu câte ceva de la fizică: ceea ce se întâmplă într-un loc chiar influenţează ceea ce se întâmplă într-un altul. Greu de exprimat, greu de explicat, nu mă întrebaţi nimic de relativitate. Spun doar că anumite lucruri ţin de faptul că oamenii sunt interconectaţi... Şi acum ar fi frumos să vorbesc despre energia mea extra-pozitivă(mai mult "extra" decât "pozitivă") pentru a-i mai enerva încă o dată pe cei care nu mă cred că apa reţine mesaje! Glumesc, nu mai scriu nimic. Apa din mine cere somn şi mâine psihologie.  

Kanpai! 

* "azi" e de fapt "ieri"... nu filosofez, chiar e! :)

miercuri, 15 iunie 2011

despre (un) sfârşit.


...A trecut prima jumătate de an şi mă gândeam zilele trecute că nici măcar jurnalul nu va fi capabil să-mi amintească cum au fost lunile astea. Nu pot să zic că "nu am avut viaţă"; chiar dacă a fost o frământare generală, am avut şi episoade de intensă relaxare, sau măcar visare la relaxarea de după (Sighişoaraaa...ah, poate la anu'...). Învăţam cândva că timpul e format din durate pline, în care se desfăşoară evenimente, şi intervale vide, în care nu se întâmplă nimic. Perceptiv vorbind cred. Ei bine, anul ăsta a fost predominant vid. Abia de acum încolo încep evenimentele.

Ar mai fi o competenţă de limbă străină cu care ne-am ales ca urmare a faptului că...patria noastră este limba română, cum spunea Nichita. Şi oricât aş îndrăgi limba lui nenea Shakespeare, zău că nu mai am chef de verificări, de potenţialul ridicol în public sau de irositul puţinelor zile care mai sunt... Dar, fie! Până la urmă examenele de-acum sunt doar bariere, sunt mai mult pentru curioşi, "ce notă a luat aia?" şi alte chestii în genul. Sau cel puţin pentru mine aşa sunt... De orgoliu. Toate-s vechi şi nouă toate. Sigur că admiterea e singura care contează.

Speram să văd ceva din eclipsa de la noapte, dar norii nu par a-mi permite asta. Îmi place că Google a făcut siglă. Au trecut 19 ani de la ultima eclipsă de lună în acest gen şi nu o spun ca şi cum mi-aş fi amintit-o pe precedenta. Dar pe-asta s-ar putea să mi-o amintesc peste 19 ani. Se pare că se încheie un ciclu şi îmi cam place ideea că ar aduce schimbări. Hai, spuneţi că sunt superstiţioasă! Nici măcar nu am chef să contrazic... Luând în considerare "hate-ării" din viaţă de zi cu zi am constatat că e cam inutil să le dedici atenţie... Sunt oameni care orice ai face îţi găsesc nod în papură, cum se spune. Şi cam atât.

luni, 30 mai 2011

infinitul Godot

"E o nebunie! Cînd! Cînd! într-o bună zi, nu-ţi ajunge? într-o bună zi, ca toate zilele, el a amuţit, într-o bună zi eu am orbit, într-o bună zi o să surzim, într-o bună zi ne-am născut, într-o bună zi o să murim, în aceeaşi bună zi, în aceeaşi clipă, nu-ţi ajunge?"

Tocmai am terminat de citit Aşteptându-l pe Godot şi mi s-a întărit convingerea că ar trebui să mă apuc de citit teatru modern la modul serios.(La vară, desigur...) Din puţinul pe care îl ştiam eu, piesa lui Samuel Beckett este reprezentativă pentru teatru absurd, vizând în principal dezintegrarea relaţiilor sociale ca urmare a deficienţelor comunicaţionale, acea "incomunicare" prezentă şi în Iona. Fără să te informezi din critica literară este destul de greu de înţeles toate sensurile acelui dialog fragmentat, uneori complet dezaxat. Însă interpretarea, oicare ar fi ea, nu poate fi bătută în cuie... Discuţiile incoerente ale personajelor stârnesc amuzamentul, însă în spatele perdelei de vorbe aparent fără sens se află reflecţii profunde, o teamă iraţională, de singurătate, de tăcere, de aşteptare, de uitare, teamă ce uneori înclină spre o disperare specifică unor crize pasagere de nebunie. Amnezia, orbirea şi muţenia, sunt metafore ale incapacităţii de înţelegere a realităţii în care se află, a celor din jur sau a fiinţei lor proprii... sau poate consecinţe ale nepăsării manifestate în faţa lucrurilor esenţiale ale existenţei noastre.

Dialogarea haotică, repetarea replicilor, derularea coversaţiei în sens invers, întreruperea gândurilor la mijlocul emiterii lor verbale compun un joc pentru "nervi tari": cât se vor mai învârti în jurul cozii? Planificarea sinuciderii este privită mai nonşalant decât alegerea unui subiect de conversaţie: în fond, tăcerea este cea care le alimenteză uitarea, pierderea treptată a conştiinţei - dovada supremă a umanităţii. Numai regretul de a nu avea o sfoară suficient de rezistentă pentru a-i spânzura pe ambii protagonişti, împreună, îi face să mediteze la o soluţie...însă doar temporar; de fapt nu vor întrepride nici o acţiune pentru a ieşi din aşteptarea în care se află. Vor rămâne inerţi nu numai la nevoile celor din jur ci şi la nevoile lor proprii. Schimbările lor bruşte, de dispoziţie şi de atitudine, sugerează tocmai degradarea personalităţii, rătăcirea sinelui. Fiecare zi îi găseşte în aceeşi aşteptare: incapabili să decidă o schimbare semnificativă asistă la propria lor fărămiţare precum nişte marionete programate să eşueze. Sfârşitul ambiguu l-am înţeles ca pe o aşteptare continuă. Deşi se sfătuiesc atât de des să plece, nu pun în aplicare acest lucru, astfel că ni-i putem imagina aşteptântu-l la nesfârşit pe Godot, văzut ca un posibil Dumnezeu. Ei sunt mai mult decât Vladimir şi Estragon, fiind oricare doi oameni ce aşteaptă şi atâta tot.

Am fost fascinată de aceste personaje curioase şi de lipsa de noimă a conversaţiilor închegate, astfel că aş putea interpreta şi reinterpreta până la epuizare potenţialele semnificaţii ale piesei, fără să fiu vreodată sigură că ceea ce spun este complet... Oricum ar fi, teatrul modern se dovedeşte a fi captivant atât pus în scenă cât şi citit.


"[...]
VLADIMIR:Nu, mai bine am profita că Pozzo cere ajutor, ca să-l ajutăm, bizuindu-ne pe recunoştinţa lui.
ESTRAGON: Păi nu mai cere nimic.
VLADIMIR: Fiindcă şi-a pierdut speranţa.
ESTRAGON: Tot ce se poate. Dar...
VLADIMIR: Să nu ne mai pierdem vremea cu vorbe goale…(Scurtă pauză. Cu vehemenţă.) Să facem ceva, cît avem ocazia! Doar nu e nevoie de noi în fiecare zi. La drept vorbind nici nu e neapărată nevoie de noi. Şi alţii ar putea să facă treaba la fel de bine, dacă nu şi mai bine chiar. Strigătul pe care l-am auzit adineauri se adresa mai degrabă întregii omeniri. Dar aici, în clipa de faţă, noi sîntem omenirea, chit că ne place asta sau nu. Să profităm, pînă nu-i prea tîrziu. Să reprezentăm cu demnitate, măcar o dată, specia în care ne-a vîrît nenorocirea. Ce părere ai?
ESTRAGON: N-am ascultat.
VLADIMIR: E drept că dacă stai să cîntăreşti cu braţele încrucişate argumentele pro şi contra, facem şi aşa cinste condiţiei umane. Tigrul sare să-şi ajute semenii fără să stea pe gînduri. Sau fuge în adâncul desişurilor. Dar nu asta e problema. Ce facem noi aici, iată ce trebuie să ne întrebăm. Şi avem norocul să ştim. Da, în această imensă confuzie, un singur lucru e clar: aşteptăm să vină Godot.
ESTRAGON: Adevărat.
VLADIMIR: Sau să cadă noaptea. (Scurtă pauză.) Sîntem la întîlnire şi atît. Nu sîntem "sfinţi", dar sîntem la întîlnire. Cîţi oameni pot să spună asemenea lucruri?
ESTRAGON: Nenumăraţi.
VLADIMIR: Crezi?
ESTRAGON: Nu ştiu.
VLADIMIR: Se prea poate.
POZZO: Ajutor!
VLADIMIR: Ce e sigur, e că timpul trece greu în asemenea condiţii şi că ne sileşte să-l umplem cu fapte care, cum să spun, care la prima vedere pot apărea raţionale, dar cu care sîntem obişnuiţi. O să zici că toate astea n-au alt rost decît să ne împiedice prăbuşirea raţiunii. Se înţelege că-i aşa. Dar oare nu rătăceşte ea de-pe-acum în bezna permanentă a marilor adîncimi? iată ce mă întreb uneori. Îmi urmăreşti raţionamentul?
ESTRAGON: Toţi ne naştem nebuni. Iar cîte unii rămîn.
[...]"