marți, 25 ianuarie 2011

Fiecare caută ceva.


"Unora le-a fost dat să nu priceapă nimic din lumea asta. Pe noi ne-a ferit Dumnezeu de aşa ceva. Dacă ne dă cineva cu ceva-n cap, pricepem pe loc. Asta e superioritatea noastră... Suntem mai deştepţi! Infinit mai deştepţi!"
(Trei dinţi din faţă - Marin Sorescu)



Se pare că sunt lucruri în viaţă care nu se rezolvă prin răbdare şi autocontrol... Se pare că periodic este mai sănătos pentru tine să fi intransingent decât tolerant. Câteodată nu mai merită efortul... nici măcar efortul comunicării! Doar ştiam deja: unde reciprocitate nu e, nimic nu e.
...Şi totuşi...lăsând asta la o parte, cât de motivaţională poate fi chiar şi o mică biruinţă! Îţi aminteşte că dacă tu nu ştii să te bucuri de reuşita ta, nimeni nu o va face. Pentru că ei nu ştiu cum! Cât de recunoscători suntem oamenilor care ne aduc veşti bune zâmbind... Aşa ceva merită!

P.S.: "Arrakisul te învaţă atitudinea cuţitului - să retezi ceea ce nu-i întreg şi să spui: Acum este întreg pentru că se sfârşeşte aici."(Frank Herbert)

vineri, 14 ianuarie 2011

...şi pentru că e cazul

cea de-a doua melodie de 19 ar fi:

19 you're only 19 for God's sake,
Oh, you don't need a boyfriend.


P.S.: e straniu când am o atât de mare receptivitate la exterior, în ciuda faptului că nu este lună plină. Contrastant, mintea mea este goală goală...

duminică, 9 ianuarie 2011

vorba lungă, sărăcia omului?

"Nu acceptam realitatea: nu există alte cuvinte mai precise pentru a exprima dezgustul meu de lumea fizică, umană, raţională, care mă strivea şi nu lăsa destul aer şi spaţiu aripilor mele neliniştite. Şi totuşi nu sunt cele pe care le-aş dori - nu spun, nu limpezesc totul. Nu voiam această realitate, pentru că voiam alta (mai pură, mai perfectă, mai angelică, mai divină), şi mă străduiam neobosit ca mult aşteptata lume spirituală şi armonioasă să se ivească odată, ca statuia pe care creierul a văzut-o şi a dorit-o, din blocul brut abia desprins din minte. Nu acceptam realul obişnuit, superficial, pentru că voiam un real mai bun, mai adevărat, mai adânc, negam trecutul, negam prezentul, pentru a-mi îndrepta ochii, dorinţa, întregul suflet spre un viitor mai demn şi minunat." {"Un om sfârşit" - Giovanni Papini}

A trecut un an... Am scris o învălmăşeală de gânduri care abia dacă se legau între ele, nu m-am putut detaşa complet de limbajul acela codificat (ca pentru apropiaţi) şi cu atât mai puţin de ironie (Sfânta Ironie!). Cred că nici nu am încercat asta, sau ceva anume! Îmi vine acum în minte: "nu pot ieşi din mine însumi". Era Camil... Aşa cum Nichita va fi întotdeauna pur şi simplu Nichita, aşa şi Camil... Mă amuză că de fiecare amintire se leagă o alta şi reuşesc să deviez de la subiect tocmai când scriu despre obişnuitele mele "devieri". Cred că sunt uşor nostalgică. Sunt multe aşteptări, multe vise de viitor, multe speranţe, şi tot atât de multe amintiri, cuvinte nespuse la timpul lor, emoţii şi gesturi mărunte cărora o să le duc dorul... Şi ce-i cu ele?

Mă gândeam într-un moment de crud impact cu realitatea (o realitate ca cea a lui Papini) că lucrurile netrăite la timpul lor sunt pierdute. Nu mă refer la cine ştie ce mare eveniment ratat care ţi-ar fi putut schimba viaţa, ci la micile vise şi aşteptări cotidiene. E ca atunci când ieşi din casă zâmbind fără să simţi că ai un motiv, şi-ţi spui că e aşa frumos să simţi totul, că va fi o zi bună. Şi apoi...cumva îţi fuge zâmbetul şi ai pierdut ocazia de a medita seara: a fost o zi plăcută... Sau ca atunci când mergi singur pe stradă şi te gândeşti să îmbrăţişezi primul prieten întâlnit(sau pe toţi!), numai că atunci când vine momentul găseşti oameni trişti, sau supăraţi, sau teleportaţi în lumea lor, departe de prezent. Şi nu ai cui să-i spui că poate mâine totul va fi altfel, poate mâine noi vom fi altfel... Dar pe lângă clipele ratate(ce tind a fi uitate), avem destule momente de refugiu, ţinute sub cheie în forul interior. Uneori întâlneşti îmbrăţişarea aşteptată, uneori îţi destinzi chipul pentru că cineva vrea să te îmbrăţişeze spontan. Şi atunci şti că numai asta merită, numai armonia merită. Chiar dacă efemeră...

Voiam să spun doar atît: ceea ce nu îndrăzneşti să faci când trebuie sau nu a ţinut de tine pentru a se împlini, e pierdut. Numai că avem suficientă imaginaţie încât să trăim măcar oniric ceea ce nu a fost să fie, şi pe lângă asta, suntem izvoare nesecate de noi vise de viitor. Just deal with your own life! Important e să poţi spune din când în când: ...totuşi am fost fericiţi atunci! Aşa că oricât ar fi de haotică şi de sacadată, fericirea asta a existat şi nu o poţi omite.
Şi pentru că tot m-am întins atât cu vorbăria, o să amintesc de o carte pe care n-am avut ocazia să o citesc, dar care mi-a atras atenţia de prima oară şi am reţinut: "Sentimentele îngropate de vii nu mor niciodată". Nu conturasem în minte ideea asta înainte de a citi, însă mi-a fost clar de la început că e purul adevăr. Nu ştiu exact în ce constă întreaga carte, dar cred că fiecare se regenerează emoţional în felul său propriu. Militez pentru conceptul că oamenii sunt diferiţi!

P.s.: kryptonite, titlul primei mele postări, se referea la punctul slab, la slăbiciune :D ...iar titlul actual...e pentru că am început să vorbesc precum Sancho (nu, n-am termiant încă, dar deja-mi sunt tare dragi: şi Cavalerul Tristei Figuri şi scutierul lui)
P.s.2: pentru că scriu prea mult fără să scriu despre ceva anume, de cele mai multe ori nu am habar ce să scriu în spaţiul alocat pentru titlu...

marți, 4 ianuarie 2011

sleepy -__-


Here I go again... N-am chef azi... Sau mai bine zis: nu am avut chef azi. Cred că organismul meu a intrat în grevă la gândul că de mâine iar va trebui să mă trezesc înainte de 7 a.m. Nu ştiu ce aţi făcut voi, dar eu am dormit eclipsa şi la început şi la sfârşit, pe reprize!(cu Don Quijote în pauza dintre moţăieli), că oricum în Piteşti am avut un splendid cer alb(sau aşa mi s-a părut mie în somn!). Eh... şi la ştiri poţi să vezi eclipsa de zeci de ori dacă schimbi pe toate canalele... Cred că vorbeşte somnul din mine. Domnul somn - noul meu partener, fuge de-acasă câteva nopţi pe săptămână, aşa că sunt nevoită să dorm în orele acelea când mama are chef să mă întrebe ce mai fac. Da... am început anul cu câteva micuţe insomnii. Dar de mâine... de mâine! dorm după-amiază...

Acum serios vorbind, nu am nimic chibzuit de zis. Sunt doar un mănunchi de subiectivităţi. Şi mă abţin destul de bine să le "promovez" pe toate căile. Ah ...şi (as crazy as it seems) melodia mea pentru 19 ar fi :

Just 19 and sucker's dream I guess I thought you had the flavour [...]
Remember me through flash photography and screams
Remember me, special dreams...


...şi culmea e că mai am una la fel de suspectă, dar o las pentru o zi mai energică.

Remember me...