joi, 24 februarie 2011

Fiul risipitor


Precum aflăm şi din critica literară, titlul trădează toată cartea.
Eroina lui Radu Tudoran, Eva, este urmărită în maturizarea ei ce stă sub semnul lui, bărbatul fără nume, Secătura cum îl numea familia ei - o soră prostuţă ce caută un soţ cu grade militare, un tată bolnav şi veşnic închis în cameră, o mamă iresponsabilă şi un unchi obsedat sexual. Îl întâlneşte tocmai la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, iar el reuşeşte cu eforturi minime, de bărbat experimentat, să îi acapareze întreaga existenţă. Ştim din titlu că el este de fapt fiul risipitor, cel ce o va părăsi de fiecare dată fără a da vreo explicaţie, fără a lăsa să se înţeleagă când va reveni. Întoarcerea, la fel de neaşteptată ca şi plecarea, este un drept al lui câştigat parcă din veşnicie asupra ei. Complet subjugată de el, nu se poate împotrivi dorinţelor lui nici măcar atunci când e scârbită de cinismul şi nepăsarea ce o reflectă atitudinea bărbatului dominant.

Romanul te ţine conectat la lectură până la final. După fiecare părăsire îţi imaginezi cum va fi reîntâlnirea de astă dată, iar la un moment dat ajungi să te revolţi împreună cu eroina: de ce pleacă? de ce? Însă, precum meditează şi inteligenta Eva, el este un om capabil să păcălească soarele şi să plece fără umbră, să se lepede de ea - iar umbra lui e tocmai femeia care şi-ar jertfi existenţa pentru ca el să râmână, să rămână de astă-dată. Astfel viaţa ei devine a lui şi fiecare revenire înseamnă reluarea trăirii extactice de cuplu. Dar pentru cât timp?

"- De ce râzi?
- Fiindcă sunt proastă şi fiindcă înnebunesc după fiecare cuvânt al tău! Boala pe care o dai tu nu se vindecă niciodată. Şi febra ta ţine tot timpul. Vrei să mai ştii şi altceva? M-ai aruncat în drum şi te-ai întors după doi ani, şi sunt înnebunită după tine. Şi dacă ai să mă arunci iar şi ai să te întorci după o sută de ani, tot am să te urmez. Mor după tine şi te urăsc, şi aştept să-mi faci ceva rău. (Parcă era beată. Îşi duse mâna la frunte, râzând.) O, nu! Să nu te iei după mine! Nu vreau să sufăr din nou! Lasă-mă să mă întremez!
El se aplecă peste masă.
- Te ascult şi nu înţeleg. Tu ţii la mine într-adevăr?
Era prea mult! Eva izbucni în râs, şi râse până ce toate capetele se întoarseră spre ei. Apoi deodată împietri.
- Tu nu ştii nimic? Eşti surd, eşti orb, eşti nebun?"

miercuri, 2 februarie 2011

Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos?

"Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-s fost.

Eu sunt cel care nu poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existenţa lui Dumnezeu.

Eu sunt cel care a dat mărturie
de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.

Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.

Eu nu sunt nici bun nici rău
ci sunt, pur şi simplu.

Eu sunt cuvântul "sunt".
Eu sunt urechea care aude cuvântul "sunt"
Eu sunt spiritul care înţelege cuvântul "sunt"

Eu sunt trupul absurd al lui "sunt"
şi literele lui.
Eu sunt locul în care există "sunt"
şi patul lui, în care doarme."
(Nichita Stănescu)

...nu e hazliu când ţi se spune pe un ton de superioritare "te crezi superioară!"? Uite că există şi o parte bună în a spune şi a asculta un amalgam de tâmpenii: ne amuzăm unii pe seama altora.