duminică, 17 aprilie 2011

câte ceva local...

Am sosit de o oră şi nu mă îndur să dorm. Nu sunt extaziată după concert, cum păreau nişte tipe ce scoteau sunete demonice, dar nu-mi vine să dorm. Nu e ca atunci când ţi se întâmplă ceva minunat, aşteptat de mult, ceva ce pare mai frumos în realitate decât în somn (aia e o altfel de...insomnie), ci mai degrabă doar dorinţa de a mai pălăvrăgii cu nişte oameni dragi. Eh, măcar o dată la câţiva ani pot să manifest dovezi de afecţiune în public. La concert a fost...interesant, pe alocuri distractiv... Sunt fel şi fel de oameni în oraşul ăsta, care mai de care mai dubioşi. Şi nu mă refer neapărat la puştii care fumează sau consumă cine ştie ce alcool etilic înainte doar ca să danseze apoi ca animalele - mai sunt şi alţii mai dubioşi de atâtaa: cei ce par lucizi dar se holbează ciudat. Oricum... Simphoenix a făcut spectacol. Ce-i drept ...am impresia că ar fi putut să sune mai bine de atât. Fetele/doamnele cu vioarele aproape că nu se auzeau uneori, iar eu ador sunetul viorii, mai ales când e încadrat într-un spectacol mai metal (nu discutăm de subgenuri că sunt obosită). A fost plăcut, am scăpat şi cu nasul nealterat, deşi unii amorţiţi de cine ştie ce aveau chef de pogo sau de un soi de "hai să ne legănam pe ritm până nu ne mai ţin picioarele şi ne culeg prietenii de pe ...frumoasele dale piteştene!" Mă rog... soare nu am avut azi, nici prea mulţi amici de zbenguială (nu mă refer la dans din ăla ritualic şi urlete ca de posedat), dar n-a fost frig (sau am fost eu prea încotoşmănată - I just love this word!), şi am putut să ne simţim bine aşa între noi. Iar soprana Irina Baiant a cântat la fel de spectaculos ca în filmarea pe care o ascultasem pe net, şi desigur oamenii au fost impresionaţi. Mie mi s-a făcut şi puţintel dor de Sighişoara, că aici am avut doar o melodie cu o astfel de voce, pe când acolo erau multe multe...

S-au schimbat generaţiile, nu mai sunt eu puştoaica neiniţiată (aştia parcă sunt iniţiaţi din pântecul mamei la cum se exteriorizează), iar acei "pierde viaţă" (cum îi numea răutacios cineva), pe lângă care oricum te distrai (măcar amuzament, şi fără umeri în gură) - nu ştiu unde au dispărut. Şi-or fi făcut o viaţă... Oamenii au examene de tot soiul, n-au vacanţe, au serviciu, etc, etc. Ideea e că...oamenii se schimbă şi dacă se schimbă dispar. Până acum credeam că doar metafizic, dar văd că dispar şi din peisaj. Şi Piteştiul tot alură de târg are... Dar măcar un târg cu flori şi mai puţină ţigănie. Şi apropo, există oameni care sunt înveseliţi de clauni? Era plin centrul de ...coloraţi dintr-ăştia. Nu prea le văd rostul... Eh, fac şi ei un ban cinstit...

Şi Simfonia propriu zisă nu am văzut-o. Cred că pentru mine s-a cam uzat toată chestia. E frumos, nu zic că nu e, dar ...sunt mai "greu impresionabilă" de fel (e o chestie din vorbirea mea curentă, corectă sau nu). De artificii nu mai zic... Voiau oamenii să facă un bis, şi au început artificiile. Şi nu se mai terminau! Când avem, avem nu glumă! Ca să închei într-o notă mai ...îngăduitoare, pot spune că mă impresioneză în mod plăcut să văd oameni încărunţiţi bine savurând concertul. O să ziceţi că era de aştepat, că doar erau Phoenix acolo, dar nu de-asta mă atinge pe mine, ci pentru că mă face să sper că şi noi vom fi aşa, adică nu vom deveni nişte nevrotici care nu suportă o chitară electrică şi strâmbă din nas la tinerii care ţopăie. Bine, bine, probabil eu voi fi aia care strâmbă din nas la un anumit soi de tineri... Dar asta fac şi acum: nu e cam aiurea să nu te poţi distra lucid?

Vacanţă cu mult somn şi multă relaxare şi mult învăţat (ce bine ar fi să le putem face pe toate!), pentru cine are! Pentru cine nu are... să-şi facă. Eu o să fac pauză de la scris în mod cert; viaţa e mai interesantă trăită decât tastată.

joi, 14 aprilie 2011

bad obsession*

M-am gândit. Temele sociale mă întristează nu numai atunci când le abordez, ci şi mult după. Nu mai spun de ce, întotdeauna am nişte blestemate de motive (It's a gift and a curse! - mi-a intrat Monk în sânge) . Cred că voi rămâne la ideea profei de chimie, cum că numai detaşându-ne putem să mergem mai departe. Şi dau dintr-o extremă în alta: când sunt neruşinat de insensibilă şi nepăsătoare, când sunt hipersenzitivă şi implicată. Mi-a ajuns până în gât autocenzura gândurilor şi părerilor, doar pentru a fi obiectivă, pentru a nu mă simţi vinovată că văd numai dintr-un singur unghi. Dar din câte ar trebui să văd? 10-12 mii de unghiuri? Din toate cotloanele lumii? Până la urmă nu ştiu de ce mai vorbesc despre ceva anume dacă nu o fac în numele meu, prin prisma propriilor mele experienţe... Nu-i chiar atât de "grav" să ţii cont de ceea ce te-a învăţat viaţa.

E aiurea să văd o piesă de teatru şi să mă focalizez pe cele mai abstracte concepte, de parcă nu s-ar putea rezuma prin ceva ce toţi înţeleg: singurătate, dragoste, căutare. Simplu.
"...şi trec neiubită prin viaţă", spunea eroina. Ce altceva mai concret? Poate aţi observat că cel mai şocant lucru atunci când te simţi dărâmat, nu e eşecul în sine, ci faptul că lumea îşi păstreză ritmul ei din totdeauna, nu o ia razna odată cu tine! E culmea să ai pământ sub tălpi şi cer deasupra când nu mai vrei nici una nici alta. Mi-a plăcut "Sus e cerul", şi prin vorbăria asta nu vreau să spun decât că mi-a ajuns cu concluziile aşa zis filosofice şi comentariile (prost) elaborate. Dacă singurele generalităţi pe care le pot formula sunt "fixiste", obsesive, într-o singură culoare, atunci mai lasă-le să fie şi aşa. Vreau să mai fiu şi Eu în pauza dintre rolurile de societate, cu riscul că mă va mai ameninţa vreun "special" că-mi rupe maxilarul de perete, cu riscul că or să mai bufnească câţiva în râsul cu aer de superioritate, cu riscul că o să-mi regret sinceritatea când voi intra în faza "nu vreau decât să mă lăsaţi în pace!"(şi asta tot o sinceritate, poate una mai obraznică)

Îmi amintesc că am exasperat un om, de mult, cu replica (tot de la profa de chimie) "Cuvintele râmân în etern". Scrise, nescrise, gândite... Iar în anul ăsta de liceu, a fost un canibalism de zile mari. Îţi dai seama câte gânduri dezgustătoare rămân în etern? Fiecare avea (şi pentru încă o lună va mai avea) de criticat pe careva, pe rând, ba pe unul, ba pe altul. Tensiune şi nervi şi stres şi...hai să mai şi trăim. Măcar în vacanţa asta mică, mică... Aşa că sper la puţin soare, puţină agitaţie veselă şi mulţi oameni nevăzuţi de o vreme - toate deodată, că doar o dată pe an e oraşul curcubeu de flori şi doar o dată la câţiva ani ne bucurăm şi noi de ceva muzică "de-a noastră", la Simfonia Lalelelor. Am rămas cu zâmbete în amintire din 2008, de la Iris (atunci ploaia nu a contat). Era primul an de liceu, iar acum e ultimul... De data asta aştept cu nerăbdare Phoenix, din motivele enumerate mai sus. Şi în plus vreau să simt primăvara, prin culori, prin aglomeraţia de sezon a oraşului, prin gălagia din centru...

Ajunge cu trăncaneala (deocamdată); rămâne să vedem ce ne-au pregătit Filarmonica Piteşti şi trupa Phoenix pentru sâmbătă seara. La anu' cine ştie unde şi cum o să mai fim...


*doar primul titlu acceptabil, la nimereală, din playlist (primul de drept ar fi fost As I lie here bleeding, dar mă duce cu gândul la nose bleeding-ul de azi dimineaţă, şi totuşi nu m-am trântit nicăieri, am continuat să merg spre liceu - iar ciclicitate cu clasa a IX-a! odd)

luni, 11 aprilie 2011

Pe stradă...

Scriu pentru că mi-e scârbă. De societate... Prin mintea mea umblă gânduri înverşunate, dar pe foaie nu le pot scrie. Poate că mi-am consumat furia, neputinţa, dezamăgirea, în minte! Azi, când veneam de la liceu, am asistat la... un act de violenţă domestică? Nu ştiu cum pot numi faptul vă un bărbat îşi loveşte cu pumnii soţia în plină stradă... De departe, am crezut că doi bărbaţi - două primate care nu ştiu să comunice - se bat. Numai că unul dintre ei rămânea pasiv, neajutorat. Asta pentru că era de fapt o "ea". Un nene mai în vârstă încerca să-l oprească, iar pseudo-bărbatul argumenta că "i-a spart totul în casă, că umblă cu alţii şi apoi se duce la el" (ca şi cum el nu ar fi ştiut pe cine a luat de nevastă!) Şi-i mai aruncă un pumn în faţă... De parcă ar conta ce a făcut, de parcă ar exista scuze, pretexte, motive, pentru ca un bărbat să lovească o femeie! Oamenii asistau de la ferestre ca la spectacol. Ce pretenţii să mai ai de la societate, de la viitor, când puştii de 15-16 ani (vreau să cred că nu aveu mai mult) sunt încântaţi că este bătută o femeie în stradă: "Aşa, dă-i!" Şi pur şi simplu nu poţi intervenii când se întâmplă astfel de...mizerii!

Femeile trec şi se minunează, cei în vârstă încearcă să-l domolească, dar degeaba... Şi apoi îi vezi cum se aleargă pe trotuarul paralel, prin staţia de autobuz, printre oameni, vezi cum o prinde din urmă, pentru că ea oboseşte... Şi pentru câteva clipe te uiţi hipnotizată: "O omoară în stradă? O strânge de gât?" Şi ţipă. Şi oamenii se holbează. Ştiu ce e în mintea lor: "Ce a făcut?" Toţi vor să ştie, toţi sunt curioşi. Nimeni nu intervine. Este o scuză faptul că ei, soţ şi soţie, par necivilizaţi, ţărani, oameni din popor? Îi lăsăm să se bată cu bâte şi pietre dacă au rămas cu mentalitatea în altă epocă? Este o scuză că ea nu este tocmai cea mai frumuşică şi gingaşă soţie? Până la urmă tot femeie e, iar pumnii primiţi în faţă, şi strânsul de gât în stil wrestling vorbesc despre acelaşi lucru: abuzul celui puternic asupra celui slab. Şi poate o să gândeşti: "Aşa, şi? Nici tu nu ai făcut nimic!" Da... Eu doar am sperat că se va găsi cineva care să-l imobilizeze pe animal...sau măcar cineva care să-şi asume responsabilitatea de a suna la poliţie... Câteodată speranţa nu ajută cu nimic. M-am gândit să sun eu, dar ce aş fi spus: "Veniţi repede până nu o târăşte în vreun autobuz şi o duce acasă, să o omoare"?(sigur că exagerez; nu ar fi omorât-o: cine i-ar mai fi spălat atunci nădragii?) Nu ştiam nume, nimic...şi câţi alţii care or fi gândit ca mine... Da, întotdeauna ne punem problema propriei siguranţe, e instinctul de conservare... Nu vrei să fi desfigurată (şi nici amendată de poliţie pentru "glume proaste") când intervii în apărarea unui străin... Dar dacă cunoşti un om încetezi a-ţi mai pune problema, sau a mai avea atâta grijă de tine. Când e vorba de cineva apropiat, aproape că implori să fi tu lovită, numai să se oprească...

Dar dacă eşti tu cea lovită pe stradă? Dacă oamenii au impresia că "o meriţi"? Dacă un străin te agresează pur şi simplu? Atunci... nimeni nu va interveni. Marea asta de străini, de figuranţi, care ne înconjoară şi din care facem parte şi noi, pe rând, e inertă, e la fel de neputincioasă ca cel agresat. De ce? Pentru că nu vrea să fie în locul aceluia... Ce absurd mecanism de protecţie... Tu nu intervii acum, iar când va fi rândul tău, "vinovată" sau nu, de un soţ denaturat sau de un oarecare străin, s-ar putea să fi desfigurată în plină zi, pe stradă, s-ar putea să mori fizic sau spiritual, şi nimeni, dar absolut nimeni!, să nu-l oprească. Pentru că suntem mai mult animale decât oameni...


LATER EDIT (27/05/2012. sesiuneee!) -> "Studiile (Darley & Latane) au arătat: cu cât numărul martorilor oculari la un accident sau la o agresiune este mai mare cu atât mai mică va fi proporția celor care vor interveni. (+ Marile aglomerări urbane favorizează o stare de anonimat în care fenomenul de difuzie a responsabilității se amplifică.)"(Curs de Psihologie Sociala cu dl. Laurentiu Mitrofan :D ) ...n-am anul studiului, deci nu scriu conform normelor APA.
P.S. pe lângă faptul că timpul zboară, mi-e și jenă să mai citesc ce-am scris. useless. I just love science! :D

vineri, 8 aprilie 2011

Sus e cerul

...pentru că acolo l-am lăsat intrând în teatru şi tot acolo l-am găsit la sfârşitul piesei. Aici este un fragment din piesa care aflu că este o parodie pe seama a numeroase piese celebre de teatru. Eu, neinformată, nu aş fi considerat-o în primă instanţă o parodie, ci mai degrabă o meditaţie subiectivă asupra dramaturgiei şi mai ales actoriei, raportate la viaţa reală. Poate că pe-alocuri mi-au scăpat trimiterile la piese de teatru, nefiind tocmai cea mai sârguincioasă cititoare de dramaturgie, dar făcând abstracţie de parodiere am putea interpreta "Sus e cerul", aşa cum merită, ca o piesă cu mesaj propriu. Întradevăr, este debusolantă trecerea bruscă de la luciditate la nebunie, de la beatitudine la deznădejde, de la nostalgie a trecutului la amnezie totală - însă, atât în interpretările eroinei cât şi în "pauzele" dintre ele, rămâne întrebarea "Cine sunt eu?". Acele "pauze" de la actorie, în care doamna Luminiţa Borta se adresa publicului parcă aşteptând răspunsuri, sunt îndemnuri de a medita la propria condiţie şi de a realiza că nu numai ca actor "mori de nenumărate ori până a muri". Teatrul este prea apropiat de viaţa reală pentru a-i pune ca limită o scenă. Piesa pledează pentru actorie, pentru manifestarea înţelegerii faţă de dramaturg, piesă şi chiar personaje, şi totodată emite maxime existenţiale şi întrebări retorice. Monologului nu-i lipseşte hazul, dar nici profunzimea deghizată în cuvinte simple. Interpretarea actoricească este marcantă: nu cred să fi rămas cineva netulburat pe toată durata piesei, mai ales când strigătul "Cerul nu există!" a răsunat în mica sală Studio 125.

Nu ştiu de ce, dar începutul piesei, cu întrebările referitoare la certitudinea faptului că cerul este sus, iar pământul jos, m-a dus cu gândul la Cioran. Nu-mi amintesc exact citatul, dar ştiu că cerul era considerat a fi jos, iar pământul sus - drumul spre aşa zisul paradis realizându-se printr-o coborâre spre cer. Abia ştirile de seară (m-am înştiinţat că manuscrisele vor fi donate patriei mamă, patria renegată, şi) mi-au amintit că astăzi este ziua de naştere a ... omului Emil Cioran... Cred că filosoful s-a născut într-o altă zi, prin transformarea omului. O glumă sadică, pe care îndrăznesc a mi-o permite ca admiratoare a cugetărilor lui, ar fi că Cioran ar fi aprobat mai degrabă să-i cinstim ziua morţii decât pe cea a naşterii. Spun "aprobat", dar nu-s sigură că nu e deja prea mult... Îmi vine să râd acum când îmi amintesc de o "sâmbătă a morţilor", din urmă cu un an sau doi, când mama tămâia pachetele - tradiţional: "...Şi pot să "pomenesc" orice mort?/ Daaa!/Şi pe Cioran?/ Da mamă, şi pe Cioran, dacă vrei tu..." Ulterior m-am gândit că şi Virginia Woolf ar trebui pomenită, mai ales ea...

sâmbătă, 2 aprilie 2011

algocalminul e sfânt.*

Câteodată doare cam prea tare pentru a te putea focaliza pe altceva. E ca şi cum ai avea un ghimpe în talpă care acţioneză după regula din desene animate: nu mai eşti tu. Câteodată merge să faci pe viteazul, dar când nu merge...când nu merge?? Algocalmin... Şi detest teama că efectul trece... Şi cu siguranţă nu e vorba de efectul placebo aici...

Ok, ok... durerea aia ciudată din gingie mi-a luat minţile. Şi culmea e că i se mai şi zice"măsea de minte"! Poate de-aia, că te prosteşte, îţi ia mintea... Până azi totul a părut banal. De azi...mă aştept la mai rău de-atât. Face şi omul o listă, planuri de organizare a timpului, şi apoi...intervine hazardul. Ştiu că nu e plăcut ca tocmai aici să-mi exprim "durerile" (culmea că de data asta sunt concrete!), dar lucrurile sunt din din ce în ce mai precipitate şi...nu prea mai găsesc timp să aiurez în jurnale. Începe să se simtă agitaţia examenelor, cu note, cu pregătiri, cu emoţii... Şi e abia aprilie! Îmi programasem să mă panichez abia în mai... Altceva nimic; tot am probleme cu concentrarea. Mă gândesc totuşi să-mi fac provizii de algocalmin pentru viitor. Presimt că nu o să am timp de pierdut cu astfel de dureri iritante. Pentru dureri plăcute parcă mai găsim timp, dar pentru de-astea nici gând. Şi dacă nu-s dureri cu atât mai bine. Cred că, de când cu aglomerarea asta, mi-e dor de câţiva oameni şi de o viaţă mai socială... Dar deocamdată mandibula** îmi dă o agitaţie incertă pe care prefer să o păstrez doar pentru ai mei (zău că nu ştiu ce ar prefera ei!)


*pe primul loc rămâne apa totuşi...
**scrisesem maxilar, dar era de fapt mandibula (altfel e lucidă!)...ceea ce îmi aminteşte de o replică memorabilă de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş: "Mă scuzaţi, îmi cade mandibula!", zise tanti care ne prezenta biserica, întrerupându-şi brusc monologul.

later edit: mai sfânt decât sfântul algocalmin s-a dovedit ulterior Aulin (ăsta da zeu al medicamentelor!); eficienţă maximă, tratează infecţia, nu doar ia durerea (asta în caz că vă dau "dinţişorii" şi vouă).