luni, 30 mai 2011

infinitul Godot

"E o nebunie! Cînd! Cînd! într-o bună zi, nu-ţi ajunge? într-o bună zi, ca toate zilele, el a amuţit, într-o bună zi eu am orbit, într-o bună zi o să surzim, într-o bună zi ne-am născut, într-o bună zi o să murim, în aceeaşi bună zi, în aceeaşi clipă, nu-ţi ajunge?"

Tocmai am terminat de citit Aşteptându-l pe Godot şi mi s-a întărit convingerea că ar trebui să mă apuc de citit teatru modern la modul serios.(La vară, desigur...) Din puţinul pe care îl ştiam eu, piesa lui Samuel Beckett este reprezentativă pentru teatru absurd, vizând în principal dezintegrarea relaţiilor sociale ca urmare a deficienţelor comunicaţionale, acea "incomunicare" prezentă şi în Iona. Fără să te informezi din critica literară este destul de greu de înţeles toate sensurile acelui dialog fragmentat, uneori complet dezaxat. Însă interpretarea, oicare ar fi ea, nu poate fi bătută în cuie... Discuţiile incoerente ale personajelor stârnesc amuzamentul, însă în spatele perdelei de vorbe aparent fără sens se află reflecţii profunde, o teamă iraţională, de singurătate, de tăcere, de aşteptare, de uitare, teamă ce uneori înclină spre o disperare specifică unor crize pasagere de nebunie. Amnezia, orbirea şi muţenia, sunt metafore ale incapacităţii de înţelegere a realităţii în care se află, a celor din jur sau a fiinţei lor proprii... sau poate consecinţe ale nepăsării manifestate în faţa lucrurilor esenţiale ale existenţei noastre.

Dialogarea haotică, repetarea replicilor, derularea coversaţiei în sens invers, întreruperea gândurilor la mijlocul emiterii lor verbale compun un joc pentru "nervi tari": cât se vor mai învârti în jurul cozii? Planificarea sinuciderii este privită mai nonşalant decât alegerea unui subiect de conversaţie: în fond, tăcerea este cea care le alimenteză uitarea, pierderea treptată a conştiinţei - dovada supremă a umanităţii. Numai regretul de a nu avea o sfoară suficient de rezistentă pentru a-i spânzura pe ambii protagonişti, împreună, îi face să mediteze la o soluţie...însă doar temporar; de fapt nu vor întrepride nici o acţiune pentru a ieşi din aşteptarea în care se află. Vor rămâne inerţi nu numai la nevoile celor din jur ci şi la nevoile lor proprii. Schimbările lor bruşte, de dispoziţie şi de atitudine, sugerează tocmai degradarea personalităţii, rătăcirea sinelui. Fiecare zi îi găseşte în aceeşi aşteptare: incapabili să decidă o schimbare semnificativă asistă la propria lor fărămiţare precum nişte marionete programate să eşueze. Sfârşitul ambiguu l-am înţeles ca pe o aşteptare continuă. Deşi se sfătuiesc atât de des să plece, nu pun în aplicare acest lucru, astfel că ni-i putem imagina aşteptântu-l la nesfârşit pe Godot, văzut ca un posibil Dumnezeu. Ei sunt mai mult decât Vladimir şi Estragon, fiind oricare doi oameni ce aşteaptă şi atâta tot.

Am fost fascinată de aceste personaje curioase şi de lipsa de noimă a conversaţiilor închegate, astfel că aş putea interpreta şi reinterpreta până la epuizare potenţialele semnificaţii ale piesei, fără să fiu vreodată sigură că ceea ce spun este complet... Oricum ar fi, teatrul modern se dovedeşte a fi captivant atât pus în scenă cât şi citit.


"[...]
VLADIMIR:Nu, mai bine am profita că Pozzo cere ajutor, ca să-l ajutăm, bizuindu-ne pe recunoştinţa lui.
ESTRAGON: Păi nu mai cere nimic.
VLADIMIR: Fiindcă şi-a pierdut speranţa.
ESTRAGON: Tot ce se poate. Dar...
VLADIMIR: Să nu ne mai pierdem vremea cu vorbe goale…(Scurtă pauză. Cu vehemenţă.) Să facem ceva, cît avem ocazia! Doar nu e nevoie de noi în fiecare zi. La drept vorbind nici nu e neapărată nevoie de noi. Şi alţii ar putea să facă treaba la fel de bine, dacă nu şi mai bine chiar. Strigătul pe care l-am auzit adineauri se adresa mai degrabă întregii omeniri. Dar aici, în clipa de faţă, noi sîntem omenirea, chit că ne place asta sau nu. Să profităm, pînă nu-i prea tîrziu. Să reprezentăm cu demnitate, măcar o dată, specia în care ne-a vîrît nenorocirea. Ce părere ai?
ESTRAGON: N-am ascultat.
VLADIMIR: E drept că dacă stai să cîntăreşti cu braţele încrucişate argumentele pro şi contra, facem şi aşa cinste condiţiei umane. Tigrul sare să-şi ajute semenii fără să stea pe gînduri. Sau fuge în adâncul desişurilor. Dar nu asta e problema. Ce facem noi aici, iată ce trebuie să ne întrebăm. Şi avem norocul să ştim. Da, în această imensă confuzie, un singur lucru e clar: aşteptăm să vină Godot.
ESTRAGON: Adevărat.
VLADIMIR: Sau să cadă noaptea. (Scurtă pauză.) Sîntem la întîlnire şi atît. Nu sîntem "sfinţi", dar sîntem la întîlnire. Cîţi oameni pot să spună asemenea lucruri?
ESTRAGON: Nenumăraţi.
VLADIMIR: Crezi?
ESTRAGON: Nu ştiu.
VLADIMIR: Se prea poate.
POZZO: Ajutor!
VLADIMIR: Ce e sigur, e că timpul trece greu în asemenea condiţii şi că ne sileşte să-l umplem cu fapte care, cum să spun, care la prima vedere pot apărea raţionale, dar cu care sîntem obişnuiţi. O să zici că toate astea n-au alt rost decît să ne împiedice prăbuşirea raţiunii. Se înţelege că-i aşa. Dar oare nu rătăceşte ea de-pe-acum în bezna permanentă a marilor adîncimi? iată ce mă întreb uneori. Îmi urmăreşti raţionamentul?
ESTRAGON: Toţi ne naştem nebuni. Iar cîte unii rămîn.
[...]"

joi, 19 mai 2011

şterg şi scriu, şi şterg, şi nu scriu nimic.

...nimic nou sub soare.



Born again…born again…
O să ne naştem de câte ori va fi nevoie
doar ca să ne atingem încheieturile mâinilor
de fiecare dată când pulsul nostru depăşeşte
limita de viteză admisă ca fiind umană;
şi-ntr-o zi le vom arăta că degeaba
ne nasc trecători, degeaba,
pulsul nostru circulă prea repede pentru a gusta timpul.
{18.03.11}

joi, 5 mai 2011

'cause I'm not made of steel...


"Cel care se apără de nou, de străin, regresând spre trecut, este în aceeaşi condiţie nevrotică ca şi cel ce se identifică cu noul, fugind de trecut. Singura deosebire este că unul se înstrăinează de trecut, iar celălalt - de viitor. Amândoi fac, în principiu, acelaşi lucru: îşi salvează îngustimea conştientului, în loc să lase conflictul contradicţiilor să izbucnească, sfărâmând totul, spre a-şi construi apoi o stare de conştienţă de nivel mai înalt şi cu orizont mai larg." {Carl Gustav Jung}

Perfect - Timpuri Noi


Am constatat încă o dată că evenimentele care definesc fericirea sunt atât de mărunte, şi totuşi atât de încărcate afectiv, încât e absurd că nu ni se întâmplă (cel puţin) câte unul zilnic. ...Şi "viaţa mea se iluminează":
"[...]Mai lasă-mă un minut. Mai lasă-mă o secundă. Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip. Mai lasă-mă o briză, o undă. Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp." (Nichita Stănescu)