vineri, 29 iulie 2011

Merlin sau Tara pustie


din tren, în drum spre Sighişoara 2010
Dornică de a intra în atmosfera cavalerească medievală mă hotărâsem să citesc "Merlin sau Ţara pustie" de Tankred Dorst. Zis şi făcut. Îmi imaginam o piesă de teatru rigidă, clasică, cu replici convenţionale, etc. Am fost plăcut surpinsă să aflu încă din introducere că opera lui Dorst este una postmodernă, ce adaugă umoristica teatrului absurd la tematica lui literară fundamentală: eşecul utopiei. Tot din introducerea realizată de Ioana Crăciun am aflat şi eu că, spre deosebire de utopia clasică în care eroul tinde către diavol dar este salvat în ultimul moment de Dumnezeu (exemplu concret - Faust), în utopia postmodernă eroul tinde spre Dumnezeu, însă planurile îi sunt zădărnicite de diavol (în acest caz - Merlin, care aduce ideea înfiinţării mesei rotunde). Merlin este o parabolă despre eşecul unei utopii complexe, pacea generală, ce se încearcă a fi atinsă prin aceleaşi şi aceleaşi metode: război, crime, trădări, masacre sângeroase, toate în numele "păcii". Merlin luptă împotriva unei ţări pustiite de războaie, însă el este cel care conduce, involuntar sau nu, la îndeplinirea prorociilor proprii; de aici şi titlul Merlin = Ţara pustie

Limbajul este de multe ori argotic, stârnind amuzamentul chiar şi în cazul scenelor serioase sau chiar macabre. Sunt prezente motive contemporane precum "lagărele", "transplantul de organe", iar oamenii sunt victime ale istoriei căreia nu se pot sustrage. Astfel, lumea medievală este transportată lingvistic şi comportamental în vremurile noastre, cavalerii înjurându-se între ei şi cedând tentaţiilor desfrânării cu o naturaleţe desăvârşită. Până şi poznaşul Merlin, fiul diavolului, este sedus de nimfa Viviane ce, printr-o vrajă pe care i-o smulge, îl va captura într-un tufiş de mărăcini.

"[...]
REGELE ARTHUR: Nu ştiu cât de mare trebuie să fie o masă pentru o sută de cavaleri. Asta trebuie să ştiţi dumneavoastră!
TÂMPLARUL: O sută de cavaleri...(socoteşte)
REGELE ARTHUR: Poate că sunt cu mult mai mulţi...250...sau chiar şi mai puţini de-o sută.
TÂMPLARUL (renunţă să mai socotească): Atunci, să mă pupi în fund.
REGELE ARTHUR: Dar înţelegeţi...
TÂMPLARUL: Păi, dacă nu ştii nici măcar câte persoane trebuie să şadă la masa asta..
REGELE ARTHUR:: Dar înţelegeţi, eu sunt...
TÂMPLARUL (după câteva clipe de tăcere): Ia-ţi o masă extensibilă. Sau ia-ţi două, trei mese acolo şi pune-le una lângă alta!
REGELE ARTHUR: Dar masa trebuie să fie o imagine a lumii!
TÂMPLARUL: Da. Un patrat.
REGELE ARTHUR: Nu! Un cerc! Un cerc! Acum înţeleg eu de ce m-a trimis Merlin la dumneavoastră. Pentru că faceţi roţi de moară.
TÂMPLARUL: Da' parcă voiai să-ţi fac o masă...
REGELE ARTHUR: Da! Dar rotundă!
TÂMPLARUL (lucrează mai departe, apoi): Da' masa asta pentru ce e?
REGELE ARTHUR: Cred c-aşa, pentru un soi de conferinţe.
TÂMPLARUL: Crezi, crezi... Lungă deci?
REGELE ARTHUR: Nu! Rotundă!
TÂMPLARUL: Da' de ce?
REGELE ARTHUR: Ca să nu stea unul în capul mesei şi altul la coadă. Toate locurile trebuie să fie egale.
TÂMPLARUL: Da' cineva tot tre' să fie în frunte, eu aşa zic!
REGELE ARTHUR: Ba nu! Şi tocmai aicea-i noutatea la masa asta: toată lumea e egală!
TÂMPLARUL: Egală, ciuciu...
REGELE ARTHUR: Au existat două mese vestite prima e masa la care a cinat Domnul nostru Isus Cristos cu apostolii săi. A doua, tot aşa de vestită, e masa lui Iosif din Arimathia, ai auzit de el?
TÂMPLARUL: Nu am avut plăcerea.
REGELE ARTHUR: Tu nu eşti creştin?!
TÂMPLARUL: Ia mai slăbeşte-mă cu interogatoriul ăsta!
[...]"

Odată iniţiaţi literar în tainele acestei cavalerii adaptate la epoca contemporană, nu ne rămâne decât să redescoperim şi în viaţa reală "eroul pierdut"... între zidurile medievale ale Sighişoarei de an 2011, desigur. :)

joi, 21 iulie 2011

###


"A fi psiholog înseamnă a te învârti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întâia condiţie; a doua este a avea atâta mobilitate, încât axele celorlalte fiinţe să­-ţi fie atâtea centre de gravitate câte poate avea o fiinţă proteică. Simţul psihologic este expresia unei vieţi care se contemplă pe sine în fiecare moment şi care în celelalte vieţi vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toţi ceilalţi oameni părţi din tine, frânturi ale fiinţei tale." (Pe culmile disperării - Emil Cioran

M-am rezumat la fragmentul ăsta din citat, făcând abstracţie de partea în care psihologul este numit "violator de secrete" sau "supremul indiscret". :)  
Ne aşteaptă drum bolovănos...şi nu mă refer doar la opţiunea mea, ci şi la opţiunile apropiaţilor mei... Dar! it's a long way to the top if you wanna rock'n'roll...

luni, 18 iulie 2011

trebuie să trec peste lenea de a scrie în jurnal şi sa nu mai scriu aici, candva!


Am avut timp să meditez în tren, să trec de la o stare la alta... E greu să fi împăcat(ă) cu ideea că "indiferent ce s-ar întâmpla, de-acum nu mai poţi face nimic", mai ales când ai oscilat luni în şir între teamă şi speranţă. E neplăcută incertitudinea, dar zarurile au fost aruncate. Am fost de-a dreptul lacrimogenă în ultimele două săptămâni, iar faptul că acum iau vacanţă fără să ştiu exact unde voi fi la toamnă nu mă ajută deloc să-mi revin. Am avut de ales şi am ales. Am ales facultatea, nu oraşul. Apoi a intervenit şi hazardul... Dacă va fi să fie bine - în ciuda panicii din timpul primului meu concurs cu miză reală, gen "gata...sunt terminată...scrie tot ce ai de scris că gata...te-au terminat aştia cu subiectele lor!" - probabil că va fi din două motive: alţii au fost mai panicaţi şi mai nepregătiţi de atât (cei mai mulţi adică!) şi ...mă pricep de minune să bat câmpii în termeni de specialitate, scriind din amintiri. Nereuşita are întotdeauna mai mult de două motive. Tipic pesimist. Vara nu e tocmai anotimpul meu preferat... Dar are şi părţi bune!

Şi, ca să nu mă îngrop de vie în suspans, în următoarele două zile plănuiesc să simt şi eu că e vacanţă, să merg la bibliotecă şi să îmi procur Merlin pentru a intra în atmosfera medievală de anul ăsta. Se întrevede o zi de Sighişoara anului 2011 şi vreau să mă bucur de tot ce aduce o mică escapadă, o călătorie în lumea cavalerilor, pentru că la urma urmei ...nimeni nu va mânca cioburi, nimeni nu se va "scălda" în locuri neamenajate doar pentru că nu i-a ieşit totul cum a vrut. Show must go on! Şi pentru că e vară şi e iulie şi se apropie grabnic sfârşitul lunii (al lumii nu?) vreau să mă gândesc mai mult la viitor, mai mult la Sighişoara, decât la ultimul an de şcoală. 

Spuneam cândva ceva de un citat de Emil Cioran... Mă exprim bizar, ştiu. Oricum, va veni şi citatul, pentru că, indiferent de admis/respins, tot psihologie va fi. Aparent doar locurile diferă. Ioana s-a încăpăţânat să moară cu psihologia de gât (sau rămasă în gât?). Vorbitul la persoana a treia despre sine îmi aminteşte (nu ştiu din ce motiv) de Mr. Monk şi mă linişteşte gândul că încă mai am câteva episoade de vizionat, încă mai are cine mă amuza în mod necondiţionat. Şi uite că iar nu am ştiut ce titlu să scriu... Sunt aşa dificile începuturile!

sâmbătă, 16 iulie 2011

un fel de "non-odihnă" (sau nonsens)


Sunt o carafă cu vin învechit, dar neînnobilat.
Sunt sângele ce pulsează indecis din celulă în celulă.
Sunt glasul care nu face pauză să respire.
Oboseşte-mă mai tare de atât
să îngenunchez în faţa măreţiei de a fi
doar un sac de oase amestecate într-o manieră artistică
să mă uit pe mine însămi în gândul speranţei că somnul spală
ceea ce timpul refuză să repare,
ceea ce timpul nu îndrăzneşte să exileze pentru încă o zi,
încă o zi, şi nimic mai mult.
Apoi vom dormi din nou ca pruncii,
ca nişte prunci alcoolizaţi de realitatea asta prea acidă
şi mult
mult prea obositoare.

P.S.: exemplul de nonsens aflat în ora de română încă mă mai face să zâmbesc<< "Merg pe gard de drum mă ţin, de la beat cârciumă vin.">>

luni, 11 iulie 2011

Prietenul la nevoie se cunoaste?*


Cred că toţi ştim de acei prieteni care sunt mai prieteni când eşti bine dispus, iar atunci când eşti posac te evită. Azi nu vreau să vorbesc despre ei. Mă gândesc de câteva zile la prietenii aceia care te consoleză când te temi că totul va merge greşit, care îţi trimit "bezele" şi îţi zic că totul o să fie bine... - ca apoi, când lucrurile se rezolvă şi chiar te înveseleşti, prietenii ăştia să se arăte ostili de parcă bucuria ta ar umbri-o pe a lor.  
Am meditat la chestiunea aia cum că omul nu ar avea prieteni şi mi-am formulat o concepţie personlă: avem prieteni, numai că prieteniile se desfăşoară între anumite limite. Nu poţi vorbi cu doi oameni aceleaşi lucruri şi în mod inevitabil nu poţi stabili acelaşi tip de prietenie. De aceea spun că prieteniile au nişte limite. Dacă tu te aştepţi ca cel cu care te amuzi să fie şi cel mai bun consolator atunci când ţi s-au înecat corăbiile, s-ar putea să fi foarte dezamăgit. Dacă ai impresia că oamenii cu care poţi discuta chestiuni intelectuale se vor devedi prietenoşi în chestiuni personale, s-ar putea să te înşeli din nou. Exemplele sunt infinite, e un algoritm simplu care probabil se repetă din totdeauna. 
Pentru că am fost dezamăgită de nenumărate ori de către oameni, am ajuns la concluzia că trebuie să cunoşti limitele oricărei prietenii, trebuie să le conştientizezi şi, de cele mai multe ori, să le accepţi ca atare (rare prietenii care pot fi "extinse" prin comunicare). Suntem prieteni d-aici până colo' şi în rest..."Dumnezeu cu mila"! Cam aşa trebuie tratate lucrurile. Acum ştiu teoria, dar ce mă fac cu practica? Spuneam că dezamăgirea este motivul acestei concluzii, dar motivul dezamăgirii, motivul motivelor, rămâne idealismul. Asemenea personajele lui Camil (veşnicul Camil...) nici eu nu mă pot vindeca de idealism, aşa că este de aşteptat recidiva.

*unii prieteni - pentru că totuşi nu le putem contesta prietenia - se cunosc mai degrabă la bucurie, decât la nevoie.

P.S.: sunt mai saturniană decât în restul zilelor mele, dar o să treacă şi asta; pentru că totul trece, nu-i aşa?

luni, 4 iulie 2011

azi am avut o zi bizară şi vreau să-mi amintesc mereu ca azi a fost ziua aia.*


Spun "bizară" pentru că aşteptările mele în privinţa acestei zile erau bine conturate şi difereau cu mult de realitate. Sunt sigură că sunt mulţi care azi sunt trişti sau furioşi pentru că, din nu se ştie ce motiv, s-au născut în România. Dar eu m-aş fi întristat şi enervat înainte de examene (mult înainte!), nu azi când mai rămâne atât de puţin de făcut. Hei, până la urmă fiecare îşi vede de treaba lui (egoism, I know, I know...), iar eu nu pot nega că sunt destul de încântată (şi încă uimită) că am luat o notă maximă (vorba vine...) pentru prima oară în viaţa mea. Mereu mi s-a părut suprarealistă ideea ca eu să fiu notată astfel la un concurs, olimpiadă sau examen. A fost drăguţ; m-am bucurat că a venit profa de română la liceu tocmai la fix pentru a o îmbrăţişa şi m-am gândit cu bucurie că D-l. Despa nu va fi deloc dezamăgit de performanţa noastră la anatomie atunci când va afla rezultatele. Când priveam notele celor de anul trecut aveam un fel de stimă pentru cei cu 10 la anatomie, parcă erau nişte modele greu de urmat. Şi totuşi hazardul, epoca, circumstanţele, oamenii, foaia, scrisul, pixul, sau variantele alea de bio parcurse cu perseverenţă jumătate de an, m-au făcut şi pe mine o dată în viaţă să fiu dublu mulţumită de mine că (aproape paradoxal, spun eu în perfecţionismul sau poate idealismul meu!) am putut să termin liceul cu un gust plăcut şi fără dezamăgirea că "iar am greşit din neatenţie..." 

Oh, da, capitolul cu "greşit" e rezervat categoric matematicii - prima mea dragoste. Cred că nu v-am povestit de acel nene care, cam acum 10 ani, îmi spunea pe stradă: "Eşti îndrăgostită! Ba da, eşti! Eşti îndrăgostită de matematică!" Omul avea o maladie psihică, astfel că toţi se fereau de el, numai că nu a fost departe de adevăr. Să zicem că nu a fost nebun până la capăt! Numai că până la sfârşit de liceu se săturase matematica de graba mea la calcule, de nerăbdarea generală şi de neatenţia la formule, dar mă săturasem şi eu de ea! În sfârşit reciproc. Am numărat lunile, săptămânile, până când am zis: uite că am terminat şi ultimul meu examen la mate. Cele mai mari satisfacţii şcolare matematica mi le-a dat: nimic mai mulţumitor decât să şti că în sfârşit ai reuşit să rezolvi blestematul ăla de exerciţiu! Dar totul trece, şi din foarte pricepută la mate am devenit pricepută, apoi cât de cât pricepută şi urma declinul, vă zic eu. Trebuie să te desparţi de o dragoste veche înainte de a ajunge la confruntări care lasă cicatrici. Şi asta am decis de mult să fac. Nu regret profilul de mate-info (ce-aş vrea să ignor intensivul ăla de la info...), pentru că m-a călit, mi-a antrenat creierul pentru analiza şi sinteza care mă vor aştepta o viaţă de aici încolo (sau aşa sper). Şi trebuie să-l menţionez şi pe "bunicul :)", adică minunatul meu prof de meditaţie la mate, pe care nu l-aş fi cunoscut dacă nu interacţionam cu matematica. A fost special până la sfârşit când m-a sunat să mă întrebe de rezultate şi mi-a urat din nou succes în viaţă. Cum spunea, ne vom aminti întotdeauna că am lucrat împreună. Probabil explicaţiile la mate le voi uita, însă nu aş avea cum să uit apartamentul amenajat în "stil de geniu" (descriere ghicitoare), zdrăngănitul la chitară al profului, salutul tipic întotdeauna "bonjour" şi adresarea de cele mai multe ori cu "lady"...

Aşadar de matematică mă despart (până când voi fi nevoită să-i explic unui copil chestii banale de mate pe care le uiţi când ajungi să înveţi integralele), dar rămân cu admiraţia mea, greu de înţeles şi de mine însămi, faţă de cei care chiar ştiu matematică (şi mai culmea de atât: faţă de cei care chiar ştiu fizică sau calculatoare/ info, ceea ce eu n-am priceput niciodată până la capăt). Rămân cu câteva cunoştiinţe (în viziunea mea) absolut fascinante, cunoştiinţe vagi de genetică, anatomie şi (hai şi asta!) fiziologie. Rămân cu limba română, limbă în care mi s-au format conştiinţa, gustul pentru literatură, cât şi puţinele inspiraţii scriitoriceşti pe care le-am avut. Spre ce mă îndrept nu mai spun că deja devin plictisitoare. 

Zâmbesc în continuare pentru că obişnuiam să fiu de-acord cu bunul meu prieten care spunea că "cei ce iau 10 la română sunt inumani". A rectificat: "supraoameni", dar eu ştiu că de fapt oamenii sunt subiectivi, iar viaţa nu se desfăşoară după reguli precise, intervenind şi hazardul - pentru unii bun, pentru alţii nu. Am reţinut şi eu câte ceva de la fizică: ceea ce se întâmplă într-un loc chiar influenţează ceea ce se întâmplă într-un altul. Greu de exprimat, greu de explicat, nu mă întrebaţi nimic de relativitate. Spun doar că anumite lucruri ţin de faptul că oamenii sunt interconectaţi... Şi acum ar fi frumos să vorbesc despre energia mea extra-pozitivă(mai mult "extra" decât "pozitivă") pentru a-i mai enerva încă o dată pe cei care nu mă cred că apa reţine mesaje! Glumesc, nu mai scriu nimic. Apa din mine cere somn şi mâine psihologie.  

Kanpai! 

* "azi" e de fapt "ieri"... nu filosofez, chiar e! :)