sâmbătă, 22 octombrie 2011

despre Kilipirim (postare cu o multitudine de paranteze)


Am mai ajuns şi eu pe-acasă (deşi deja spun acasă şi când mă gândesc la cămin) şi mi-am zis să scriu ceva despre Kilipirim, poate totuşi or fi oameni interesaţi care încă nu au aflat (ştiu că e deja târziu, ştiu, ştiu). Nu de alta, dar mai e doar mâine. Am profitat că miercurea o aveam liberă şi m-am dus la târgul de carte în prima zi, pentru a fi sigură că prind toate cărţile reduse. Cu toate astea stocul pentru "Memoriile unei gheise" era deja epuizat pe la ora 17, aşa că am mulţumit-o pe soră-mea doar cu o parte din cărţile pe care le voia (parte majoritară ce-i drept). Eu nu aveam listă făcută "de acasă", aşa că ştiam la ce pericol mă expun printre o multitudine de cărţi (nu ştiu ce o să mă fac la Gaudeamus!). Reduceri frumoase sunt la multe edituri, atât pentru devoratorii de literatură, cât şi pentru cei ce preferă cărţile de ştiinţă. Pentru echilibru am cumpărat de ambele feluri: şi pentru suflet şi pentru minte (haios că psihologia e pentru minte - joc de cuvinte...). Aşa că am plecat şi eu, ca şi mulţi alţii, foarte mulţumită de achiziţiile mele (mai ales de Shining a lui S. King, ştiind cât de grozave au fost romanele citite anterior - nu mă apuc de citit că nu mă mai dezlipesc de ea... şi e cam mare pentru o "plimbare" cu metroul). 

După cum se observă cu uşurinţă, azi am un stil sec de a scrie (sunt mai alertă, nu stau prea mult pe la domiciliul din buletin), şi aş putea da vina pe jurnal, că mi-a stors deja toate gândurile fertile. Oricum, ador târgurile de carte!(numai lei grei să ai...) La Kilipirim se auzea în surdină o muzică plăcută (pe lângă mişunatul printre standuri, de la o editură la alta), muzică bună, oamenii erau concentraţi doar asupra cărţilor, se sfătuiau între ei, iar cu cât te învârteai mai mult şi mai perseverent prin încăpere, cu atât descopereai mai multe titluri şi descrieri atractive (de preţuri nu mai zic). So... dacă aveţi mâine drum prin capitală, până la ora 20 Kilipirimul încă vă aşteaptă :) 
Pe mine (sper că) mă aşteaptă câteva feţe familiare astă-seară...

duminică, 16 octombrie 2011

Primele exercitii ludice de comunicare :)


Nu pot ști cu certitudine cum e începutul de facultate pentru ceilalți, dar pe-al meu început îl simt destul de solemn, ca și cum aș fi introdusă în ceva tainic. Poate e doar impresia mea, poate. Cum ni s-a și spus într-un fel sau altul: în viață nu e vorba de realitate, ci de percepția noastră asupra ei. Așa că, având de-a face cu multe mistere în ultimele săptămâni, mă voi rezuma în a povesti doar o parte din primul meu laborator de comunicare (deși al doilea a fost de-asemenea plăcut; dar primul e primul).

Domnișoara psiholog Luiza Udrea (actualul psiholog al emisiunii "Mamă din întâmplare") a ținut locul profei mele de seminar și, deși inițial eram sceptică în privință ei (am instinctiv un dezgust față de showrile tv de genul), s-a reconfirmat faptul că impresia de moment pe care o produce un om nu are legătură cu profesionalismul lui sau cu orice altceva în afară de "impresii". Am vrut să scriu despre asta pentru că mi-au plăcut foarte mult exercițiile ludice pe care ne-a îndemnat să le facem. După ce ne-am grupat în perechi de câte doi ne-a făcut să meditam: ai ales sau ai fost ales? Cel ales are avantajul de a putea manipulă ulterior: tu m-ai ales! tu m-ai vrut! suportă-mă dacă tu m-ai ales! Însă, în viață, pentru a nu te trezi în situații neplăcute și a te întreba "cum am ajuns aici?", este preferabil să alegi, să iei decizia, nu să aștepți să fi ales. Cred că avea dreptate când spunea cu umor: ...eu îl aștept pe făt-frumos. Îl aștept pe făt-frumos în casă, cu ușă și ferestrele închise. Îl aștept și el nu vine. Păi cum să vină dacă eu nu deschid ușa, dacă nu ies afară, dacă nu le spun oamenilor "eu îl aștept pe făt-frumos"?

După ce am decis care din partenerii de "cuplu" să fie A și care B, cu palmele unite în aer, a trebuit ca pe rând A-ul să urmeze mișcările decise de B, iar B-ul mișcările decise de A. Haios. Apoi ne-a pus să ne întrebăm cum ne-am simțit mai bine: conducând sau fiind conduși? Este și ăsta un mod de a afla dacă preferi să fi dominant sau submisiv.  

După primul exercițiu ne-am regrupat 2 câte 2 și, tot cu palmele lipite, am încercat altceva: mâna dreaptă conduce, iar mâna stânga urmează. Astfel că fiecare din noi conducea cu una din mâini și se lasă condus cu cealaltă. Dificil și haios. Întrebările erau: oare nu cumva am ajuns să mă las condus cu ambele mâini? oare nu cumva am ajuns să conduc cu ambele mâini? sau...nu cumva am ajuns să fac același lucru cu ambele mâini?  

Mi s-au părut interesante exercițiile ludice pentru că pot fi aplicate metaforic atât relației terapeut+pacient, cât și relației de cuplu: nu e de-ajuns să ști să conduci sau să accepți să fi condus. Ceea ce primești, e necesar să dai înapoi. Am uitat să precizez un detaliu important: privirile unul la celălalt. Într-o relație este esențial să fi atent atât la nevoile celui cu care interacționezi, cât și la nevoile tale. Faptul că te sincronizezi cu o altă persoană (metaforic: mișcați mâinile în același fel), nu înseamnă că este o relație benefică. Unul dintre cei doi își pierde identitatea pentru a fuziona cu celălalt, unul dintre cei doi uită cine este. Fiecare ar trebui să rămână cel care este, pentru că, întradevăr, minunat este când doi oameni diferiți se înțeleg. 

Am transpus cu propriile-mi cuvinte o parte din ceea ce am învățat sau doar mi-am reamintit, o parte interesantă sper eu. Deși ni s-a spus deja (pe lângă alte sute de chestii) că nu prea există certitudini (decât la biserică pentru că acolo nu au voie întrebările și îndoielile - am râs la precizarea asta, desigur), o să tot folosesc derivate ale cuvântului "cert", și ...deși știu că "trebuie" nu e un cuvânt indicat pentru a exprima o necesitate, ci "ar fi necesar", "ar fi potrivit", "ar fi benefic", etc - probabil nu o să mă dezvăț prea curând (or ever). Așadar ...totul e mult mai complicat decât pare, sau poate eu sunt cea care ia lucrurile prea în serios... Who knows? Poate că mă pierd în detalii, dar e interesantă "pierderea" asta.

P.S.: Dacă a citit ce am scris vreun om plin de certitudini, aș vrea să se roage și pentru încălzirea caloriferelor din căminele Pallady. Glumesc, glumesc. Imi voi lua ciorapii de lână de acasă.

marți, 11 octombrie 2011

Jurnalul unei fete greu de multumit

Tot ezit ce anume să scriu și cum să scriu. De ce? Epocă de tranziție, epocă plină de experiențe de tot soiul. Am renunțat de două ori în a posta ceea ce scrisesem și acum stau în patul meu de cămin pentru prima noapte* și ascult "Jurnalul unei fete greu de mulțumit". Până la urmă despre asta ar trebui să scriu. Pentru cei care nu au nici cea mai vagă idee cine este Jeni Acterian, pentru cei cărora nu le spune nimic numele de Acterian... acest jurnal nu este ceea ce credeți voi. Ascultând realizez că, oricât de plăcute ar fi vocea Oanei Pellea și muzica lui Chopin, prefer ca intotdeaua cartea. Am terminat de lecturat cei 15 ani de jurnal tipărit al lui Jeni Acterian și mi-am zis să împărtășesc puțin din această experiență, căci a fost intradevar o experiență (intaia carte citita prin metrou...)

Am citit pentru prima oară numele de Acterian în legătură cu Mircea Eliade. Dar acolo era vorba de Haig Acterian, dacă nu mă înșel. Ei bine, ani mai târziu am descoperit povestea lui Jeni, sora acestuia. Spun povestea pentru că întradevăr e fascinantă ironia destinului sau mai bine zis a hazardului vieții: tânără inteligentă, foarte inteligentă, pasionată de filosofie și de matematici, dar mai ales de logică, cu o fire capriciosa, schimbătoare, însă dominată de o luciditate patologică ce-i răpește bucuria iluziilor omenești și o face să nu-și găsească locul nici în viață, nici în moarte (cu un umor negru declară la un moment dat că și-ar fi dorit o cale de mijloc a existenței, între viață și moarte - nu găsește sens în viață, dar nici în sinucidere, căci sinuciderea implică moarte, iar moartea o înspăimântă). Vorbeam de o anumită ironie în desfășurarea vieții ei pentru că moare la 42 de ani, după 4 ani de chinuri ale bolii pe atunci incurabile, iar citindu-i jurnalul publicat la 33 de ani de la moartea ei simți cum hazardul ne zâmbește mereu pe parcusul vieții. Vrea să scrie, însă tot ce va rămâne de la ea scris sunt jurnalele. Urmează să plece în Paris la studii, însă izbucnește războiul. Se teme de dureri fizice și mai ales de moarte, așa că...desigur, nu scapă deloc usor. Delăsătoare din fire pentru că pierde sensul lucrurilor pe parcurs, nu ajunge să facă ceea ce dorește, și ca să fie treaba treabă nici în dragoste nu-și găsește împlinirea, ci zbucium peste zbucium. Ar fi atâtea de spus că renunț; prea scriu cuvinte mărunte pentru amploarea acestui jurnal.
 
E fascinantă din punct de vedere istoric, al epocii, din punct de vedere al criticii literare brute, fără sfială (căci devorează literatură și filosofie), fascinantă pentru descrieriile făcute marilor personalități pe care le cunoaște personal: Eugen Ionescu - hazliul, Mircea Eliade - simpaticul și inteligentul, Emil Cioran - sosia ei, Nae Ionescu, Camil Petrescu, etc. Cunoscând câte puțin din viața lui Emil Cioran și mai ales a lui Mircea Eliade, am savurat însemnările din jurnalul lui Jeni, însemnări sincere, personale, despre oameni, iar nu despre statutul lor. Vorbesc degeaba așa... mai bine revin la tradiția mea: citate.

 "(23febr1936) Mi-e silă de toate gesturile, frazele, reacțiile mele. Am oroare de toată această comedie socială pe care o jucăm. Această odioasă comedie a disimulărilor. Fiecare joacă un personaj și aproape niciodată nu ești în exterior, adică în acțiuni și cuvinte, așa cum ești în realitate. Și asta pentru că în chiar natura omului e o incapacitate de a se exterioriza. Tot ce iese din noi se falsifică ori se degradează."
 
 "(14dec1937) Când mă întâlnesc cu Emil Cioran sau mă gândesc la el, am totdeauna un fel de mirare-regret. Mirare că, în linie generală, simte atât de identic cu mine. Are aceeași "structură", aș zice. Și regret pentru că am impresia - nu știu de ce - că asta mă bagatelizeaza. Ideea că cineva "seamănă" cu mine îmi displace teribil. Asta e orgoliu, probabil."
 
 "(3ian1938) Trebuie să fii, Doamne, atât de departe și de exterior nouă, altfel cum ai putea suportă povară atâtor tristeți? Dacă ne-ai vedea așa cum suntem, mizeri și lamentabili, oricât de mare ar fi păcatul în care trăim, ți s-ar face milă de gângania asta oarbă care se zbate neputincios și lucid."
 
 "(8apr1938) Pe cuvântul meu, nu numai că atunci când învățăm prea multe o luăm razna începem să batem câmpii, ba ne și tâmpim, dar pierdem adeseori bunul-simț elementar și simțul ridicolului, de pildă."
 
 "(7dec1938) Doi oameni care sunt prieteni sunt, chiar dacă la un moment dat unul are chef să se culce și celălalt să meargă la cinematograf. Nimic nu-l poate reține pe niciunul din ei să facă ce vrea și cum vrea, când vrea. Între prieteni nu există relații care îl obligă pe unul la o anumită atitudine în anumite momente. Relațiile sunt naturale și simple și numai astfel se poate înțelege prietenia."
 
 "(27sept1940) Nu e deloc agreabil să te vezi tratat drept imbecil pentru simplul fapt că nu semeni cu cel din fața ta."

"(2febr1942)Devin visatoare si nostalgica. Din fericire, in cele mai rele momente de acest fel, nu-mi pierd totusi simtul umorului. Ironia mea ma impiedica probabil sa traiesc o multime de lucruri in viata, dar ea ma salveaza intotdeauna de un anume ridicol, asta-i castigul mereu, iar pentru ce pierd imi ramane surasul."

"(7febr1942) Unele femei nu se indragostesc de un barbat, ci se indragostesc de dragoste. Primul barbat care intinde mana serveste drept pretext pentru canalizarea pasiunii care le framanta (ca sa zicem asa) "abstract"."

" (5ian1940) Omul nu poate trăi fără un motiv suficient pentru a trăi, fără un scop, chiar iluzoriu, dar scop să fie; atât cât trebuie ca să iei toate în serios și să trăiești acolo, ca tot omul. Toți oamenii își fac viața în jurul unei munci mai mult sau mai puțin preocupante. După ce se sfârșește, foarte adesea își dau seama că totul a fost o absurditate sau o inutilitate, sau o iluzie. Dar totuși au făcut-o. Au trăit. Uneori nici n-au timpul să-și dea seamă de lucrul acesta. Fie că sunt prea proști ca să vadă pe ce iluzie au consumat toată energia lor, fie că mor înainte de a avea timpul să gândească, fie că iluzia lor e acoperită de altele, fără a le da răgazul necesar."

Și supliment: "Jurnalul unei fete greu de mulțumit" în format audio - desigur, modificat, mult incomplet față de ultima variantă publicată de Humanitas.[Spun "Jurnalul unei fete" pentru că ea era adepta cuvintelor simple și ar fi preferat acest cuvânt în defavoarea "ființei" (conform celor scrise de fratele său, Arsavir)]. Ei bine... jurnalul audio se încheie, diferit de jurnalul tipărit, cu un fragment interpretat absolut minunat, plin de patos și semnificații profunde, iar lucrul acesta mă face să recomand măcar o oră din viața voastră dedicată lui Jeni Acterian, iar prin însemnările ei - o oră din viața voastră dedicată cugetării.

Jeni Acterian - Jurnalul unei fiinte greu de multumit
 

*era 9 oct. cand scriam complet fara diacritice (probleme tehnice :D)