sâmbătă, 31 decembrie 2011

Urmez tradiția de sfârșit->început


Pentru că mă simt lipsită de inspirație în redactarea de sfârșit, renunț la textul anterior scris și o spun pe scurt: cel de-al 20-lea an din viață mi-a fost plin, plin, plin. Sper că fiecare poate să scotocească în minte după (cel puțin) un eveniment memorabil, unul care să-i amintească peste vreo 3 decenii cum anume s-a diferențiat 2011 de restul anilor. Gândiți-vă la unul; nu contează cât de mărunt pare, e monumental pentru că e... personal. Și, oricât de inadecvat ar părea uneori, râsul salvează multe zile ce ar trece fad (chiar și un chicotit acolo, un surâs... când Universul pare a-ți conspira împotrivă). Pentru că sunt oarecum pe fugă... am două citate ce mi-au răsunat mai des în minte, unul mai subiectiv, postat anterior, altul... la fel de universal valabil ca și Don Quijote, să spunem :)

"În cele mai rele momente nu-mi pierd totuși simțul umorului. Ironia mea mă împiedică probabil să trăiesc o mulțime de lucruri în viață, dar ea mă salvează întotdeauna de un anume ridicol, ăsta-i caștigul mereu, iar pentru ce pierd îmi rămâne surâsul."( Jurnalul unei fete greu de mulțumit - Jeni Acterian)

“Omul nu-i mai presus de alţi oameni dacă nu face mai mult decât alţi oameni: toate viforele astea pe care le întâmpinăm nu-s decât semne că nu-i mult până să se facă vreme bună pentru noi şi să ne iasă bine toate, căci răul, ca şi binele, n-are cum ţine o veşnicie, şi de-aici se poate trage încheierea că, dacă am dus-o atâta vreme rău, binele nu-i prea departe.” (Don Quijote de la Mancha – Cervantes)

 P.S.: Anul ăsta (pe lângă restul minunățiilor) pot spune că am învățat ce înseamnă procrastinare (și implicit că există acest cuvânt) - și în teorie și în practică, iar la anu' ...probabil vor fi consecințe corespunzătoare... Dar mai e până atunci! :D
P.S.: Mă simt foarte bine cu diacriticele mele... tot procrastinarea e de vină pentru îndelungata lor lipsă...

Have a lovely night!

miercuri, 14 decembrie 2011

Intr-o permanenta cautare a sensului


“If we take man as he is we make him worse, but if we take man as he should be we make him capable of becoming what he can be.”(Goethe)

*

Mi-am amintit de acest discurs minunat, al unui om minunat - Viktor Frankl. Il revad din cand in cand, de fiecare data cu simpatie si admiratie, si-mi amintesc unul dintre motivele importante pentru care... Ioana - psihologie. De altfel e detestabil sa tot fi intrebat "de ce psihologie?". Rectific: e detestabil sa se astepte un (singur) raspuns la intrebarea asta. E ca si in Iona, "intrarea cu cutitul in suflet"(in psihic, poftim!). Dar sa lasam asta, "disectia psihica" va deveni obisnuinta (iminenta consecinta a frecventei ridicate - statistic vorbind - glumesc, glumesc, chill out). Revin cu voiosie la subiectul Viktor Frankl, personalitatea pe care eu o asociez cu "sensul", pentru ca este parintele logoterapiei (terapia prin sens) si pentru ca mi-amintesc intotdeauna formula lui  D=Sf-Ss, unde D=disperarea, Sf=suferinta, Ss=sensul. Asadar, disperarea este rezultatul unei suferinte lipsite de sens. Profund de-acord, cu asta si cu multe dintre afirmatiile acestuia.

"(...)Nici o furnică, nici o albină, nici un animal nu își va pune vreodată întrebarea dacă existența sa are sau nu un rost, dar omul o face! Este privilegiul său să îi pese ca viața lui să aibă sens”.

*"Intamplator" sfatul se potriveste perfect pentru o anumita personalitate, nu?(o las in "anonimat" de dragul studentiei mele) Colegii mei ar stii numai bine sa raspunda la intrebarea asta...

joi, 8 decembrie 2011

Just....***

***

Mmm ...yammy :D Sau cum s-o exprima satisfacţia de a savura o cană cu vin fiert (cu miere că nu am zahăr în "noua mea acasă"), cu bucăţi de măr îmbătrânit stând pe raftul meu şi felii din mandarina primită de la "moş' colega de cameră"... 

Azi a fost împodobit un brad (adica molid) în facultate, iar Freud (pisoiul facultăţii) a jonglat gingaş cu un glob, până când a fost observat şi dojenit afectuos cu fesul portarului... Retrospectiv => Seara mă simt nelalocul meu, oarecum răcită, mă răţoi la colega ce aruncă cu mandarina spre mine (apoi regret); iar dimineaţa nose bleading şi o minunată zi ploioasă, simţindu-mă la fel de "oarecum răcită". Parţial banal la statistică, apoi statistică şi iar statistică (pentru ca pare că nu se mai termină!), în sfârşit îmi fac permis la bibliotecă, sunt confuză - să plec acasă, să nu plec? - dar vine o porţia zdravănă de "pălăvrăgeală" (intellectual one), glume plasate aiurea de mine în contextul viselor lucide şi alte astfel (gen Inception, dar la modul serios)... Asist la o oarecare discuţie într-un amfiteatru unde trebuia să am engleza, realizez ca nu ar trebui sa fiu pe-acolo, dar ramânem pentru că avem unde să stăm jos... Vine şi o profă, zâmbesc prostesc cu sticksurile în mână şi părăsim sala, engleza noastra probabil s-a făcut vizavi azi... Nu-i bai, pe hol se eliberează locuri de stat jos, ne vedem de treabă (talking and talking and talking), iar când mă hotărăsc să mă aşez la coada ce se tot micşora şi iar se mărea - în timp ce eu îmi vedeam de treabă - îmi iau şi legitimaţia în sfârşit sosită... Să plec acasă? Să plec, să nu plec? Nah, e plăcut aici, oameni cu care te simţi confortabil, conversaţia tot fascinantă, bradul se aprinde şi se stinge straniu pe fundalul arhitecturii futuriste a facultăţii; e amuzant să ne întrebăm ce e în cutiile poleite, să emitem ipoteze paradoxale, să stăm la facultate deşi "nu mai avem facultate"... E amuzant şi plăcut aşa, nu mă mai simt deloc răcită, şi-mi spun că am scăpat nevătămată în urma zilei de ieri, după şase drumuri cu metroul (de fapt şapte, dar fie!).

Seara -  prima vizită la copii, vizită marca Şcoala Team Work, desigur. Cartier dubios al capitalei, oameni la fel de dubioşi... "Haos organizat" în apartament, însă nelipsita drăgălăşenie a copiilor - instinct matern, ştiu. Tema de mate cu adunări şi scăderi, cu numărat pe degete; felicitări de Crăciun, cu sclipici, abţibilduri şi pictat de globuleţe... Dragălăşenii din nou, copiii rămân copiii, indiferent de educaţie şi statut. M-am ales şi cu o bărcuţă din hârtie ca amintire, numai bună de adăugat pe raft alături de mini-cutia şi mini-mini-căsuţa deja existente - altfel de amintiri... 

Aici şi acum :) O singură felie de mandarină mai sta pe fundul cănii mele golite...
Azi, aici şi acum, verbele mi-au părut puţin cam de prisos. Realitatea e sau nu e aşa. Decid că realitatea mea alternativă e aşa. Copiii încă nu ştiu care anume sunt verbele şi care-i treaba cu ele...

Unica etichetă a acestei postări ar trebui să fie "viaţă".