luni, 31 decembrie 2012

...my smile, still, stays on!***

A trecut marea apocalipsă mayașă și cu ea și ocazia noastră de a studia ce anume îi face pe oameni să-și dorească cu sălbăticie să creadă într-un sfârșit apropiat. Îmi pare rău să vă angoasez: moartea nu "se face" în grup și nici măcar în cuplu, ci individual. Știu că m-am exclus din discuția despre oameni. Sfârșitul de an e și el o apropiere de sfârșit, așa că mă apăr cum pot ...Ceea ce îmi amintește de relativul paradox al sărbătoririi zilei de naștere! (aviz amatorilor: NU o sărbătoresc - și dacă încă mă mai întrebați asta, înseamnă că nu îmi citiți blogul, și dacă nu-mi citiți blogul, chiar nu înțeleg ce treabă aveți cu ziua mea de naștere...) Sper că ați prins (auto+)ironia. Sigur că îmi sărbătoresc existența, doar că e top-secret cum și când (chiar și pentru mine). *

Mi-am construit o plăcere nebună (și vinovată?) din a "codifica" sensul a ce scriu. În fapt, aparentul meu delir e doar modul meu de a spune că, în ciuda îndrăgostelilor de 3 x animus (adică arhetipul masculin) cu același nume (ne-amuzant, credeți-mă), am avut anul acesta și o dragoste constantă, ce se reactualizează neîncetat. Cred că-i ușor de ghicit. Indiciu: inițial vă intrigă, vă face curioși, după care ori vă plictisește, ori vă exasperează. Dacă încă nu ați ajuns în stadiul II, pregătiți-vă că urmează! Pentru soră-mea există un special stadiu III, în care își va dori să mă extermine, pentru că mă "suportase" vreo 15 ani și înainte să mă îndrăgostesc de psihologie. **

Poate că 2012-le meu a fost descris perfect de "psihopatul nostru preferat", poate că a fost într-adevăr un joc trist, un joc nebun și, pentru că nu am vrut să renunț la jocul meu, am ajuns să mă joc de-a plânsul, conform versurilor. Poate că melodia asta e tabloul perfect al anului meu. Poate. Sau poate că tabloul ăsta e doar o perspectivă. Poate că mai am zeci de melodii care să intoneze râsul din mine, nisipul din Vamă, burnița din Sibiu, hora din Sighișoara, cursurile din Motru, dansurile din Club A, cuvintele din cărțile de examen, discuțiile filosofice din baruri, poeziile din dragoste, revelațiile din lectură și mai ales îmbrățișările din noi (încă) ne-exprimate. Inconștient sau nu am ales să investesc multă energie în tabloul psihopatului (ce bine sună!). Și-acum că știu, știu și înțeleg, aleg din nou. Pentru că a fost un an plin de vechi și plin de nou, cred că a fost un an... complet. Tragem cortinele și ne pregătim pentru alt spectacol. Iar când actorii își schimbă ținutele (conștientul, să spunem), oamenii necunoscuți din culise (inconștientul, să spunem) schimbă tabloul de fundal. The show must go on! ***



*sub influența "bibliei" mele recent descoperite: Psihoterapia existențială - I. Yalom
**paragraful 2 nu se adresează colegilor mei; nu că am fi cu toții îndrăgostiți, dar suntem categoric "contaminați"...

 A! ...și pentru că am impresia că numai oamenii dragi mai continuă să-mi citească blogul, îmi permit să vă urez vouă să fiți tari ca piatra (da, pentru că pur și simplu îmi plac pietrele) și iuți ca săgeata (pentru că avem cu toții ceva răfuieli cu orbul care trage cu arcul și vreau să-l ofticați anul ăsta)!  :)

sâmbătă, 15 decembrie 2012

partea rezonabilă a unei zile.


Azi am avut una din zilele acelea care nu sunt "de scris pe blog". Dar hei, cine face regulile aici?

Spre seară, mi-am luat inima (bucățică cu bucățică) în dinți și m-am dus la cumpărături. Pe scurt: horror. Îmi trecea prin minte să scot coatele la înaintare - cum mă instruise în club un prieten. După ce că sunt eu debusolată din fire, s-a găsit să fie și maraton de crăciuneală. La metrou, m-am așezat înghesuită între 2 oameni, de parcă intrasem la apă și nu mai conta cât ocupă ei în plus față de scaunul propriu. După câteva stații, tantii de lângă și soțul s-au mutat vis-a-vis. Erau exact oamenii aceia din clasa muncitoare... cu cizme, șorț, basma... și își vedeau netulburați de viață, în marele București al interminabilei parade de modă... Eu, ca de-obicei, aplicam remediul împotriva gândurilor personale: practica la psihologie. Așa că mă uitam cu discreție la tanti. Stătea să adoarmă în metrou când deodată a deschis ochii și l-a luat de braț pe nenea soțul. El a rămas același, cu mâinile împreunate, căzut pe gânduri, chiar și când ea a considerat mai confortabil să-și culce capul pe umărul lui. Mă uitam la ei și mi se părea bizară liniștea lor; parcă erau evadați din romanele lui Rebreanu. Deși căzuți pe gânduri, ei erau mai împăcați decât noi, cei care scanam metroul de parcă ar fi existat pentru problemele noastre soluții bipede ce urcă de la stația Unirii... Ce strică să visezi...? Hm. Să nu avem discuția asta acum. S-ar putea să mârâi iritată ca răspuns la orice argument pozitivist. 

Cuplul din metrou mi-a amintit de noaptea în Sibiu, de cimentul rece din gară, de peretele rece din gară și, inevitabil, de un alt cuplu (tot din gară, da). Mă uitam la ei, și, pe lângă frig teribil și somn teribil, mi-era ciudă. Eu încercam să nu adorm în gară, pentru că eram singură-singurică printre "tovarășii" mei de rockăreală, și oamenii ăștia doi apăreau exact ca imaginea cuplului idealizat în adolescență. Să zicem "întunecați și îndrăgostiți". Jurnalul ăla de Sibiu, adică scrisul pe jos prin gară pentru a rămâne trează încă 2 ore, ar fi interesant pentru căutările google. Oricum văd că oamenii au o fascinație față de "Jurnalul unei fete greu de mulțumit" (și zău că vreau să-l cred interes literar, nu curiozitate față de "jurnal de fată"). I-aș spune... Jurnal cu public. Scris de o fată nemulțumită.

Cu toată gheața asta, mi se face dor de frigul acelor nopți de august. Măcar atunci echilibrul fizic nu era o problemă. Făcând echilibristică prin curtea căminului, m-am gândit pentru o clipă: mă enerveazăăăăă!... și am vrut să mă dau bătută. Cânta "Use somebody" în căști și m-am decis că mă enervează și melodia, așa că i-am pus gând rău. Gheții nu aveam ce gând rău să-i pun. Se ocupă timpul de ea. Cică timpul se ocupă de toate... Cică! Poanta e că... mă apucă cheful de filosofie tocmai când patinez mai tare în viață. Așa că meditam frumos cum "nu am încotro, ori patinez până la ușă, ori stagnez". (Ori fac cunoștință cu gravitația.) Și-am patinat... Nimic grațios în asta. La ușă... mă aștepta nenea+portarul+nou+angajat = omul pe care mă bucur să-l văd de fiecare dată când ajung la cămin! Ca întotdeauna, mi-a deschid ușa și mi-a ținut-o să trec cu pungile voluminoase. I-am zâmbit și i-am spus "Mulțumesc" și "Bună seara!". Mi-a zâmbit înapoi. În cămin era cald, cald, iar bocancii mei nu mai patinau... Parcă brusc mă enerva mai puțin perspectiva unei întregi ierni de patinat, la propriu și la figurat...

Urări? Orice vreți voi... dar fără tonul colindelor de la metrou!

sâmbătă, 1 decembrie 2012

1 decembrie 1918 sau...

...acasă. Sau la naiba în praznic. Sau undeva în Titan. Depinde de cât de tare mă grăbesc să ajung de la cămin în oraș (adică în centru) sau invers. În general, doar acasă

"- Ce faci? - Uite sunt pe-acasă... - Ai venit în Pitești? - Ah... nu, sunt la cămin. Acasă."

Anul ăsta, cu toată nostalgia care se adună în mine când aflu că atâția oameni dragi vor fi acasă+în+Pitești fără mine, cu toată nostalgia de a vedea check in-uri cu ei și de a auzi mai apoi inside jokes care să-mi amintească de absentarea mea - anul ăsta... nu am vrut să plec din București. Voiam cu încăpățânare un 1 decembrie în capitală, un 1 decembrie la mine, la 1 decembrie 1918. Sigur, nu plănuiesc să-mi petrec ziua la metrou. Dar dacă mă întrebi unde stau îți voi da o coordonată ce-ți va părea temporală. E fapt verificat! Să zic că mă ține patriotismul în capitală de ziua națională? Ce înseamnă "patriotism"? Sigur, există dicționar explicativ pentru înțelegerea cuvântului. Dar mai degrabă ca Nichita aș spune, că patria mea e limba română. Deci mă ține într-un spațiu în formă de peștișor și cam atât. În capitală mă ține curiozitatea. Aproape să zic că mă și susține. M-a obosit într-atâta luna asta de dramă și telenovelă (că oricât de expertă aș fi în ale dramatizării, telenovelele mă debusolează!) și mi-am zis... "păi bine... 1 decembrie e perfectă ca zi de...nou început?" Da și... mai degrabă nu prea. Știți poza cu balonul și mesajul metaforic "let it go"? Sunt circumstanțe în viață în care urlă copilul din mine "și dacă nu vreau? și dacă nu vreau?" Încă nu vreau... dar 1 decembrie e numai bun de început al unui nou început. Cu atât mai mult cu cât pune capac acelui sweet november pe care numai sweet nu l-am simțit. Dar pentru asta există ciocolata, desigur. Pentru zilele de noiembrie! 

Ce, credeați că o să scriu ceva patriotic de ziua națională? Ha! Uite că am scris din istoria mea personală.
Bine... recunosc... mă duc la paradă... Dar nu vă povestesc cum a fost. 
Doar în cazul în care nu mă pot abține deloc, deloc.

...și ziceam ceva de ciocolată? Am greșit. Voiam să zic ciocolată și Tool.


"What is this but my reflection?" 
(Tool - Pushit)

vineri, 9 noiembrie 2012

"A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata."*


"Pentru mine așteptarea e un cuvânt și înțelept, și teribil. De ce înțelept? Păi sigur că este. Când nu mai poți face nimic, când te simți ca o gânganie în pumnul destinului, nu zici: sunt disperat; zici aștept. Va veni, nu va veni ce aștepți, nu se știe. Important e că aștepți. Din moment ce aștepți faci ceva. Ți-ai găsit o ocupație.[...] Când aștepți nu-ți folosești decât puterea de a spera. Și aici e greutatea. Căci această putere se uzează și ea, domnilor, ca orice lucru. Și, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, ești pierdut. Nu te mai salvează nimic, pentru că nu mai izbutești să aștepți. Nemaiașteptând, trebuie să mori." (Octavian Paler - Viața pe un peron)*

duminică, 14 octombrie 2012

din Bucuresti



Dacă nu aș fi dat de oameni care să-și exprime stinghereala, poate chiar repulsia față de București, mi-ar fi fost ceva mai greu sa înțeleg cât de prinsă mă simt în vraja orașului. Sau poate doar eu simt vraja... Ciorile din Cișmigiu! O aducere aminte a serilor în liceu... Croncănitul, frigul de toamnă, luminile artificiale reflectate în lac, Eliade care aduna broaște pentru lecții de anatomie... Eu și cel mai bun prieten, pe o bancă, discutând despre planurile noastre de viitor, despre amoruri atât de greu de împărtășit "destinatarului"... Apoi metroul cu agitația, fuga, varietatea de personaje și mai ales reveria... Străduțele care în ochii mei neinițiați seamănă așa de mult între ele! Rătăcirile și mini-rătăcirile... Plimbările lungi pe Lipscani, căutând club Fire, o dată, de două ori, de n ori, până uităm că voiam să ajungem undeva și doar savurăm plimbarea în frig... Parcă spunea cineva, nu doar o voce din mintea mea, că nu-s nicăieri apusuri mai melancolice ca cele trăite în București... Iar în București e aproape natural să fi îmbrăcat cum ai chef; indiferent cât de excentric ai fi nu riști să fi invitat la o petrecere mascată. În București pot să fiu oricât de goth am chef în unele zile și o să-mi sperii doar colegele de cameră. 

Și nu-i totul așa de întunecat cum pare într-un discurs de-al domnului Puric... O fi în ansamblu un haos general țara asta, cu o societate dominată de nevroză colectivă sau mai știu eu ce, însă noi trăim cu adevărat doar la nivel individual. Eu cel puțin, scriind ceea ce scriu, declar precum egocentricului Camil, că nu pot să ies din mine. În primul semestru, m-a bătut cineva pe umăr în metrou. În timp ce mă ridicam de pe scaun mi-a căzut portofelul din buzunar(don't ask how). Nici nu am apucat să-i mulțumesc doamnei... Oamenii oferă flori la alimentară cu ocazia zilei femeii... Oamenii fac voluntariat! "Și nu vă dă mamă vreo notă că veniți la curățenie?...Păi și de ce veniți mamă?" De ce facem tot ce facem? Nu știu exact de ce, știu doar că o facem și, chiar dacă o mărturisim sau nu, vom fi mulțumiți o viață că am făcut-o!


sâmbătă, 22 septembrie 2012

De-atunci, de-acum, de-altă dată...*




Obișnuită să țin o socoteală bolnăvicioasă schimbărilor astronomice majore (?), m-am gândit că nu-i altă zi mai propice pentru a spune: abia te așteptam, toamna mea! Nu-i chiar toamna vieții mele (nici pe departe), dar e încă o toamnă ce se anunță plină de emoții, evenimente, schimbări, confruntări, responsabilități... Pe scurt: e toamnă, e agitație. Văd cu gândul o ultimă săptămână de vacanță, iar dincolo de asta... pași în afara zonei de confort, și la propriu și la figurat. M-am răsfățat cu somn intens și acum mă bântuie anxietatea presimțind că mai mult voi visa în metrou decât pe pernă... Pentru a fi rețeta perfectă a "emoției de toamnă", iată-mă, dragă jurnal public, puțin nostalgică. Deja mi-e dor de liniștea de-acasă, de râsul ridicol, de ciondăneli, de orele cu oamenii care mă lasă să fiu eu... De mâncare o să am ocazia să duc dor și mai apoi. Iar ca o retrospectivă în stilul meu tipic, literar, am cules 3 citate din jurnale ale unor oameni dragi mie, cronologic...




"Ce greu e să comunici cu oamenii. Circulă tot felul de imagini și de idei despre tine însuți. Nu știi de unde vin, cum au luat naștere, pe ce se sprijină. Nici măcar nu le cunoști. Și între timp, viața ta adevărată e ca o insulă."(Vineri,13octombrie1944 - Jurnal 1935-1944, Mihail Sebastian )

" "Trecutul" pe care-l simt mereu apăsându-mă este cel mai clar semn că sunt om; adică, trăiesc în timp, am o "istorie", exist întrucât sunt făcut din urmă. Nu mă pot bucura de "clipă". Admirabilă observație a lui Berdiaeff că timpul e blestemul omului decăzut; că acest om nu poate trăi plenitudinea prezentului, având necontenit în urmă un trecut."(5septembrie1945- Jurnal portughez, Mircea Eliade)

"Este o certitudine că singurul sentiment care mi-a dat constante bucurii în viață este prietenia. Sunt conștientă limpede că nici un flirt de pe lume și nici un amant de pe lume nu merită să-i sacrifici cea mai oarecare întâlnire cu un adevărat prieten."(1iulie1946 - Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Jeni Acterian)

*doar mă amuz... (pentru că, scriind despre "nimic", am epuizat combinațiile de semne cu sens pentru mine, iar titluri care să conțină "nimic" sunt dificil de ticluit...)

vineri, 31 august 2012

...for me? ...2x"Corn moon"!


Pentru că n-aș vrea ca luna august să treacă neconsemnată mă îndemn la scris. Am aruncat câteva priviri prin postările nepublicate și nu m-am convins nici de data asta că mai există un sens în a împărtăși impresii, experiențe, recomandări sau, cu atât mai puțin, preferințe literare. Mă apucă o teribilă lehamite când văd că se scriu cuvinte fără a se da sursa, se editează textul după publicare fără a se menționa apariția unor schimbări majore și se ajunge practic la falsificarea articolului sau a discuției în sine. A început printr-o plictiseală față de scrisul în mediul virtual și acum a devenit oboseală... Când mai dau și de o neglijență totală în redactare... just click exit... Se pare că gradul meu de toleranță a scăzut considerabil în ultimii ani de navigare pe internet. Sau pur și simplu viziunea personală asupra scrisului mă împiedică să îl mai practic cu pasiune aici...


...cât despre "Blue moon" ... Serioooos!?! Vă invit să vă agitați extaziați și pe 30 septembrie 2012, la încă o lună plină... Pentru informații suplimentare: just google it!


And...thanks to one of my lovely "computer freak" friends... some great music!

"[...]It was anything but hear the voice  
      That says that we’re all basically alone..."


marți, 24 iulie 2012

A fi sau a nu fi Sighișoara medievală în 2012...


Altădată în această perioadă aș fi așteptat cu nerăbdare plecarea spre Sighișoara... În 2012, tradiționalul sfârșit de săptămână medieval a fost furat de politica țării, așa că... în loc de 10 zile medievale -  în cinstea ediției a XX-a, în cinstea Ioanei d'Arc, în cinstea muncii pentru medieval! - au fost doar 3 zile de liber acces spre cetatea Sighișoarei, unde festivalul a evoluat normal în ochii neinițiaților... 


Întâmplător am auzit o discuție între doi tineri care credeau că "se va arde vrăjitoarea", iar ei ironizau faptul că "Ioana d'Arc ar fi considerată vrăjitoare"... Într-atât de neinformați și confuzi pot fi unii! Vrăjitoarea a fost arsă în alte ediții, iar tematică de fapt nu a mai existat... Programul a fost făcut pe ultima sută de metrii, iar actorii care nu au putut renunța în a oferi spectacole (sau doar și-au călcat pe demnitate acceptând să mai participe, în ciuda mizeriei politice sau a naibi-știe-ce-s-a-întâmplat, în ciuda boicotării(?) muncii organizatorice...) s-au străduit să creeze festivalul medieval sighișorean cu care ne obișnuisem, fără a ne sătura de el totuși... Doar că... în ochii mei ediția aceasta a fost chinuită: de schimbări forțate, de retragerea ordinelor cavalerești, de renunțarea la o muncă teatrală îndelungată pentru o muncă pripită... Cumva, lipsa chipului organizatoric din centrul spectacolului și vocea care intona cu patos din spatele scenei mi-au produs o difuza tristețe... Sighișoara medievală putea (și trebuia) să fie altfel în 2012! Concret vorbind, mi-a lipsit acea muzica aproape permanentă pe străduțele cetății, mi-a lipsit turnirul final, mi-au lipsit o bună parte din oamenii/actorii cu care mă familiarizasem, mi-a lipsit bogăția de spectacole teatrale și muzicale...

Însă, într-o notă mai puțin critică (și mult mai subiectivă), în ciuda tuturor aspectelor deja menționate, am avut parte de o sâmbătă medievală memorabilă, cu amuzament, prieteni și noi peripeții. O zi în vechiul stil al excursiei în Sighișoara. În tren, ca de obicei: nebunie totală. La dus - amici noi și trăzniți pentru o zi la fel de trăznită; la întors - controlor care doarme și vara, și doarme cu lacătul pus pe ușă, tocmai în compartimentul în care, conform biletului, trebuia să dorm eu... La prânz cetatea este aproape îngrijorător de liniștită, tăcută și nepopulată, însă spre seară atmosfera începe să aducă a festival: zumzet, muzică medievală, aglomerație la spectacole, oameni care circulă în toate direcțiile, și în plus multe cărucioare cu aferenții copilași (prezențe sighișorene, că doar erau acasă...). Câteva picături de ploaie ne sperie din când în când, vântul dărâmă un stand de suveniruri, însă noaptea se dovedește caldă și agitată... Amintindu-mi de dansurile anului trecut, am îndemnat câțiva prieteni la o horă voit medievală: la început 5 prieteni care se învârteau râzând, apoi 9 prieteni care țopăiau vesel, după care... val de oameni care se prindeau în hora noastră și dansam cu toții forțând hora să facă "pui", să cuprindă o altă horă... Și uite așa am iscat și noi puțină viață în mulțimea de oameni. La finalul melodiei eram transpirați și cu zâmbetul pe buze. 

Așadar, i-am avut și anul acesta la Sighișoara pe ai noștri Lupi (încep să personalizez anumite...aspecte) - Ordinul Cavalerilor Lup, Ordinul ArtGotica de Sibiu și Ordinul Cavalerilor de Mediaș. De asemenea au cântat mai mult sau mai puțin medieval Lupus Dacus, Lupus Rex (?)+ Orchestra din Timișoara(?), Nomen est Omen, Truverii, No Mads... Îmi susțin în continuare părerea cum că Sighișoara medievală a 2012-lui a fost cam "decolorată" de lipsa anumitor ordine cavalerești, și deci, iminent sărăcită artistic, însă rămâne de apreciat faptul că totuși cineva a mai susținut (și nu mă refer la primărie sau altcineva implicat politic!) tradiționalul festival, că totuși s-a reușit crearea atmosferei pentru care oamenii vin, și, să nu uităm, mai presus de toate, cineva a muncit să dreagă un astfel de eveniment într-o săptămână încât cei prezenți să se bucure de timpul petrecut în cetatea Sighișoarei...

Altceva? Amintiri pentru o viață și... de trei ori "Vivat"! :)












luni, 25 iunie 2012

Un an...*


Regimul de vacanță - cu celebrul somn de voie, cu prietenii de-acasă, cu râsul nostru cotidian, a reușit să-mi mai alunge din nostalgie. Parcă mie, eternului arbitru (ocazional doar Killjoy :D), mi-era prea dor de "fetele mele" și jocul lor de-a șoarecele și pisica, de păsările care se auzeau ca în poiana din pădure, de camera aia cu tei în fereastră, căldurosă iarna, ca o criptă toamna și primăvara, dar numai bună vara; prea dor pentru a scrie... Și dacă hohotele de râs absurd nu ne-ar fi de-stresat când era cazul, de nevoie sau doar de poftă, am topit zăpadă cu pheonul, am cules corcodușe la 2 dimineața în sesiune și am făcut maraton de ucis țânțari seară de seară, astfel că viața la cămin a fost exact cum ar trebui să fie: plină de peripeții. Iar din toamnă... o luăm de la capăt!

După "un an la psihologie"* încep să simt cum mă prinde febra alegerii mele și râd odată cu cei din jur când unul dintre prieteni strigă "ți-au spălat creierii ăia acolo? Ioanei i-au spălat creierii!" Și prin gluma asta pot să răspund mult mai senin la clasica întrebare: "ce faceți voi acolo?". Pe scurt: ni se spală "creierii", în funcție de disponibilitatea fiecăruia față de "spălare"... Pentru că studiile au arătat că... Glumesc! :) (cel puțin de data asta). 

Deși, ca peste tot, sunt și oameni ce vin la facultate că nu au ce face pe-acasă, din pasiuni subite sau că vor să se "trateze" pe ei sau pe mai știu eu cine, în ansamblu, fără ei probabil studenția ar fi mai puțin distractivă și, deci, mai puțin studenție (pentru că, nu-i așa?, orice facultate de psihologie își are mediocrii ei, clovnii ei, vedetele ei, maeștrii ei spirituali, și schizofrenicul ei... pe lângă noi ăștia,studenții așa-ziși normali). Așa că am avut parte atât de revelații purificatoare și de oameni (plural?) precum "huliganii" lui Eliade, de mult așteptatele petreceri cu rol de catarsis după sesiune, de micile conversații de amfiteatru sau de pub, de glumele "psihologice" și ...da! de cursuri minunate de psihologie sociala, de introducere în psihologie, de etologie comparată și, să nu uităm de laboratorul de comunicare sau de seminarul de psihologie socială, și mai ales de acei câțiva profesorii care m-au făcut să spun și eu în minte: mă-nclin!; (și acum vine partea urâtă) cât și de o palmă răzleață peste ceafă, numai bună de trezire la (o oarecare) realitate, de muncă deficitară în echipă și stresul aferent, de fel și fel de reacții ale "simpaticului" meu (sistem nervos, {tareeee nervos} desigur)...

Iar Bucureștiul... a doua casă. Sau metroul? Nu sunt sigură... O viață de mers cu trenul și cu metroul! Doar că în metrou, acest mic laborator de psihologie, gândurile curg din mine sau sunt provocate de cei din jur, neavând acces la acel peisaj care obișnuia să fugă prin dreptul ferestrei... Bilanțurile nu-și au sensul aici; "București" este doar cuvântul care înglobează viața de zi cu zi, cu teatru, natură, străzi, oameni, tot ceea ce e nou și tot ceea ce rămâne neschimbat, indiferent unde m-aș afla...

Acum mă "pitesc" acasă, iar apoi... ah! "nu sunt într-un loc până când nu sunt într-adevăr acolo", așa că... somn de voie în continuare, râs contagios cu prietenii, din când în când câte o carte că nu strică și... planuri de viitor ce se coc ușor, ușor... :)

vineri, 8 iunie 2012

... ... ...


"Nu de-aia ne-am născut, ca să luptăm cu noi înșine, ci să trăim conform propriei noastre firi, bună sau rea. Nu pot să scot din mine ceva și să pun altceva. Transplantul se respinge de către imunitatea Eu-lui, chiar dacă acea parte din el care e bolnavă ar trebui înlăturată. Toți suntem, prin ceva din noi înșine, bolnavi, și acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice."(Cel mai iubit dintre pământeni - M. Preda)




sâmbătă, 19 mai 2012

jurnal codat. punct.


De-aș înțelege limbajul Universului poate aș începe să-i transmit mesajele mele în forma potrivită, încât, la rândul Lui, să-mi trimită în alt mod răspunsul la propriile mele creații... M-am obișnuit să fie așa, doar că uneori, în gălăgie și semi-întuneric, devin lucidă și mă întreb buimacă: cum așa? chiar așa? Feed-back-ul Universului e tare dubios când nu-l înțelegi. Și dacă aș avea măcar un tip de slovă argheziană poate că aș reda ceea ce-mi pare impudic de redat în afara literaturii. Pentru asta s-au inventat jurnalele*. Și prietenii... câțiva prieteni... 


I send your name

up into the sky

And the wind blows it back into my face

You see, even nature

reacts on me...

 

Chiar așa. 



* ...Știa ce știa el, Cioran, când a fost infidel până și propriului său jurnal (după explozia de scrieri, trebuia să devină la modă "traficul de vieți"... prin jurnal...)  

duminică, 13 mai 2012

(aproximativ) în prezent...


Se apropie Kilipirimul (automat mă voi răsfăţa cu cel puţin o carte, probabil un S. King bun de citit în metrou), se apropie Festivalul "Club A" 2012(în sfârşit o aglomeraţie în care pare că merită să fiu), se apropie Noaptea Muzeelor (prima mea noapte romanţioasă pe străzile capitalei şi la cozile spre cultură), şi nu în ultimul rând se desfăşoară deja amenajarea Grădinii Copiilor la GB (pentru ca pe 2 iunie să-i întâmpinăm pe micuţi cum se cuvine). Deci avem unde merge...


Eu? M-aş scutura de "măruntele" problemele cotidiene precum un câine ud, doar că ele continuă să atârne de mine... indiferent cât mi-aş dormi nopţile şi zilele, sperând că nu o să le mai simt la fel de imperative. Cum spunea şi decalogul meu: Problemele nu se rezolvă, problemele sunt rezolvate. O să treacă şi asta... Îmi repet până obosesc.



...Hold your breath and count to ten
and fall apart and start again,
hold your breath and count to ten,
start again, start again...
(Placebo - English summer rain)

vineri, 20 aprilie 2012

Acasă...


Cumva ceva se strecoară așa subtil în pacea asta creată de simpla leneveală... și mă trezesc indispusă de aceleași și aceleași nimicuri... Produse de oameni. Plictisitor... Asta ar trebui să simt: plictiseală. Nu furie, dezamăgire sau mirare. Plictis. Variațiile dezamăgirilor au început să fie atât de monotone că mă întreb cum de le mai resimt când apar și reapar. Ar urma un emoticon cu colțurile gurii lăsate. Hai să fim ipocriți și să spunem că noi, eu care scriu, tu care citești, nu am dezamăgit niciodată pe nimeni, intenționat sau nu. Absurd. Și atunci de ce mai contează când o fac alții? Eh.. hai că știi și tu. Orgoliu, egocentrism, nu știu cum să-i zic. Nu mi-am făcut temele. E poate doar senzația că Tu ar trebui să contezi permanent pentru cei pentru care Tot Tu vrei să contezi. Iar absurd. Fiecare e câte un Tu, fiecare gândește așa...și nu ajungem nicăieri. De fapt... stăm pe loc... tot aici, în punctul de dezamăgire că (ietă na!) nu am contat când voiam noi pentru cine voiam noi. Devine din absurd penibil. Și atunci? Nu știu... Îmi tot spun că am 20 de ani și e vreme de extraversiune, de dezinhibiție și mai știu eu ce năzdrăvănii. Și? Ce nu-mi iese? Habar nu am. E ca și cum ai vrea să faci un copac trăit în pădure să creadă că e la fel să trăiască, în același pământ de pădure, dar într-un ghiveci, la fereastră. Doar că acum e invers. Din-năuntru în afară. Se pare că îmi ies anapoda comparațiile spontane. La fel și discuțiile. Și? Și nimic...

Soră-mea îmi tot zice că am dus Pitești-ul după mine în capitală; că trăiesc acolo dar când vine vorba de prieteni... ghici ce! Previzibil. Și pentru că m-au iritat tare de tot remarcile ei am ajuns la concluzia că are dreptate. Altfel de ce te-ai enerva și nu i-ai râde în nas unui om care bate câmpii? Uite că nu bate câmpii. Așa că am ceva de rezolvat pentru viitor...și până atunci stau și visez la chestii și chestioare mai bune decât prezentul... Doar pentru că mi se pare mie că vor fi mai bune, cine știe cum vor fi de fapt... Măcar vor fi. 1 mai în premieră în Vamă (sau la dracu în praznic, dar tot va fi!), Placebo în premieră live, Sighișoara Medievală în premieră...pe 2012 :)
Era să uit! Am constatat că Simfonia Lalelelor (programată cam aiurea anul ăsta - 1) că nu sunt acasă să mă amuz măcar, 2) că e și înainte de 1 mai și mulți își iau mini-vacanță atunci, 3) că se trec o parte bună din lalele) nu există decât pentru noi... Marcă înregistrată a Piteștiului, cum e, reușește să fie cunoscută... doar printre grădinari? (întreb pentru că încă nu am avut ocazia să mă dumiresc). Oricum, măcar nu am dat de oameni care să încadreze Piteștiul în Oltenia, măcar atât... Plus că am aflat de existența unui trai mult mai sălbatic în alte orașe... genul ăla de conviețuire cu "animăluțe" ce te călește, dacă nu te înrăiește... Deci? E bine acasă... chiar și singură și însingurată, e bine acasă.

Și într-un final pozitiv, iată ceva ce se potrivește acestei postări și brusc îmi pare psihologic... Mie și lui nenea Freud. Cu ocazia asta să-mi amintesc și reamintesc că am ceva de citit: Omul cu șobolani.


P.S.: Ar fi cazul să recunosc măcar acum că blogul meu este doar o modalitate de a-mi vehicula grafoterapia, ca un pui de Cioran, mai optimist, feminizat și mult bagatelizat. N-am fost inspirată când mi-am ales titlul blogului.

luni, 9 aprilie 2012

Artă


Cumva cu nerăbdarea dinainte de vacanță mă întorc spre pagini de orice fel și vreau să-mi imprim câteva impresii în cuvinte ce nu zboară care încotro. Așa, cu patos. Aseară la Bulandra am văzut Artă. Am fost hotărâtă pentru piesa asta pentru că o aveam în lista de potențiale eseuri pentru psihologie socială, și tocmai pentru că era și o mică obligație de a fi critică și de a reține tematica și chestiuni fundamentale, credeam că o să mă simt mai puțin bine decât în mod normal. Credeam. Eseul l-am scris cu chiu cu vai, dar experiența a rămas la mine, a mea. Constat acum că mi s-a tot întâmplat să plec din teatre spunându-mi: "e cea mai bună piesă pe care am văzut-o" sau "e cea mai amuzantă piesă pe care am văzut-o". E inutilă o ierarhizare a pieselor de teatru văzute, acasă, la Masca, la Bulandra, și vor tot urma...

Am știut cumva puțin timp după primele replici că va fi o experiență memorabilă. Am râs la umorul acela adorabil, inteligent, ironic,ce împletește în mod vizibil elevatul cu banalul. Prietenia și viața în general, viața cu prietenii noștri. Totul pornind de la un conflict de valori: cum să spui tu, prietenul meu cel mai bun, că e artă această pânză albă, dacă eu nu văd artă în asta? Conflictul de valori și modul cum reușim, fie prin râs ironic, fie prin insulte, fie prin țipete, fie prin plâns și lamentări, să ne dezlegăm și relegăm, de data asta mai strâns, de fiecare dată mai strâns. Pentru că asta-i prietenia. Scindare pentru o mai bună sudură.

M-a amuzat și m-a inspirat și m-a luminat. O spun azi, meditând cu zâmbetul pe buze la cât de penibile mi se par cuvintele mele când le citesc în altă stare de spirit... și cât de penibile par altora în toate stările lor de spirit posibile. O spun azi pentru că... azi "se-ntâmplă" să știu mai bine decât ieri că, la urma urmei, tot prietenii sunt aici, nu fantasmagoriile și "personajele" urcate pe piedestaluri... Deși, după cum îmi amintea cândva un om, însăși viața de zi cu zi e teatru, simt că viața e mai frumoasă la teatru, viața e mai frumoasă după teatru. Dar toate astea le spun eu, mărunt și cu stângăcie; teatrul spune mai mult, arta în general spune mai mult, și în mai multe feluri. Artă s-ar putea să vă spună altceva vouă. Atâtea reflexii câte oglinzi, nu?

P.S.: ...și când minunatul internet pe stick va binevoi să vă împărtășesc un colț de cer de deasupra teatrului, cu siguranță o voi face.

miercuri, 4 aprilie 2012

Călătorie

 
"Umblu prin mine
Ca printr-un oraş străin
În care nu cunosc pe nimeni.
Seara mi-e teamă pe străzi
Şi-n după-amieze ploioase
Mi-e frig şi urât.
Nici o dorinţă de-a călători,
Când şi numai trecerea drumului
E aventură,
Nici o amintire din alte vieţi
Întrebării
«De ce-am fost adusă aici?»... "

(Ana Blandiana - din volumul „A treia taină”, 1969)

miercuri, 28 martie 2012

Mai "grădinărim" ceva?


voluntari curatenia de primavara Gradina Botanica, Bucuresti - ziua I, 24martie2012

Iată-ne ajunși aproape la mijloc de săptămână! După ce trece miercurea nici nu mai simt sfârșitul de săptămână, deci să profit! Am avut și acea primă și mult popularizată experiență de grădinărit în afara ogrăzii familiale, în prima zi de curățenie la Grădina Botanică. Cu oameni familiari care să ne facă să ne simțim ca acasă (un fel de Team Work family), cât și cu oameni noi care să ne stârnească cel puțin curiozitatea, ne-am făcut treaba de voluntari harnici, dar ne-am si energizat cu joculețe caracteristice și ne-am amuzat cu mici nimicuri întâmpinate pe moment. Probabil că s-au legat și ceva amiciții și...cine știe, dacă e să fiu de o imaginație indiscretă, câteva idile. Doar am fost un grup frumos de tineri puși pe treabă!



Sunt nerăbdătoare să se umple de vegetație grădinile curățate, să ne bucurăm că am contribuit cumva la erupția naturii pe un teren eliberat de urmele perioadei toamnă-iarnă. 

Așa că... ne vedem sâmbătă în Grădină! 
Pentru  înscriere și pentru a vă fi "atestată" munca de grădinari la sfârșitul zilei, completați formularul on-line și sunteți gata pentru curățenia de primăvară! Energizarea fizică ne-o face sponsorii Danone și Tymbark, energizarea psihică Team Work :)
Mai multe detalii pe blogul organizației Team Work.
See ya!

duminică, 25 martie 2012

Mai caută-mă și tu.*

 "Când voi veni, înseamnă că m-ai chemat
  Când te voi auzi, înseamnă că m-ai strigat,
  Când voi fi, înseamnă că m-ai dorit,
  Când te voi găsi, înseamnă că m-ai căutat."
  (Taxi - Caută-mă tu...)

*prozaic vorbind.

luni, 19 martie 2012

Hai la curatenia de primavara! :)


Treptat, treptat se apropie echinocțiul de primăvară și intru și eu în ritmul normal al zilelor însorite... Cum Team Work invită la curățirea Grădinii Botanice,  scriu câteva rânduri în speranța că sâmbătă (și nu numai) vom mișuna matinali pe cărările grădinii cât mai mulți voluntari puși pe treabă utilă și plăcută :)








"[...]Fie că ai mai participat, fie că ni te alături pentru prima dată, vei avea parte de o Curăţenie deosebită deoarece acesta este primul an în care vom desfășura evenimentul pe parcursul a patru zile de primăvară:
·         24 martie (sâmbătă),
·         25 martie (duminică),
·         31 martie (sâmbătă) şi
·         1 aprilie (duminică)
de fiecare dată între orele 08.30 și 16.30, în acelaşi loc bine-cunoscut, Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” a Universităţii din Bucureşti.
Poţi alege să ni te alături într-una, în două sau, dacă doreşti, chiar în toate zilele de Curățenie pregătite de noi! Tot ceea ce trebuie să faci este să completezi formularul on-line în perioada 19 - 22 martie pentru primul weekend şi 26 - 29 martie pentru cel de-al doilea weekend şi să îţi verifici e-mailul pentru că în decursul a cel mult 24 de ore de la înscriere vei primi, pe adresa furnizată de tine, confirmarea participării la eveniment. [...]" (continuarea pe blogul Team Work)

Așadar, pentru înscrieri, contact sau orice fel de informații în această privință, consultați blogul Team Work, alegeți zilele care - în funcție de atât de încărcatul program de primăvară sau de activitatea întreprinsă în acea zi - vi se potrivesc cel mai bine, și... ce ar mai fi de zis? ...Ne vedem în Grădina Botanică! :)

P.S.: pentru că e prima oara și pentru mine (nu numai pentru voi, cei care poate citiți ...sau doar scanați textul în căutare de ceva interesant... - anyway!), zic că din curiozitatea și nerăbdarea mea voi modela voia bună (măcar!) cât să îmi amintesc apoi zâmbind de această experiență... Oriunde ați fi, sper să faceți același lucru! Asta chiar contează.

miercuri, 7 martie 2012

as fi vrut....


Ori m-a ajuns (auto)cenzura din urmă, ori ...nu știu.

Aș fi vrut să povestesc haios cum am rămas vreo 48 de ore fără apă, am cărat bidoane cu apă de la alimentară și am topit zăpada cu uscătorul de păr în lighean, la cămin... Fun, fun, fun. Am făcut poze și am râs maniacal... Și m-am bucurat că apa caldă a soră-mii era disponibilă pentru mine...
Aș fi vrut să pun accentul pe inteligența emoțională, pe cum anume te face un vânzător să mai cumperi de la el, chiar dacă la acritura de tanti de lângă e mai ieftină pâinea... Laleaua de 1 martie era doar o tactică de marketing probabil, dar zâmbetele și politețea sunt  parte dintr-o tactică de viață
Aș fi vrut să enumăr acele mici chestii de zi cu zi, care mă amuză și mă trezesc din amorțeală: "bătaia" pe scaune în metrou, poziționarea mea strategică la a 3-a ușă din primul vagon, urcatul pe scări când se îmbulzesc cetățenii la scările rulante ca la sarmalele gratuite, și mai ales mica bucurie a zilelor de weekend când circulă multe trenuri noi pe M3 și pot asculta în voie chitarele din mp3...
Aș fi vrut să scriu despre încântarea de a avea și la 20 de ani, într-un nou oraș, oameni pe care să-i îmbrățișez în public, și mai ales despre satisfacția de a știi că nu toți oamenii vin și pleacă, ci câțiva mai și rămân... sau, altfel spus, chiar dacă evoluează într-o direcție diferită de a ta, evoluția e în același ritm... pe aceeași lungime de undă :)

Ori m-a ajuns (auto)sugestia din urmă, ori ...nu știu.



...sau poate știu.

joi, 16 februarie 2012

ca de scurta vacanta...


"Adevărul este că renunţasem de mult să mai aştept. Momentul trecuse. Uşa dintre vieţile pe care am fi putut să le trăim şi vieţile pe care le trăiam ne fusese trântită în nas. Sau, mai bine zis, îmi fusese mie trântită în faţă. Gramatica vieţii mele - ca regulă de bază: oriunde apare un plural, corectează-l în singular. Dacă am scăpat vreodată, din neatenţie, regescul NOI, faceţi-mi un bine şi daţi-mi una în cap să mă scăpaţi de nenorocire."



Cu forţe proaspete revin! Am dormit şi am tot dormit, leneveala e la ordinea zilei. După un "relapse emoţional" (aşa-l voi numi eu.) şi dupa prima mea sesiune, revin la o existenţă mai "sănătoasă", nu una "de buncăr". Treptat, treptat, cu mult somn şi hrană constantă... 

Abia azi am terminat de lecturat prima mea carte pe anul 2012... Istoria iubirii. E plin internetul de comentarii şi recenzii (exagerarea de rigoare), şi nu-i tocmai de competenţa mea să disec convingerile pro şi contra. Îmi plac stilul umoristic şi totuşi profund, sinceritatea ca de jurnal, planurile paralele ce se întrepătrund păstrând misterul cu măsură, cugetările pe care le şopteşte în creierele celor pregătiţi să reflecteze; îmi plac simplitatea şi miracolul vieţii de zi cu zi... Şi pentru că am zâmbit singură în metrou sau în tren, pentru că am meditat cu pleoapele strânse, pentru că am deschis alţi ochi spre lume, mi-a plăcut ceea ce am citit. {După atâta Zlate şi Aniţei aveam nevoie de literatură... zic şi eu...}

"Îmi place să-mi imaginez picioarele prinzând rădăcini în pământ şi mâinile acoperite cu muşchi verde. Poate că o să-mi scot pantofii, ca să accelerez procesul. Pământ jilav între degetele de la picioare, ca în copilărie. Frunzele crescute printre degete. Poate că un copil o să se urce pe mine. Puştiul pe care l-am văzut aruncând pietricele în fântâna goală nu era prea mare ca să se caţere încă în copaci. S-ar putea spune că e prea înţelept pentru vârsta lui. Probabil gândeşte că nu e făcut pentru lumea asta. Aş fi vrut să-i spun: Dacă tu nu, atunci cine?"

"[...]Când lumea a devenit mai mare şi nu mai exista destul fir pentru a împiedica spusele oamenilor să se piardă în gol, s-a inventat telefonul. Uneori nici un fir nu e destul de lung pentru a putea spune lucrul ce trebuie spus. În asemenea cazuri, tot ce poate face un fir, indiferent de forma lui, este să ghideze tăcerea unei persoane."

duminică, 5 februarie 2012

Am legat... *

"Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.

Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi păsările m-au găsit
Cu un cântec.

Am legat tristeţea la ochi
Cu un zâmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.

Am legat soarele la ochi
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.
Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi."

(Marin Sorescu)

* sau dorul meu intraductibil în limbi străine, dor de poezie.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

pe scena vietii, ma dau in spectacol...grotesc

Regrete eterne insomniilor mele de adormire... de-acum mă despart de voi; fără gânduri, fără acel uzat "gândești prea mult" ...În prag de sesiune, razna cum suntem, va fi bine. Nopțile ne vor iubi efortul de a deveni psihologi. Nopțile, cel puțin ele, ne vor iubi. Și promit, promit!, că vom fi buni psihologi... avem o datorie față de toți scrântiții emoțional care ni se vor adresa... și ne vor aminti că și noi am fost cândva așa... Și iată! Ne-am tratat de scrânteală și nopțile ne-au iubit... îmbrățișând câte o carte... Dar asta de mâine. Azi mai poetizez, mai dramatizez. 


No drama, I know, I know. Să zicem că melodia asta dă un motiv hainelor negre... hainelor mele negre. Deși nu o face. Dar să zicem asta. Dramatizez... I'm worst at what I do best, and for this gift I feel... (SO DAMN) blessed...
 
Aproape că ajung să cred că ar merge un descântec de purificare acum... Incantații știe careva? Ne mai scoteau din monotonie...

luni, 9 ianuarie 2012

no idea... happy blog day I guess.


*vampire knight manga
Uite că am împlinit cei doi ani de trăncăneală pe blog! E simplu: dacă ai idei (poate chiar vezi idei, cine știe...) și nu ai cui să ocupi timpul cu ele, scrii pe blog. De data asta nu știu despre ce să bat câmpii. Poate că nu vreau să bat câmpii. Aș fi prea transparentă să bat câmpii acum. Prea transparentă pentru Freud, desigur. Cred că renunț pentru o vreme la activitatea asta. Din(tr-o dubioasă) fericire se apropie sesiunea, perioadă tocmai bună pentru a-ți ocupa mintea cu ceea ce au gândit alții înaintea ta, iar nu cu ceea ce gândești tu aici și acum... Deci revenim la mirobolanta realitate; exagerez, de fapt m-aș pregăti în somn pentru porțiile de râs de mâine/aproape azi... păcat că nu râd în somn :D
Really, can't wait!

"I went to the doctor, guess what he told me, guess what he told me! He said: "girl you better try to have fun no matter what you do" but he's a fool...'cause..." (nothing compares to you - Sinead O'Conner)

 Nimic. Doar un cântec minunat. Somn ușor! Și să fiți lucizi și când pare că visați! Mai ales atunci...