vineri, 20 aprilie 2012

Acasă...


Cumva ceva se strecoară așa subtil în pacea asta creată de simpla leneveală... și mă trezesc indispusă de aceleași și aceleași nimicuri... Produse de oameni. Plictisitor... Asta ar trebui să simt: plictiseală. Nu furie, dezamăgire sau mirare. Plictis. Variațiile dezamăgirilor au început să fie atât de monotone că mă întreb cum de le mai resimt când apar și reapar. Ar urma un emoticon cu colțurile gurii lăsate. Hai să fim ipocriți și să spunem că noi, eu care scriu, tu care citești, nu am dezamăgit niciodată pe nimeni, intenționat sau nu. Absurd. Și atunci de ce mai contează când o fac alții? Eh.. hai că știi și tu. Orgoliu, egocentrism, nu știu cum să-i zic. Nu mi-am făcut temele. E poate doar senzația că Tu ar trebui să contezi permanent pentru cei pentru care Tot Tu vrei să contezi. Iar absurd. Fiecare e câte un Tu, fiecare gândește așa...și nu ajungem nicăieri. De fapt... stăm pe loc... tot aici, în punctul de dezamăgire că (ietă na!) nu am contat când voiam noi pentru cine voiam noi. Devine din absurd penibil. Și atunci? Nu știu... Îmi tot spun că am 20 de ani și e vreme de extraversiune, de dezinhibiție și mai știu eu ce năzdrăvănii. Și? Ce nu-mi iese? Habar nu am. E ca și cum ai vrea să faci un copac trăit în pădure să creadă că e la fel să trăiască, în același pământ de pădure, dar într-un ghiveci, la fereastră. Doar că acum e invers. Din-năuntru în afară. Se pare că îmi ies anapoda comparațiile spontane. La fel și discuțiile. Și? Și nimic...

Soră-mea îmi tot zice că am dus Pitești-ul după mine în capitală; că trăiesc acolo dar când vine vorba de prieteni... ghici ce! Previzibil. Și pentru că m-au iritat tare de tot remarcile ei am ajuns la concluzia că are dreptate. Altfel de ce te-ai enerva și nu i-ai râde în nas unui om care bate câmpii? Uite că nu bate câmpii. Așa că am ceva de rezolvat pentru viitor...și până atunci stau și visez la chestii și chestioare mai bune decât prezentul... Doar pentru că mi se pare mie că vor fi mai bune, cine știe cum vor fi de fapt... Măcar vor fi. 1 mai în premieră în Vamă (sau la dracu în praznic, dar tot va fi!), Placebo în premieră live, Sighișoara Medievală în premieră...pe 2012 :)
Era să uit! Am constatat că Simfonia Lalelelor (programată cam aiurea anul ăsta - 1) că nu sunt acasă să mă amuz măcar, 2) că e și înainte de 1 mai și mulți își iau mini-vacanță atunci, 3) că se trec o parte bună din lalele) nu există decât pentru noi... Marcă înregistrată a Piteștiului, cum e, reușește să fie cunoscută... doar printre grădinari? (întreb pentru că încă nu am avut ocazia să mă dumiresc). Oricum, măcar nu am dat de oameni care să încadreze Piteștiul în Oltenia, măcar atât... Plus că am aflat de existența unui trai mult mai sălbatic în alte orașe... genul ăla de conviețuire cu "animăluțe" ce te călește, dacă nu te înrăiește... Deci? E bine acasă... chiar și singură și însingurată, e bine acasă.

Și într-un final pozitiv, iată ceva ce se potrivește acestei postări și brusc îmi pare psihologic... Mie și lui nenea Freud. Cu ocazia asta să-mi amintesc și reamintesc că am ceva de citit: Omul cu șobolani.


P.S.: Ar fi cazul să recunosc măcar acum că blogul meu este doar o modalitate de a-mi vehicula grafoterapia, ca un pui de Cioran, mai optimist, feminizat și mult bagatelizat. N-am fost inspirată când mi-am ales titlul blogului.

luni, 9 aprilie 2012

Artă


Cumva cu nerăbdarea dinainte de vacanță mă întorc spre pagini de orice fel și vreau să-mi imprim câteva impresii în cuvinte ce nu zboară care încotro. Așa, cu patos. Aseară la Bulandra am văzut Artă. Am fost hotărâtă pentru piesa asta pentru că o aveam în lista de potențiale eseuri pentru psihologie socială, și tocmai pentru că era și o mică obligație de a fi critică și de a reține tematica și chestiuni fundamentale, credeam că o să mă simt mai puțin bine decât în mod normal. Credeam. Eseul l-am scris cu chiu cu vai, dar experiența a rămas la mine, a mea. Constat acum că mi s-a tot întâmplat să plec din teatre spunându-mi: "e cea mai bună piesă pe care am văzut-o" sau "e cea mai amuzantă piesă pe care am văzut-o". E inutilă o ierarhizare a pieselor de teatru văzute, acasă, la Masca, la Bulandra, și vor tot urma...

Am știut cumva puțin timp după primele replici că va fi o experiență memorabilă. Am râs la umorul acela adorabil, inteligent, ironic,ce împletește în mod vizibil elevatul cu banalul. Prietenia și viața în general, viața cu prietenii noștri. Totul pornind de la un conflict de valori: cum să spui tu, prietenul meu cel mai bun, că e artă această pânză albă, dacă eu nu văd artă în asta? Conflictul de valori și modul cum reușim, fie prin râs ironic, fie prin insulte, fie prin țipete, fie prin plâns și lamentări, să ne dezlegăm și relegăm, de data asta mai strâns, de fiecare dată mai strâns. Pentru că asta-i prietenia. Scindare pentru o mai bună sudură.

M-a amuzat și m-a inspirat și m-a luminat. O spun azi, meditând cu zâmbetul pe buze la cât de penibile mi se par cuvintele mele când le citesc în altă stare de spirit... și cât de penibile par altora în toate stările lor de spirit posibile. O spun azi pentru că... azi "se-ntâmplă" să știu mai bine decât ieri că, la urma urmei, tot prietenii sunt aici, nu fantasmagoriile și "personajele" urcate pe piedestaluri... Deși, după cum îmi amintea cândva un om, însăși viața de zi cu zi e teatru, simt că viața e mai frumoasă la teatru, viața e mai frumoasă după teatru. Dar toate astea le spun eu, mărunt și cu stângăcie; teatrul spune mai mult, arta în general spune mai mult, și în mai multe feluri. Artă s-ar putea să vă spună altceva vouă. Atâtea reflexii câte oglinzi, nu?

P.S.: ...și când minunatul internet pe stick va binevoi să vă împărtășesc un colț de cer de deasupra teatrului, cu siguranță o voi face.

miercuri, 4 aprilie 2012

Călătorie

 
"Umblu prin mine
Ca printr-un oraş străin
În care nu cunosc pe nimeni.
Seara mi-e teamă pe străzi
Şi-n după-amieze ploioase
Mi-e frig şi urât.
Nici o dorinţă de-a călători,
Când şi numai trecerea drumului
E aventură,
Nici o amintire din alte vieţi
Întrebării
«De ce-am fost adusă aici?»... "

(Ana Blandiana - din volumul „A treia taină”, 1969)