luni, 25 iunie 2012

Un an...*


Regimul de vacanță - cu celebrul somn de voie, cu prietenii de-acasă, cu râsul nostru cotidian, a reușit să-mi mai alunge din nostalgie. Parcă mie, eternului arbitru (ocazional doar Killjoy :D), mi-era prea dor de "fetele mele" și jocul lor de-a șoarecele și pisica, de păsările care se auzeau ca în poiana din pădure, de camera aia cu tei în fereastră, căldurosă iarna, ca o criptă toamna și primăvara, dar numai bună vara; prea dor pentru a scrie... Și dacă hohotele de râs absurd nu ne-ar fi de-stresat când era cazul, de nevoie sau doar de poftă, am topit zăpadă cu pheonul, am cules corcodușe la 2 dimineața în sesiune și am făcut maraton de ucis țânțari seară de seară, astfel că viața la cămin a fost exact cum ar trebui să fie: plină de peripeții. Iar din toamnă... o luăm de la capăt!

După "un an la psihologie"* încep să simt cum mă prinde febra alegerii mele și râd odată cu cei din jur când unul dintre prieteni strigă "ți-au spălat creierii ăia acolo? Ioanei i-au spălat creierii!" Și prin gluma asta pot să răspund mult mai senin la clasica întrebare: "ce faceți voi acolo?". Pe scurt: ni se spală "creierii", în funcție de disponibilitatea fiecăruia față de "spălare"... Pentru că studiile au arătat că... Glumesc! :) (cel puțin de data asta). 

Deși, ca peste tot, sunt și oameni ce vin la facultate că nu au ce face pe-acasă, din pasiuni subite sau că vor să se "trateze" pe ei sau pe mai știu eu cine, în ansamblu, fără ei probabil studenția ar fi mai puțin distractivă și, deci, mai puțin studenție (pentru că, nu-i așa?, orice facultate de psihologie își are mediocrii ei, clovnii ei, vedetele ei, maeștrii ei spirituali, și schizofrenicul ei... pe lângă noi ăștia,studenții așa-ziși normali). Așa că am avut parte atât de revelații purificatoare și de oameni (plural?) precum "huliganii" lui Eliade, de mult așteptatele petreceri cu rol de catarsis după sesiune, de micile conversații de amfiteatru sau de pub, de glumele "psihologice" și ...da! de cursuri minunate de psihologie sociala, de introducere în psihologie, de etologie comparată și, să nu uităm de laboratorul de comunicare sau de seminarul de psihologie socială, și mai ales de acei câțiva profesorii care m-au făcut să spun și eu în minte: mă-nclin!; (și acum vine partea urâtă) cât și de o palmă răzleață peste ceafă, numai bună de trezire la (o oarecare) realitate, de muncă deficitară în echipă și stresul aferent, de fel și fel de reacții ale "simpaticului" meu (sistem nervos, {tareeee nervos} desigur)...

Iar Bucureștiul... a doua casă. Sau metroul? Nu sunt sigură... O viață de mers cu trenul și cu metroul! Doar că în metrou, acest mic laborator de psihologie, gândurile curg din mine sau sunt provocate de cei din jur, neavând acces la acel peisaj care obișnuia să fugă prin dreptul ferestrei... Bilanțurile nu-și au sensul aici; "București" este doar cuvântul care înglobează viața de zi cu zi, cu teatru, natură, străzi, oameni, tot ceea ce e nou și tot ceea ce rămâne neschimbat, indiferent unde m-aș afla...

Acum mă "pitesc" acasă, iar apoi... ah! "nu sunt într-un loc până când nu sunt într-adevăr acolo", așa că... somn de voie în continuare, râs contagios cu prietenii, din când în când câte o carte că nu strică și... planuri de viitor ce se coc ușor, ușor... :)

vineri, 8 iunie 2012

... ... ...


"Nu de-aia ne-am născut, ca să luptăm cu noi înșine, ci să trăim conform propriei noastre firi, bună sau rea. Nu pot să scot din mine ceva și să pun altceva. Transplantul se respinge de către imunitatea Eu-lui, chiar dacă acea parte din el care e bolnavă ar trebui înlăturată. Toți suntem, prin ceva din noi înșine, bolnavi, și acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice."(Cel mai iubit dintre pământeni - M. Preda)