luni, 31 decembrie 2012

...my smile, still, stays on!***

A trecut marea apocalipsă mayașă și cu ea și ocazia noastră de a studia ce anume îi face pe oameni să-și dorească cu sălbăticie să creadă într-un sfârșit apropiat. Îmi pare rău să vă angoasez: moartea nu "se face" în grup și nici măcar în cuplu, ci individual. Știu că m-am exclus din discuția despre oameni. Sfârșitul de an e și el o apropiere de sfârșit, așa că mă apăr cum pot ...Ceea ce îmi amintește de relativul paradox al sărbătoririi zilei de naștere! (aviz amatorilor: NU o sărbătoresc - și dacă încă mă mai întrebați asta, înseamnă că nu îmi citiți blogul, și dacă nu-mi citiți blogul, chiar nu înțeleg ce treabă aveți cu ziua mea de naștere...) Sper că ați prins (auto+)ironia. Sigur că îmi sărbătoresc existența, doar că e top-secret cum și când (chiar și pentru mine). *

Mi-am construit o plăcere nebună (și vinovată?) din a "codifica" sensul a ce scriu. În fapt, aparentul meu delir e doar modul meu de a spune că, în ciuda îndrăgostelilor de 3 x animus (adică arhetipul masculin) cu același nume (ne-amuzant, credeți-mă), am avut anul acesta și o dragoste constantă, ce se reactualizează neîncetat. Cred că-i ușor de ghicit. Indiciu: inițial vă intrigă, vă face curioși, după care ori vă plictisește, ori vă exasperează. Dacă încă nu ați ajuns în stadiul II, pregătiți-vă că urmează! Pentru soră-mea există un special stadiu III, în care își va dori să mă extermine, pentru că mă "suportase" vreo 15 ani și înainte să mă îndrăgostesc de psihologie. **

Poate că 2012-le meu a fost descris perfect de "psihopatul nostru preferat", poate că a fost într-adevăr un joc trist, un joc nebun și, pentru că nu am vrut să renunț la jocul meu, am ajuns să mă joc de-a plânsul, conform versurilor. Poate că melodia asta e tabloul perfect al anului meu. Poate. Sau poate că tabloul ăsta e doar o perspectivă. Poate că mai am zeci de melodii care să intoneze râsul din mine, nisipul din Vamă, burnița din Sibiu, hora din Sighișoara, cursurile din Motru, dansurile din Club A, cuvintele din cărțile de examen, discuțiile filosofice din baruri, poeziile din dragoste, revelațiile din lectură și mai ales îmbrățișările din noi (încă) ne-exprimate. Inconștient sau nu am ales să investesc multă energie în tabloul psihopatului (ce bine sună!). Și-acum că știu, știu și înțeleg, aleg din nou. Pentru că a fost un an plin de vechi și plin de nou, cred că a fost un an... complet. Tragem cortinele și ne pregătim pentru alt spectacol. Iar când actorii își schimbă ținutele (conștientul, să spunem), oamenii necunoscuți din culise (inconștientul, să spunem) schimbă tabloul de fundal. The show must go on! ***



*sub influența "bibliei" mele recent descoperite: Psihoterapia existențială - I. Yalom
**paragraful 2 nu se adresează colegilor mei; nu că am fi cu toții îndrăgostiți, dar suntem categoric "contaminați"...

 A! ...și pentru că am impresia că numai oamenii dragi mai continuă să-mi citească blogul, îmi permit să vă urez vouă să fiți tari ca piatra (da, pentru că pur și simplu îmi plac pietrele) și iuți ca săgeata (pentru că avem cu toții ceva răfuieli cu orbul care trage cu arcul și vreau să-l ofticați anul ăsta)!  :)

sâmbătă, 15 decembrie 2012

partea rezonabilă a unei zile.


Azi am avut una din zilele acelea care nu sunt "de scris pe blog". Dar hei, cine face regulile aici?

Spre seară, mi-am luat inima (bucățică cu bucățică) în dinți și m-am dus la cumpărături. Pe scurt: horror. Îmi trecea prin minte să scot coatele la înaintare - cum mă instruise în club un prieten. După ce că sunt eu debusolată din fire, s-a găsit să fie și maraton de crăciuneală. La metrou, m-am așezat înghesuită între 2 oameni, de parcă intrasem la apă și nu mai conta cât ocupă ei în plus față de scaunul propriu. După câteva stații, tantii de lângă și soțul s-au mutat vis-a-vis. Erau exact oamenii aceia din clasa muncitoare... cu cizme, șorț, basma... și își vedeau netulburați de viață, în marele București al interminabilei parade de modă... Eu, ca de-obicei, aplicam remediul împotriva gândurilor personale: practica la psihologie. Așa că mă uitam cu discreție la tanti. Stătea să adoarmă în metrou când deodată a deschis ochii și l-a luat de braț pe nenea soțul. El a rămas același, cu mâinile împreunate, căzut pe gânduri, chiar și când ea a considerat mai confortabil să-și culce capul pe umărul lui. Mă uitam la ei și mi se părea bizară liniștea lor; parcă erau evadați din romanele lui Rebreanu. Deși căzuți pe gânduri, ei erau mai împăcați decât noi, cei care scanam metroul de parcă ar fi existat pentru problemele noastre soluții bipede ce urcă de la stația Unirii... Ce strică să visezi...? Hm. Să nu avem discuția asta acum. S-ar putea să mârâi iritată ca răspuns la orice argument pozitivist. 

Cuplul din metrou mi-a amintit de noaptea în Sibiu, de cimentul rece din gară, de peretele rece din gară și, inevitabil, de un alt cuplu (tot din gară, da). Mă uitam la ei, și, pe lângă frig teribil și somn teribil, mi-era ciudă. Eu încercam să nu adorm în gară, pentru că eram singură-singurică printre "tovarășii" mei de rockăreală, și oamenii ăștia doi apăreau exact ca imaginea cuplului idealizat în adolescență. Să zicem "întunecați și îndrăgostiți". Jurnalul ăla de Sibiu, adică scrisul pe jos prin gară pentru a rămâne trează încă 2 ore, ar fi interesant pentru căutările google. Oricum văd că oamenii au o fascinație față de "Jurnalul unei fete greu de mulțumit" (și zău că vreau să-l cred interes literar, nu curiozitate față de "jurnal de fată"). I-aș spune... Jurnal cu public. Scris de o fată nemulțumită.

Cu toată gheața asta, mi se face dor de frigul acelor nopți de august. Măcar atunci echilibrul fizic nu era o problemă. Făcând echilibristică prin curtea căminului, m-am gândit pentru o clipă: mă enerveazăăăăă!... și am vrut să mă dau bătută. Cânta "Use somebody" în căști și m-am decis că mă enervează și melodia, așa că i-am pus gând rău. Gheții nu aveam ce gând rău să-i pun. Se ocupă timpul de ea. Cică timpul se ocupă de toate... Cică! Poanta e că... mă apucă cheful de filosofie tocmai când patinez mai tare în viață. Așa că meditam frumos cum "nu am încotro, ori patinez până la ușă, ori stagnez". (Ori fac cunoștință cu gravitația.) Și-am patinat... Nimic grațios în asta. La ușă... mă aștepta nenea+portarul+nou+angajat = omul pe care mă bucur să-l văd de fiecare dată când ajung la cămin! Ca întotdeauna, mi-a deschid ușa și mi-a ținut-o să trec cu pungile voluminoase. I-am zâmbit și i-am spus "Mulțumesc" și "Bună seara!". Mi-a zâmbit înapoi. În cămin era cald, cald, iar bocancii mei nu mai patinau... Parcă brusc mă enerva mai puțin perspectiva unei întregi ierni de patinat, la propriu și la figurat...

Urări? Orice vreți voi... dar fără tonul colindelor de la metrou!

sâmbătă, 1 decembrie 2012

1 decembrie 1918 sau...

...acasă. Sau la naiba în praznic. Sau undeva în Titan. Depinde de cât de tare mă grăbesc să ajung de la cămin în oraș (adică în centru) sau invers. În general, doar acasă

"- Ce faci? - Uite sunt pe-acasă... - Ai venit în Pitești? - Ah... nu, sunt la cămin. Acasă."

Anul ăsta, cu toată nostalgia care se adună în mine când aflu că atâția oameni dragi vor fi acasă+în+Pitești fără mine, cu toată nostalgia de a vedea check in-uri cu ei și de a auzi mai apoi inside jokes care să-mi amintească de absentarea mea - anul ăsta... nu am vrut să plec din București. Voiam cu încăpățânare un 1 decembrie în capitală, un 1 decembrie la mine, la 1 decembrie 1918. Sigur, nu plănuiesc să-mi petrec ziua la metrou. Dar dacă mă întrebi unde stau îți voi da o coordonată ce-ți va părea temporală. E fapt verificat! Să zic că mă ține patriotismul în capitală de ziua națională? Ce înseamnă "patriotism"? Sigur, există dicționar explicativ pentru înțelegerea cuvântului. Dar mai degrabă ca Nichita aș spune, că patria mea e limba română. Deci mă ține într-un spațiu în formă de peștișor și cam atât. În capitală mă ține curiozitatea. Aproape să zic că mă și susține. M-a obosit într-atâta luna asta de dramă și telenovelă (că oricât de expertă aș fi în ale dramatizării, telenovelele mă debusolează!) și mi-am zis... "păi bine... 1 decembrie e perfectă ca zi de...nou început?" Da și... mai degrabă nu prea. Știți poza cu balonul și mesajul metaforic "let it go"? Sunt circumstanțe în viață în care urlă copilul din mine "și dacă nu vreau? și dacă nu vreau?" Încă nu vreau... dar 1 decembrie e numai bun de început al unui nou început. Cu atât mai mult cu cât pune capac acelui sweet november pe care numai sweet nu l-am simțit. Dar pentru asta există ciocolata, desigur. Pentru zilele de noiembrie! 

Ce, credeați că o să scriu ceva patriotic de ziua națională? Ha! Uite că am scris din istoria mea personală.
Bine... recunosc... mă duc la paradă... Dar nu vă povestesc cum a fost. 
Doar în cazul în care nu mă pot abține deloc, deloc.

...și ziceam ceva de ciocolată? Am greșit. Voiam să zic ciocolată și Tool.


"What is this but my reflection?" 
(Tool - Pushit)