duminică, 17 noiembrie 2013

Plictiseală sau vid existențial?

              
             „Vidul existenţial este un fenomen larg răspândit în secolul al XX-lea. Faptul este de înţeles; el se datorează unei duble pierderi pe care omul a suferit-o pe drumul pe care l-a parcurs pentru a deveni o fiinţă umană. La începuturile istoriei, omul a pierdut câteva dintre instinctele sale animale de bază, în care este înscris comportamentul animal şi de care este validat. O stare de siguranţă ca aceea a Paradisului îi este refuzată omului pentru totdeauna, căci omul trebuie să facă alegeri. Pe lângă asta, omul a mai suferit încă o pierdere în procesul relativ recent al dezvoltării sale, din cauza faptului că tradiţiile care îi susţineau comportamentul slăbesc rapid în prezent. Niciun instinct nu-i mai spune ce trebuie să facă şi nicio tradiţie nu-i mai zice cum ar trebui să procedeze; uneori, el nici măcar nu știe ce vrea să facă. În schimb, omul fie că doreşte să facă ceea ce fac ceilalţi (conformism), fie că face ceea ce alţii vor ca el să facă (totalitarism).[..]

            Vidul existenţial se manifestă mai ales printr-o stare de plictiseală. Azi putem să-l înţelegem pe Schopenhauer când afirma că omenirea este sortită să oscileze la nesfârşit între două extreme, între necazuri şi plictiseală. Astăzi, plictiseala le dă mai mult de furcă psihiatrilor decât o fac necazurile vieţii. Si aceste probleme în creştere devin chiar cruciale, căci procesul de automatizare a muncii va duce probabil la o creştere semnificativă a timpului liber de care se va bucura lucrătorul de rând. E păcat că mulţi nu vor şti ce să facă cu surplusul lor de timp liber.

            De pildă, să luăm „nevroza de duminică", un tip de depresie care îi afectează pe oameni atunci când devin conştienţi de lipsa de conţinut din viaţa lor, când alergarea de peste săptămână a luat sfârşit şi golul din ei înşişi începe să se manifeste. Nu puţine cazuri de suicid se datorează vidului existenţial. Astfel de fenomene atât de răspândite precum depresia, agresivitatea şi dependenţa nu pot fi înţelese câtă vreme nu ţinem cont de vidul existenţial care le provoacă. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul crizei pensionarilor şi a persoanelor în vârstă.

            Mai mult, vidul existenţial ni se prezintă sub diverse măşti şi înfăţişări. Uneori, atunci când voinţa de sens este blocată, ea este compensată şi înlocuită de voinţa de putere, inclusiv de forma cea mai primitivă a acesteia - voinţa de bani. În alte situaţii, când voinţa de sens este blocată, locul ei este luat de voinţa de plăcere. Acesta este şi motivul pentru care frustrarea existenţială sfârşeşte adeseori într-o compensare sexuală. În astfel de cazuri putem observa cum libidoul sexual sfârşeşte în vidul existenţial.[...]

            Ceea ce contează nu este sensul vieţii în general, ci mai degrabă sensul specific al vieţii omului la un anumit moment dat. [...] Nu trebuie căutat sensul abstract al vieţii. Fiecare dintre noi are vocaţia sa proprie, misiunea sa proprie în viaţă de a duce la îndeplinire o anumită sarcină care se cere împlinită. De aceea, niciunul dintre noi nu poate fi înlocuit şi viaţa lui este irepetabilă. Aşadar, sarcina fiecăruia dintre noi este pe atât de unică, pe cât de unică este oportunitatea lui de a o împlini.”

(fragment din Omul în căutarea sensului vieții de Viktor Frankl)

vineri, 8 noiembrie 2013

Un film ce merita un public mai citit

...este nou-nouțul Domnișoara Christina. Nu voi face o recenzie de film, nu voi face o recenzie de carte. Ceea ce scriu este o recenzie de experiență. 

Experiența mea a fost experiența unui admirator al literaturii eliadesciene, un cititor al romanului Domnișoara Christina. (Poate că unii spun că-i nuvelă, ca în incipitul filmului, dar eu știu că-i roman și pentru mine așa rămâne.) Pentru a urma moda hazlie a internetului: eu nu merg des la cinema, dar când merg... am pretenții! Poate că ăsta a fost motivul pentru care nici cinematograful de mall nu mi-a mai plăcut. Prea mult timp petrecut la Studio! Parcă prea mulți decibeli, parcă exagerată supra-dimensionarea ecranul... Sau îmbătrânesc. Culmea e că mai apoi am apreciat sonorul exagerat ce acoperea râsul puștilor din primele rânduri. Veniseră să se distreze. Nu-i pot învinovăți, pentru că și copilul din mine ar fi râs dacă m-aș fi așezat alături de amicii mei cei puși pe glume... Poate de-aia nici nu prea am invitat oamenii la film! 

Și totuși, cititorul din mine îi învinovățește. Am venit să compar, să analizez, să savurez rafinat prima ecranizare după Eliade de care am eu parte. Știam cam ce urmează să văd, ca și toți ceilalți care citiseră. În schimb, sala era plină de oameni dispuși să se amuze nu doar pentru că văd sâni și scene erotice, ci și pentru că mintea lor interpretează totul prin prisma sexualității. Astfel că replicile și privirile lipsite de conotații erotice au ajuns să fie prilej de hohote de râs. Sigur, știam umorul lui Eliade, știam că se va râde la film. Dar nici în halul ăsta... Am bufnit și eu în râs citindu-i dialoguri simple și istețe și totuși după ce bufnești în râs rămâi cu un zâmbet ironic și expectativ în colțul gurii, nu începi să râzi ca la circ. 

Filmul mi-a plăcut mult; mi-a plăcut pentru că am constatat cu plăcere că e ușor să prinzi sensul dialogului scurt dintre personajele jucate foarte bine, conform portretelor din carte. De-aia spun că filmul merita un public mai citit: știind cartea remarci ușor sensul cuvintelor, privirilor și al atmosferei în general. Nu era o comedie, era un film bazat pe o scriere erotică în contextul miturilor românești cu strigoi, descântece și toate cele... Iar umorul era tocmai umorul vieții reale, al ridicolului de a fi bărbat viteaz când tremuri de frică, al situațiilor jenante când se întâmplă lucruri prea absurde pentru a recunoaște că iei parte la ele... 

Totuși, vizionând filmul am meditat la faptul că, în ciuda încă precarei înțelegeri a erotismului din operele sale, domnului Eliade i se face ceva dreptate acum în secolul XXI, promovându-i-se opere pentru care cândva a fost acuzat de pornografie și înlăturat de la catedra Universității. Uite, acum sunt umoristice! (Legat de reacțiile pe care le tot stârnește erotismul eliadescian de-a lungul istoriei, am totuși o glumă mai mult sau mai puțin haioasă: Ce-ar zice Freud despre asta?***deformare profesională***)

p.s.: Cred (când poți fi sigură?) ...că m-am întors! :)

miercuri, 17 iulie 2013

Despre cum ajungem sa fim "nimic"


"Rațiunea adormită cu siguranță produce monștri. Dar tot monștri produce și rațiunea înfometată. Lipsa de comunicare dintre mine și tine face ca pe zidul de sticlă dintre noi să proiectăm imaginile cele mai deformate, mai fantastice. Nu ești cum ești, ci cum te văd eu, cum te văd dorințele, aspirațiile, frustrările mele. Cum te vede comoditatea mea. Nu mai ești tu, ci ești cum îmi convine mie să fii. La rândul tău, din neînțelegere, din prejudecată, din orgoliu îmi modelezi un chip care mă uimește, în care nu mă recunosc deloc. Pretinzi nu numai să port această mască simplistă și ridicolă, dar să și acționez, zi de zi și ceas de ceas, în conformitate cu ea. Mă definești prin ea, iar dacă nu mă conformez ei, încetez să mai exist pentru tine. Am de ales doar să fiu caricatura ta sau nimic." (fragment din articolul Refuz să fiu altceva decât eu însumi, publicat în Pururi tânăr, înfășurat în pixeli de Mircea Cărtărescu)

Dacă te-ai întrebat, ca și mine, cum ajungi să fi străin de oamenii de lângă tine, iată răspunsul: fiind mai mult tu decât "caricatură" ai încetat a fi un perete potrivit proiecțiilor. Așa ai devenit indezirabil(ă). Pare o logică bolnavă, însă acest fragment (scos din context) rezumă perfect procesul inconștient ce ne apropie și ne depărtează unii de ceilalți. "Distanța dintre mine și ceilalți este egală cu distanța dintre mine și mine" (spunea Richard Moss). De fapt, tocmai pierderea contactului cu tine te face să proiectezi asupra celorlați ceea ce nu mai recunoști în tine. Sau ceea ce nu ai recunoscut încă în tine. Știu, s-ar putea să nu ți se aprindă nici un beculeț. Asta pentru că vorbesc singură, în miez de noapte, despre INconștient... 

O concluzie? Să zicem că "a nu mai exista" pentru alții poate fi începutul existenței tale. Poate că doar față în față cu un străin atât de familiar constați cât de străin(ă) ești de tine. Oglindirea funcționează întotdeauna.  Te  învață ceva despre tine. Mulțumesc pentru oglindire. 


p.s.: Mai mult și mai captivant despre oglindire în Umbra, polul întunecat al sufletului de Adrian Nuță.

miercuri, 5 iunie 2013

De data asta...


"Și golurile dintr-un jurnal intim sunt revelatorii.
Luna în care n-am scris nimic, prin simplul fapt că e absentă din jurnal, spune multe.
Sunt absențe care trădează." 
(septembrie 1944, Jurnalul portughez - Mircea Eliade)




luni, 29 aprilie 2013

Cum am început să-l citesc pe Cărtărescu.


"[...]Ei spuneau, ca să mă încurajeze, cînd am coborît prima dată în subteran, că doar primul joc e mai greu de suportat şi că apoi latura „anatomică" a ruletei nu numai că nu te mai dezgustă, dar ajungi să descoperi în ea adevăratul, dulcele farmec al acestui joc; cui îi intră în sînge, continuau ei, îi devine necesar ca vinul şi ca femeia. În prima noapte m-au legat la ochi şi m-au purtat mai întîi din vehicul în vehicul pe străzile oraşului, pînă n-aş mai fi fost în stare să spun nici cine sînt, darmite unde mă aflu. Apoi m-au tîrît pe nişte coridoare sucite şi răsucite, am coborît trepte mirosind a piatră udă şi a hoit de pisică. Pe deasupra, din cînd în cînd, se auzea huruitul cîte unui tramvai. Mi-au scos cîrpa de la ochi într-o pivniţa luminată slab de cîteva lumînâri, unde erau aşezate în chip de mese, sub bolta arcuită, cîteva butoaie de sardele, iar ca scaune lăzi mai mici sau rondele groase tăiate din trunchiuri de copac.[...]"

Fiind iremediabil îndrăgostită de teatru, m-a făcut tare curioasă invitația unui prieten la un teatru neconvențional, ce, după spusele lui, se desfășura într-o casă veche tip monument, cu un public implicat direct în acțiunile teatrale. Am intrat în curte uimită că dincolo de gardurile acelea mâzgălite cu graffiti și dincolo de pereții aceia cojiți o să am parte de o piesă de teatru. Abia atunci făceam și eu cunoștință cu (văd acum) destul de celebra casă Carol 53! Am așteptat în curte, în atmosfera boemă dată de focul de tabără, până când soneria neîntreruptă a unui ceas deșteptător clasic a făcut valul de oameni să se strecoare în clădirea scorojită și... de-abia de-aici încolo a început neconvenționalul! 

Piesele de teatru jucate în paralel reprezentau de fapt piese din puzzle-ul de ansamblu, Nostalgia lui Cărtărescu. Faptul că pereții dintre camere erau inexistenți făcea ca în permanență să fii conștient că se întâmplă o mulțime de lucruri în jurul tău, căci la Nostalgia 53 nu se dormitează în scaune! ...Uitându-mă la ațele colorate prinse la încheietura mâinii mele drepte, mă gândesc să nu vă stric bucuria de a descoperi singuri indiciile, rând pe rând, unind piesele unui puzzle entuziast ce pe mine m-a trimis direct la lectură. Așa am început să-l citesc pe Cărtărescu: vrând să știu care-i treaba cu Iolanda, ce e REM, unde mă poartă jocul fetițelor ce îmi spun povești și îmi prind ațe colorate la mână...  Dacă aveți curiozitatea de a experimenta un teatru neconvențional, sunteți cu toții invitați la Nostalgia 53 să trăiți frânturi dintr-o nostalgie tânără, perseverentă și mai ales... entuziastă! (ce va fi jucată din nou, în curând).

Prima mea vizită nu a fost suficientă să-mi astâmpere curiozitatea, așa că azi am fost din nou, hotărâtă ca de data asta să-l cunosc pe Ruletist. Fragmentul de text din început ilustrează modul în care am pătruns în lumea Ruletistului, doar cu plăcutele-i adaptări: miros de portocală în dreptul nărilor, aer rece ventilat pe brațe, zgomote de roți și stropi de apă pulverizați pe față. Începusem între timp să citesc așa că eram cu atât mai atentă la avalanșa de stimuli ce mi se ofereau odată legată la ochi și ghidată de mâini și voci străine. În propriul meu întuneric râdeam uimită de zgomotele din jur și de imaginea mentală a grupului de oameni legați la ochi într-un beci din centrul Bucureștiului. Teatrul nu doar se aplaudă la final, teatrul se trăiește: în locuri neașteptate, cu oameni neașteptați, fără temeri, fără inhibiții. Se plictisește careva în capitală? Cum așa?

Sper că Egor mă va ierta: nu o să pun "scoica" sub pernă în noaptea asta. Pentru a compensa, o voi purta cu mine... aproape, cât mai aproape de zgomotul mării... Acolo nu o să fie nevoie de o pernă: o voi ține în palmă și voi visa cu ochii deschiși la... REM. :)

joi, 21 martie 2013

Încă o seară de joi.


"Nu mă întreba ce am făcut de luni până azi. N-am făcut nimic. Am fost în București. 
E de ajuns pentru ca vremea să treacă, fără să știi când și de ce."
(Jurnal 1935-1944, Mihail Sebastian - București, joi 9 noiembrie 1939)

sâmbătă, 23 februarie 2013

Cum mi-am luxat glezna la teatru...

Străzile sunt ude și lumina artificială se reflectă bizar în bălți și-n ochii mei miopi. Intrăm pe ușa din spate scanând pe furiș oamenii din incintă. Sunt tensionată dar mă și înghesuie râsul din mine. Urcăm scările și mergem pe coridoarele întortocheate ca în coșmarurile mele de rătăcire. Suntem în fața ușii cu pricina. Ești sigur că asta e? Ne facem curaj și intrăm. Aproape că ne bufnește râsul când dăm de o perdea trasă. Elementul surpriză! În spatele perdelei e multă forfotă. Ne dăm coate și râdem pe-nfundate: Poate intrăm pe scenă! Râdem și tensiunea din noi crește în loc să scadă. Ce facem? Intrăm? Deodată se mișcă perdeaua și ne pomenim cu un nene lângă noi. Cineva îi spune "Bună seara!" Câteva milisecunde așteptăm să ne întrebe ce căutăm acolo. Altcineva improvizează ...oricum trebuie să o așteptăm pe cea mică să iasă de la dansuri... Dar nenea ne răspunde "Bună seara!" și trece pe lângă noi de parcă seară de seară ne-ar găsi acolo. Când iese pe ușă râdem și răsuflăm ușurați. Ni se pare incredibil. Hai mă, hai! ne facem curaj și trecem unul câte unul dincolo de perdea. Cu naturalețe forțată ne vedem de mersul nostru printre oameni ce se mișcă în toate direcțiile. Simt cum se ridică râsul în mine, dar mă abțin gândindu-mă cât de deplasată aș fi. 

Ajungem la intrarea oficială și ne gândim să ne lăsăm hainele la garderobă. Zis și făcut! Râsul domnește în mine ca și cum piesa de teatru ar fi început cu mult mai devreme, iar eu sunt unicul spectator. Mergem spre sala de teatru și, văzându-ne ezitarea, un domn ne întărește pașii: Da, da, pe-aici! La ușă o doamnă angajată să îndrume spectatorii se uită pe biletele celor care intră. Dar noi nu avem nevoie de îndrumare! Intrăm pe rând și urcăm scările zâmbind tensionați. Unde ne așezăm? Sala e pe jumătate goală, dar mai sunt 20 de minute până la spectacol. Ne așezăm central, după care ne răzgândim tocmai când posesorii locurilor veneau să ne ridice. Hai să stăm pe scaunele de pe margine până începe! 

Ne așezăm și, din lipsă de preocupare, încep să curgă glumele legate de intrarea noastră. O doamnă ne privește atentă și ne este clar că a ascultat discuția. Ne păstrăm voioșia: Mai încet mă, că suntem filați! Râdem zgomotos. Am emoții și aștept cu nerăbdare să se stingă lumina. Lângă noi se așază pe trepte un tip cu o cameră foto/video pusă pe trepied. Omul e complet plictisit. Noi ne vedem de glume: Uite așa să vin și eu să filmez. Încarc pe net apoi! Treptat se umple sala. Câțiva dintre noi ochesc niște locuri libere. Se stinge lumina. Ne furișăm spre locurile libere. În întuneric nu îndrăznesc să merg pe încercate spre locuri libere și mă așez pe trepte. Se vede bine și de-aici!  În ochiul de lumină proiectat pe scenă apare domnul Dan Puric. Stând pe scări, privind spre scenă, simt că m-am liniștit. Mission accomplished! 

Mă concentrez greu la piesă cu tot puseul de senzații pe care ți-l oferă o nouă experiență. Și chiar una palpitantă. Încep să înțeleg mima. E amuzant. Mă relaxez și îmi las inconștientul față în față cu ceea ce, din când în când, scapă înțelegerii mele. Domnul Puric e rapid și expresiv. Îmi trece prin minte că mi-ar trebui ori un tălmăcitor, ori o revizionare. La jumătatea piesei, tipul care filma își strânge aparatura și pleacă. "Misiune îndeplinită!", și pentru el. Când se aprinde lumina de scurtă pauză mă gândesc să mă mut pe scaunele libere din fața mea. Mă ridic rapid și îmi spun în minte să am grijă la trepte. Inconștientul îmi joacă feste. Calc strâmb pe piciorul stâng și sunt gata-gata să cad. Mă redresez și mă trântesc pe scaun cu o durere teribilă în gleznă. Mi-e ciudă pe neîndemânarea mea. Hai că asta nu mai făcusei: nu-ți mai luxasei glezna în timpul unei piese de teatru! Îmi masez piciorul și, deși articulația mă înțeapă îngrijorător, susțin că sunt bine. Mai aveai să cazi pe scări în timpul piesei și ar fi devenit din One-man show, Two-men show! Domnul Puric continuă să fascineze de pe scenă, așa că decid: glezna mea poate să aștepte. 

Când se termină spectacolul mă ridic să aplaud. A fost o experiență inedită, cine poate contesta asta? Glezna încă mă înțeapă. Înseamnă că și pentru ea a fost o experiență inedită. Susțin din nou și din nou că sunt bine, dar presimt că mi-am luxat puțin glezna. Presimt că a doua zi voi avea o buturugă în loc de piciorul meu stâng. Râdem de experiența noastră comună și încep să mă gândesc mai amuzată la experiența mea. A fost o seară plăcută... Exact așa vreau să-mi amintesc studenția!

De fapt am glumit.
Din păcate nu o să le pot spune nepoților că mi-am luxat glezna în timpul unei piese de teatru. Glezna nu mi s-a umflat deloc, nici atunci, nici a doua zi. Am făcut totuși "un pui" de febră și... ezit să spun în ce măsură am delirat sau nu...
 
Oricum, domnul Puric era în mare formă! :)

miercuri, 9 ianuarie 2013

Ca la vârsta întrebărilor.



Am 3 ani și întreb întruna cu o reală curiozitate "de ce? dar de ce?". Nu-i tocmai întrebarea indicată psihologilor, dar vârsta mea o cere. De ce? 

Am 21 de ani și lipsește din memoria mea vârsta întrebărilor. Nu doar că nu-mi amintesc să-mi fi sâcâit părinții cu întrebarea întrebărilor, ci nici ei nu-și amintesc să fi făcut-o. Dacă Blaga a refuzat să vorbească când era firesc să o facă, eu am refuzat să întreb. Iar acum am 21 de ani, 3 ani de scris pe blog și vreo 3 zile de când întreb pueril "de ce? de ce?"

Pentru că au existat (și există) un blog care să-mi inspire dorința de a începe să scriu, un blog care să mă determine să mai dau o șansă mediului virtual din când în când, un blog care să mă învețe lucruri serioase într-un mod hazliu - am avut 3 ingrediente pentru a face 3 anișori.  Și, de fapt, pentru că am avut câțiva oameni cărora să le comunic câte ceva. De ce scriu cum scriu? Pentru că...


"Fiecare mişcare a mea
Se vede
În mai multe oglinzi deodată,
Fiecare privire a mea
Se întâlneşte cu sine
De mai multe ori,
Până
Uit care
Este cea adevărată
Şi cine
Mă-ngână.[...]"


De ce?
Oh...

Pentru că... :-? cel mai frumos ținut este... ținutul de mână...