sâmbătă, 23 februarie 2013

Cum mi-am luxat glezna la teatru...

Străzile sunt ude și lumina artificială se reflectă bizar în bălți și-n ochii mei miopi. Intrăm pe ușa din spate scanând pe furiș oamenii din incintă. Sunt tensionată dar mă și înghesuie râsul din mine. Urcăm scările și mergem pe coridoarele întortocheate ca în coșmarurile mele de rătăcire. Suntem în fața ușii cu pricina. Ești sigur că asta e? Ne facem curaj și intrăm. Aproape că ne bufnește râsul când dăm de o perdea trasă. Elementul surpriză! În spatele perdelei e multă forfotă. Ne dăm coate și râdem pe-nfundate: Poate intrăm pe scenă! Râdem și tensiunea din noi crește în loc să scadă. Ce facem? Intrăm? Deodată se mișcă perdeaua și ne pomenim cu un nene lângă noi. Cineva îi spune "Bună seara!" Câteva milisecunde așteptăm să ne întrebe ce căutăm acolo. Altcineva improvizează ...oricum trebuie să o așteptăm pe cea mică să iasă de la dansuri... Dar nenea ne răspunde "Bună seara!" și trece pe lângă noi de parcă seară de seară ne-ar găsi acolo. Când iese pe ușă râdem și răsuflăm ușurați. Ni se pare incredibil. Hai mă, hai! ne facem curaj și trecem unul câte unul dincolo de perdea. Cu naturalețe forțată ne vedem de mersul nostru printre oameni ce se mișcă în toate direcțiile. Simt cum se ridică râsul în mine, dar mă abțin gândindu-mă cât de deplasată aș fi. 

Ajungem la intrarea oficială și ne gândim să ne lăsăm hainele la garderobă. Zis și făcut! Râsul domnește în mine ca și cum piesa de teatru ar fi început cu mult mai devreme, iar eu sunt unicul spectator. Mergem spre sala de teatru și, văzându-ne ezitarea, un domn ne întărește pașii: Da, da, pe-aici! La ușă o doamnă angajată să îndrume spectatorii se uită pe biletele celor care intră. Dar noi nu avem nevoie de îndrumare! Intrăm pe rând și urcăm scările zâmbind tensionați. Unde ne așezăm? Sala e pe jumătate goală, dar mai sunt 20 de minute până la spectacol. Ne așezăm central, după care ne răzgândim tocmai când posesorii locurilor veneau să ne ridice. Hai să stăm pe scaunele de pe margine până începe! 

Ne așezăm și, din lipsă de preocupare, încep să curgă glumele legate de intrarea noastră. O doamnă ne privește atentă și ne este clar că a ascultat discuția. Ne păstrăm voioșia: Mai încet mă, că suntem filați! Râdem zgomotos. Am emoții și aștept cu nerăbdare să se stingă lumina. Lângă noi se așază pe trepte un tip cu o cameră foto/video pusă pe trepied. Omul e complet plictisit. Noi ne vedem de glume: Uite așa să vin și eu să filmez. Încarc pe net apoi! Treptat se umple sala. Câțiva dintre noi ochesc niște locuri libere. Se stinge lumina. Ne furișăm spre locurile libere. În întuneric nu îndrăznesc să merg pe încercate spre locuri libere și mă așez pe trepte. Se vede bine și de-aici!  În ochiul de lumină proiectat pe scenă apare domnul Dan Puric. Stând pe scări, privind spre scenă, simt că m-am liniștit. Mission accomplished! 

Mă concentrez greu la piesă cu tot puseul de senzații pe care ți-l oferă o nouă experiență. Și chiar una palpitantă. Încep să înțeleg mima. E amuzant. Mă relaxez și îmi las inconștientul față în față cu ceea ce, din când în când, scapă înțelegerii mele. Domnul Puric e rapid și expresiv. Îmi trece prin minte că mi-ar trebui ori un tălmăcitor, ori o revizionare. La jumătatea piesei, tipul care filma își strânge aparatura și pleacă. "Misiune îndeplinită!", și pentru el. Când se aprinde lumina de scurtă pauză mă gândesc să mă mut pe scaunele libere din fața mea. Mă ridic rapid și îmi spun în minte să am grijă la trepte. Inconștientul îmi joacă feste. Calc strâmb pe piciorul stâng și sunt gata-gata să cad. Mă redresez și mă trântesc pe scaun cu o durere teribilă în gleznă. Mi-e ciudă pe neîndemânarea mea. Hai că asta nu mai făcusei: nu-ți mai luxasei glezna în timpul unei piese de teatru! Îmi masez piciorul și, deși articulația mă înțeapă îngrijorător, susțin că sunt bine. Mai aveai să cazi pe scări în timpul piesei și ar fi devenit din One-man show, Two-men show! Domnul Puric continuă să fascineze de pe scenă, așa că decid: glezna mea poate să aștepte. 

Când se termină spectacolul mă ridic să aplaud. A fost o experiență inedită, cine poate contesta asta? Glezna încă mă înțeapă. Înseamnă că și pentru ea a fost o experiență inedită. Susțin din nou și din nou că sunt bine, dar presimt că mi-am luxat puțin glezna. Presimt că a doua zi voi avea o buturugă în loc de piciorul meu stâng. Râdem de experiența noastră comună și încep să mă gândesc mai amuzată la experiența mea. A fost o seară plăcută... Exact așa vreau să-mi amintesc studenția!

De fapt am glumit.
Din păcate nu o să le pot spune nepoților că mi-am luxat glezna în timpul unei piese de teatru. Glezna nu mi s-a umflat deloc, nici atunci, nici a doua zi. Am făcut totuși "un pui" de febră și... ezit să spun în ce măsură am delirat sau nu...
 
Oricum, domnul Puric era în mare formă! :)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu