miercuri, 17 iulie 2013

Despre cum ajungem sa fim "nimic"


"Rațiunea adormită cu siguranță produce monștri. Dar tot monștri produce și rațiunea înfometată. Lipsa de comunicare dintre mine și tine face ca pe zidul de sticlă dintre noi să proiectăm imaginile cele mai deformate, mai fantastice. Nu ești cum ești, ci cum te văd eu, cum te văd dorințele, aspirațiile, frustrările mele. Cum te vede comoditatea mea. Nu mai ești tu, ci ești cum îmi convine mie să fii. La rândul tău, din neînțelegere, din prejudecată, din orgoliu îmi modelezi un chip care mă uimește, în care nu mă recunosc deloc. Pretinzi nu numai să port această mască simplistă și ridicolă, dar să și acționez, zi de zi și ceas de ceas, în conformitate cu ea. Mă definești prin ea, iar dacă nu mă conformez ei, încetez să mai exist pentru tine. Am de ales doar să fiu caricatura ta sau nimic." (fragment din articolul Refuz să fiu altceva decât eu însumi, publicat în Pururi tânăr, înfășurat în pixeli de Mircea Cărtărescu)

Dacă te-ai întrebat, ca și mine, cum ajungi să fi străin de oamenii de lângă tine, iată răspunsul: fiind mai mult tu decât "caricatură" ai încetat a fi un perete potrivit proiecțiilor. Așa ai devenit indezirabil(ă). Pare o logică bolnavă, însă acest fragment (scos din context) rezumă perfect procesul inconștient ce ne apropie și ne depărtează unii de ceilalți. "Distanța dintre mine și ceilalți este egală cu distanța dintre mine și mine" (spunea Richard Moss). De fapt, tocmai pierderea contactului cu tine te face să proiectezi asupra celorlați ceea ce nu mai recunoști în tine. Sau ceea ce nu ai recunoscut încă în tine. Știu, s-ar putea să nu ți se aprindă nici un beculeț. Asta pentru că vorbesc singură, în miez de noapte, despre INconștient... 

O concluzie? Să zicem că "a nu mai exista" pentru alții poate fi începutul existenței tale. Poate că doar față în față cu un străin atât de familiar constați cât de străin(ă) ești de tine. Oglindirea funcționează întotdeauna.  Te  învață ceva despre tine. Mulțumesc pentru oglindire. 


p.s.: Mai mult și mai captivant despre oglindire în Umbra, polul întunecat al sufletului de Adrian Nuță.