duminică, 17 noiembrie 2013

Plictiseală sau vid existențial?

              
             „Vidul existenţial este un fenomen larg răspândit în secolul al XX-lea. Faptul este de înţeles; el se datorează unei duble pierderi pe care omul a suferit-o pe drumul pe care l-a parcurs pentru a deveni o fiinţă umană. La începuturile istoriei, omul a pierdut câteva dintre instinctele sale animale de bază, în care este înscris comportamentul animal şi de care este validat. O stare de siguranţă ca aceea a Paradisului îi este refuzată omului pentru totdeauna, căci omul trebuie să facă alegeri. Pe lângă asta, omul a mai suferit încă o pierdere în procesul relativ recent al dezvoltării sale, din cauza faptului că tradiţiile care îi susţineau comportamentul slăbesc rapid în prezent. Niciun instinct nu-i mai spune ce trebuie să facă şi nicio tradiţie nu-i mai zice cum ar trebui să procedeze; uneori, el nici măcar nu știe ce vrea să facă. În schimb, omul fie că doreşte să facă ceea ce fac ceilalţi (conformism), fie că face ceea ce alţii vor ca el să facă (totalitarism).[..]

            Vidul existenţial se manifestă mai ales printr-o stare de plictiseală. Azi putem să-l înţelegem pe Schopenhauer când afirma că omenirea este sortită să oscileze la nesfârşit între două extreme, între necazuri şi plictiseală. Astăzi, plictiseala le dă mai mult de furcă psihiatrilor decât o fac necazurile vieţii. Si aceste probleme în creştere devin chiar cruciale, căci procesul de automatizare a muncii va duce probabil la o creştere semnificativă a timpului liber de care se va bucura lucrătorul de rând. E păcat că mulţi nu vor şti ce să facă cu surplusul lor de timp liber.

            De pildă, să luăm „nevroza de duminică", un tip de depresie care îi afectează pe oameni atunci când devin conştienţi de lipsa de conţinut din viaţa lor, când alergarea de peste săptămână a luat sfârşit şi golul din ei înşişi începe să se manifeste. Nu puţine cazuri de suicid se datorează vidului existenţial. Astfel de fenomene atât de răspândite precum depresia, agresivitatea şi dependenţa nu pot fi înţelese câtă vreme nu ţinem cont de vidul existenţial care le provoacă. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul crizei pensionarilor şi a persoanelor în vârstă.

            Mai mult, vidul existenţial ni se prezintă sub diverse măşti şi înfăţişări. Uneori, atunci când voinţa de sens este blocată, ea este compensată şi înlocuită de voinţa de putere, inclusiv de forma cea mai primitivă a acesteia - voinţa de bani. În alte situaţii, când voinţa de sens este blocată, locul ei este luat de voinţa de plăcere. Acesta este şi motivul pentru care frustrarea existenţială sfârşeşte adeseori într-o compensare sexuală. În astfel de cazuri putem observa cum libidoul sexual sfârşeşte în vidul existenţial.[...]

            Ceea ce contează nu este sensul vieţii în general, ci mai degrabă sensul specific al vieţii omului la un anumit moment dat. [...] Nu trebuie căutat sensul abstract al vieţii. Fiecare dintre noi are vocaţia sa proprie, misiunea sa proprie în viaţă de a duce la îndeplinire o anumită sarcină care se cere împlinită. De aceea, niciunul dintre noi nu poate fi înlocuit şi viaţa lui este irepetabilă. Aşadar, sarcina fiecăruia dintre noi este pe atât de unică, pe cât de unică este oportunitatea lui de a o împlini.”

(fragment din Omul în căutarea sensului vieții de Viktor Frankl)

vineri, 8 noiembrie 2013

Un film ce merita un public mai citit

...este nou-nouțul Domnișoara Christina. Nu voi face o recenzie de film, nu voi face o recenzie de carte. Ceea ce scriu este o recenzie de experiență. 

Experiența mea a fost experiența unui admirator al literaturii eliadesciene, un cititor al romanului Domnișoara Christina. (Poate că unii spun că-i nuvelă, ca în incipitul filmului, dar eu știu că-i roman și pentru mine așa rămâne.) Pentru a urma moda hazlie a internetului: eu nu merg des la cinema, dar când merg... am pretenții! Poate că ăsta a fost motivul pentru care nici cinematograful de mall nu mi-a mai plăcut. Prea mult timp petrecut la Studio! Parcă prea mulți decibeli, parcă exagerată supra-dimensionarea ecranul... Sau îmbătrânesc. Culmea e că mai apoi am apreciat sonorul exagerat ce acoperea râsul puștilor din primele rânduri. Veniseră să se distreze. Nu-i pot învinovăți, pentru că și copilul din mine ar fi râs dacă m-aș fi așezat alături de amicii mei cei puși pe glume... Poate de-aia nici nu prea am invitat oamenii la film! 

Și totuși, cititorul din mine îi învinovățește. Am venit să compar, să analizez, să savurez rafinat prima ecranizare după Eliade de care am eu parte. Știam cam ce urmează să văd, ca și toți ceilalți care citiseră. În schimb, sala era plină de oameni dispuși să se amuze nu doar pentru că văd sâni și scene erotice, ci și pentru că mintea lor interpretează totul prin prisma sexualității. Astfel că replicile și privirile lipsite de conotații erotice au ajuns să fie prilej de hohote de râs. Sigur, știam umorul lui Eliade, știam că se va râde la film. Dar nici în halul ăsta... Am bufnit și eu în râs citindu-i dialoguri simple și istețe și totuși după ce bufnești în râs rămâi cu un zâmbet ironic și expectativ în colțul gurii, nu începi să râzi ca la circ. 

Filmul mi-a plăcut mult; mi-a plăcut pentru că am constatat cu plăcere că e ușor să prinzi sensul dialogului scurt dintre personajele jucate foarte bine, conform portretelor din carte. De-aia spun că filmul merita un public mai citit: știind cartea remarci ușor sensul cuvintelor, privirilor și al atmosferei în general. Nu era o comedie, era un film bazat pe o scriere erotică în contextul miturilor românești cu strigoi, descântece și toate cele... Iar umorul era tocmai umorul vieții reale, al ridicolului de a fi bărbat viteaz când tremuri de frică, al situațiilor jenante când se întâmplă lucruri prea absurde pentru a recunoaște că iei parte la ele... 

Totuși, vizionând filmul am meditat la faptul că, în ciuda încă precarei înțelegeri a erotismului din operele sale, domnului Eliade i se face ceva dreptate acum în secolul XXI, promovându-i-se opere pentru care cândva a fost acuzat de pornografie și înlăturat de la catedra Universității. Uite, acum sunt umoristice! (Legat de reacțiile pe care le tot stârnește erotismul eliadescian de-a lungul istoriei, am totuși o glumă mai mult sau mai puțin haioasă: Ce-ar zice Freud despre asta?***deformare profesională***)

p.s.: Cred (când poți fi sigură?) ...că m-am întors! :)