vineri, 8 noiembrie 2013

Un film ce merita un public mai citit

...este nou-nouțul Domnișoara Christina. Nu voi face o recenzie de film, nu voi face o recenzie de carte. Ceea ce scriu este o recenzie de experiență. 

Experiența mea a fost experiența unui admirator al literaturii eliadesciene, un cititor al romanului Domnișoara Christina. (Poate că unii spun că-i nuvelă, ca în incipitul filmului, dar eu știu că-i roman și pentru mine așa rămâne.) Pentru a urma moda hazlie a internetului: eu nu merg des la cinema, dar când merg... am pretenții! Poate că ăsta a fost motivul pentru care nici cinematograful de mall nu mi-a mai plăcut. Prea mult timp petrecut la Studio! Parcă prea mulți decibeli, parcă exagerată supra-dimensionarea ecranul... Sau îmbătrânesc. Culmea e că mai apoi am apreciat sonorul exagerat ce acoperea râsul puștilor din primele rânduri. Veniseră să se distreze. Nu-i pot învinovăți, pentru că și copilul din mine ar fi râs dacă m-aș fi așezat alături de amicii mei cei puși pe glume... Poate de-aia nici nu prea am invitat oamenii la film! 

Și totuși, cititorul din mine îi învinovățește. Am venit să compar, să analizez, să savurez rafinat prima ecranizare după Eliade de care am eu parte. Știam cam ce urmează să văd, ca și toți ceilalți care citiseră. În schimb, sala era plină de oameni dispuși să se amuze nu doar pentru că văd sâni și scene erotice, ci și pentru că mintea lor interpretează totul prin prisma sexualității. Astfel că replicile și privirile lipsite de conotații erotice au ajuns să fie prilej de hohote de râs. Sigur, știam umorul lui Eliade, știam că se va râde la film. Dar nici în halul ăsta... Am bufnit și eu în râs citindu-i dialoguri simple și istețe și totuși după ce bufnești în râs rămâi cu un zâmbet ironic și expectativ în colțul gurii, nu începi să râzi ca la circ. 

Filmul mi-a plăcut mult; mi-a plăcut pentru că am constatat cu plăcere că e ușor să prinzi sensul dialogului scurt dintre personajele jucate foarte bine, conform portretelor din carte. De-aia spun că filmul merita un public mai citit: știind cartea remarci ușor sensul cuvintelor, privirilor și al atmosferei în general. Nu era o comedie, era un film bazat pe o scriere erotică în contextul miturilor românești cu strigoi, descântece și toate cele... Iar umorul era tocmai umorul vieții reale, al ridicolului de a fi bărbat viteaz când tremuri de frică, al situațiilor jenante când se întâmplă lucruri prea absurde pentru a recunoaște că iei parte la ele... 

Totuși, vizionând filmul am meditat la faptul că, în ciuda încă precarei înțelegeri a erotismului din operele sale, domnului Eliade i se face ceva dreptate acum în secolul XXI, promovându-i-se opere pentru care cândva a fost acuzat de pornografie și înlăturat de la catedra Universității. Uite, acum sunt umoristice! (Legat de reacțiile pe care le tot stârnește erotismul eliadescian de-a lungul istoriei, am totuși o glumă mai mult sau mai puțin haioasă: Ce-ar zice Freud despre asta?***deformare profesională***)

p.s.: Cred (când poți fi sigură?) ...că m-am întors! :)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu