marți, 3 martie 2015

Mi s-a întâmplat ceva...

Nu ştiu exact ce.

Poate că am ajuns la un maximum de tensiune interioară şi "redeschiderea" blogului a fost modul meu naiv de a elibera o parte din presiunea ţinută sub capac.
Poate că azi mi-am adresat prea insistent cea mai agresivă şi acuzativă dintre întrebări: "de ce?"
Poate că la finalul zilei am funcţionat după mottoul "if you're waiting for a sign this is it!" şi am decis să revin în cuib de Ziua Mondială a Scriitorilor (cu litere enorm de mari, desigur).
Poate că astfel îi scriu îndrăgostitei-de-scris ce zace în mine scrisoarea de dragoste pe care altfel ar îmbătrâni aşteptându-o să sosească...

Poate.

Azi este încă 3 martie şi, mai blândă puţin decât anul trecut, vremea din Bucureşti a fost totuşi cam neprietenoasă, rece şi ploioasă. Îmi amintesc perfect ziua asta pentru că, aşa cum bine ştiu prietenii mei de cuib, atunci am sărit din pat şi am pornit prin furtună să îmi iau primul meu animal de companie. Era proba mea de responsabilitate, apoi a devenit proba mea de dezvoltare. Acum e ceva mult mai complex. Pare tot un porcuşor de Guineea, banal în "extra-blănoşenia" lui, şi cu toate astea e ca o oglindă primitivă, non-verbală, a ultimulului an din viaţa mea...


"D.:   - Dani, eu cred că am schizofrenie...
Dani: - ...mănâncă o portocală!"
Zâmbesc adesea amintindu-mi de gluma noastră din anii de licenţă, când ne suspectam de tot felul de patologii (ca mai toţi învăţăceii de psihologie). Şi uite-aşa a devenit portocala un panaceu! Portocala aducătoare de zâmbete nostalgice...




Mi-ar trebui un "copăcel" cu portocale, aşa-i?

2 comentarii: