Ioana’s nest

Am legat... *

2012-02-05T00:37:00.002+02:00

"Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi copacii m-au găsit imediat

Cu un hohot de frunze.

Am legat păsările la ochi

Cu-o basma de nori

Şi le-am spus să mă găsească.

Şi păsările m-au găsit

Cu un cântec.

Am legat tristeţea la ochi

Cu un zâmbet,

Şi tristeţea m-a găsit a doua zi

Într-o iubire.

Am legat soarele la ochi

Cu nopţile mele

Şi i-am spus să mă găsească.

Eşti acolo, a zis soarele,

După timpul acela,

Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,

Mi-au zis toate lucrurile

Şi toate sentimentele

Pe care am încercat să le leg

La ochi."

(Marin Sorescu)

* sau dorul meu intraductibil în limbi străine, dor de poezie.

pe scena vietii, ma dau in spectacol...grotesc

2012-01-21T00:15:00.000+02:00

Regrete eterne insomniilor mele de adormire... de-acum mă despart de voi; fără gânduri, fără acel uzat "gândești prea mult" ...În prag de sesiune, razna cum suntem, va fi bine. Nopțile ne vor iubi efortul de a deveni psihologi. Nopțile, cel puțin ele, ne vor iubi. Și promit, promit!, că vom fi buni psihologi... avem o datorie față de toți scrântiții emoțional care ni se vor adresa... și ne vor aminti că și noi am fost cândva așa... Și iată! Ne-am tratat de scrânteală și nopțile ne-au iubit... îmbrățișând câte o carte... Dar asta de mâine. Azi mai poetizez, mai dramatizez.

No drama, I know, I know. Să zicem că melodia asta dă un motiv hainelor negre... hainelor mele negre. Deși nu o face. Dar să zicem asta. Dramatizez... I'm worst at what I do best, and for this gift I feel... (SO DAMN) blessed...

Aproape că ajung să cred că ar merge un descântec de purificare acum... Incantații știe careva? Ne mai scoteau din monotonie...

no idea... happy blog day I guess.

2012-01-09T01:40:00.004+02:00

*vampire knight manga

Uite că am împlinit cei doi ani de trăncăneală pe blog! E simplu: dacă ai idei (poate chiar vezi idei, cine știe...) și nu ai cui să ocupi timpul cu ele, scrii pe blog. De data asta nu știu despre ce să bat câmpii. Poate că nu vreau să bat câmpii. Aș fi prea transparentă să bat câmpii acum. Prea transparentă pentru Freud, desigur. Cred că renunț pentru o vreme la activitatea asta. Din(tr-o dubioasă) fericire se apropie sesiunea, perioadă tocmai bună pentru a-ți ocupa mintea cu ceea ce au gândit alții înaintea ta, iar nu cu ceea ce gândești tu aici și acum... Deci revenim la mirobolanta realitate; exagerez, de fapt m-aș pregăti în somn pentru porțiile de râs de mâine/aproape azi... păcat că nu râd în somn :D
Really, can't wait!

"I went to the doctor, guess what he told me, guess what he told me! He said: "girl you better try to have fun no matter what you do" but he's a fool...'cause..." (nothing compares to you - Sinead O'Conner)

Nimic. Doar un cântec minunat. Somn ușor! Și să fiți lucizi și când pare că visați! Mai ales atunci...

Urmez tradiția de sfârșit->început

2011-12-31T14:37:00.001+02:00

Pentru că mă simt lipsită de inspirație în redactarea de sfârșit, renunț la textul anterior scris și o spun pe scurt: cel de-al 20-lea an din viață mi-a fost plin, plin, plin. Sper că fiecare poate să scotocească în minte după (cel puțin) un eveniment memorabil, unul care să-i amintească peste vreo 3 decenii cum anume s-a diferențiat 2011 de restul anilor. Gândiți-vă la unul; nu contează cât de mărunt pare, e monumental pentru că e... personal. Și, oricât de inadecvat ar părea uneori, râsul salvează multe zile ce ar trece fad (chiar și un chicotit acolo, un surâs... când Universul pare a-ți conspira împotrivă). Pentru că sunt oarecum pe fugă... am două citate ce mi-au răsunat mai des în minte, unul mai subiectiv, postat anterior, altul... la fel de universal valabil ca și Don Quijote, să spunem :)

"În cele mai rele momente nu-mi pierd totuși simțul umorului. Ironia mea mă împiedică probabil să trăiesc o mulțime de lucruri în viață, dar ea mă salvează întotdeauna de un anume ridicol, ăsta-i caștigul mereu, iar pentru ce pierd îmi rămâne surâsul."( Jurnalul unei fete greu de mulțumit - Jeni Acterian)

“Omul nu-i mai presus de alţi oameni dacă nu face mai mult decât alţi oameni: toate viforele astea pe care le întâmpinăm nu-s decât semne că nu-i mult până să se facă vreme bună pentru noi şi să ne iasă bine toate, căci răul, ca şi binele, n-are cum ţine o veşnicie, şi de-aici se poate trage încheierea că, dacă am dus-o atâta vreme rău, binele nu-i prea departe.” (Don Quijote de la Mancha – Cervantes)

P.S.: Anul ăsta (pe lângă restul minunățiilor) pot spune că am învățat ce înseamnă procrastinare (și implicit că există acest cuvânt) - și în teorie și în practică, iar la anu' ...probabil vor fi consecințe corespunzătoare... Dar mai e până atunci! :D

P.S.: Mă simt foarte bine cu diacriticele mele... tot procrastinarea e de vină pentru îndelungata lor lipsă...

Have a lovely night!

Intr-o permanenta cautare a sensului

2011-12-14T22:19:00.002+02:00

“If we take man as he is we make him worse, but if we take man as he should be we make him capable of becoming what he can be.”(Goethe)

Mi-am amintit de acest discurs minunat, al unui om minunat - Viktor Frankl. Il revad din cand in cand, de fiecare data cu simpatie si admiratie, si-mi amintesc unul dintre motivele importante pentru care... Ioana - psihologie. De altfel e detestabil sa tot fi intrebat "de ce psihologie?". Rectific: e detestabil sa se astepte un (singur) raspuns la intrebarea asta. E ca si in Iona, "intrarea cu cutitul in suflet"(in psihic, poftim!). Dar sa lasam asta, "disectia psihica" va deveni obisnuinta (iminenta consecinta a frecventei ridicate - statistic vorbind - glumesc, glumesc, chill out). Revin cu voiosie la subiectul Viktor Frankl, personalitatea pe care eu o asociez cu "sensul", pentru ca este parintele logoterapiei (terapia prin sens) si pentru ca mi-amintesc intotdeauna formula lui D=Sf-Ss, unde D=disperarea, Sf=suferinta, Ss=sensul. Asadar, disperarea este rezultatul unei suferinte lipsite de sens. Profund de-acord, cu asta si cu multe dintre afirmatiile acestuia.

"(...)Nici o furnică, nici o albină, nici un animal nu își va pune vreodată întrebarea dacă existența sa are sau nu un rost, dar omul o face! Este privilegiul său să îi pese ca viața lui să aibă sens”.

*"Intamplator" sfatul se potriveste perfect pentru o anumita personalitate, nu?(o las in "anonimat" de dragul studentiei mele) Colegii mei ar stii numai bine sa raspunda la intrebarea asta...

Just....***

2011-12-08T22:59:00.014+02:00

***

Mmm ...yammy :D Sau cum s-o exprima satisfacţia de a savura o cană cu vin fiert (cu miere că nu am zahăr în "noua mea acasă"), cu bucăţi de măr îmbătrânit stând pe raftul meu şi felii din mandarina primită de la "moş' colega de cameră"...

Azi a fost împodobit un brad (adica molid) în facultate, iar Freud (pisoiul facultăţii) a jonglat gingaş cu un glob, până când a fost observat şi dojenit afectuos cu fesul portarului... Retrospectiv => Seara mă simt nelalocul meu, oarecum răcită, mă răţoi la colega ce aruncă cu mandarina spre mine (apoi regret); iar dimineaţa nose bleading şi o minunată zi ploioasă, simţindu-mă la fel de "oarecum răcită". Parţial banal la statistică, apoi statistică şi iar statistică (pentru ca pare că nu se mai termină!), în sfârşit îmi fac permis la bibliotecă, sunt confuză - să plec acasă, să nu plec? - dar vine o porţia zdravănă de "pălăvrăgeală" (intellectual one), glume plasate aiurea de mine în contextul viselor lucide şi alte astfel (gen Inception, dar la modul serios)... Asist la o oarecare discuţie într-un amfiteatru unde trebuia să am engleza, realizez ca nu ar trebui sa fiu pe-acolo, dar ramânem pentru că avem unde să stăm jos... Vine şi o profă, zâmbesc prostesc cu sticksurile în mână şi părăsim sala, engleza noastra probabil s-a făcut vizavi azi... Nu-i bai, pe hol se eliberează locuri de stat jos, ne vedem de treabă (talking and talking and talking), iar când mă hotărăsc să mă aşez la coada ce se tot micşora şi iar se mărea - în timp ce eu îmi vedeam de treabă - îmi iau şi legitimaţia în sfârşit sosită... Să plec acasă? Să plec, să nu plec? Nah, e plăcut aici, oameni cu care te simţi confortabil, conversaţia tot fascinantă, bradul se aprinde şi se stinge straniu pe fundalul arhitecturii futuriste a facultăţii; e amuzant să ne întrebăm ce e în cutiile poleite, să emitem ipoteze paradoxale, să stăm la facultate deşi "nu mai avem facultate"... E amuzant şi plăcut aşa, nu mă mai simt deloc răcită, şi-mi spun că am scăpat nevătămată în urma zilei de ieri, după şase drumuri cu metroul (de fapt şapte, dar fie!).

Seara - prima vizită la copii, vizită marca Şcoala Team Work, desigur. Cartier dubios al capitalei, oameni la fel de dubioşi... "Haos organizat" în apartament, însă nelipsita drăgălăşenie a copiilor - instinct matern, ştiu. Tema de mate cu adunări şi scăderi, cu numărat pe degete; felicitări de Crăciun, cu sclipici, abţibilduri şi pictat de globuleţe... Dragălăşenii din nou, copiii rămân copiii, indiferent de educaţie şi statut. M-am ales şi cu o bărcuţă din hârtie ca amintire, numai bună de adăugat pe raft alături de mini-cutia şi mini-mini-căsuţa deja existente - altfel de amintiri...

Aici şi acum :) O singură felie de mandarină mai sta pe fundul cănii mele golite...

Azi, aici şi acum, verbele mi-au părut puţin cam de prisos. Realitatea e sau nu e aşa. Decid că realitatea mea alternativă e aşa. Copiii încă nu ştiu care anume sunt verbele şi care-i treaba cu ele...

Unica etichetă a acestei postări ar trebui să fie "viaţă".

Ce se intampla? ...Ceva isi urmeaza cursul. *

2011-11-26T01:56:00.001+02:00

Se observa cu usurinta ca am rarit chiar si acest tip de scris si nu e tocmai pe placul meu ca, acum cand sunt atatea si atatea lucruri interesante, nu mai am timp sa le rememorez astfel. Pana la urma la fel de vizibil e si ca nu ma pot dezvata in a scrie ca pentru mine (si pentru my little group of friends). Oricum... am inceput sa ma adaptez (abia acum!), sa nu mai simt atat de proeminent faptul ca predominant imi petrec timpul cu oameni care nu dau 2 bani pe ...existenta mea in lume. [Why do I give valuable time/To people who don't care if I live or die? - precum in melodie]. Asta da adaptare, n-am ce zice! Poate pentru ca intradevar am inceput sa-mi petrec timpul cu oameni care merita. Sunt deja cateva lucruri incantatoare in "noua mea viata", lucruri care ma fac sa ma trezesc dimineata cu mai mult chef de viata. Lucruri dintr-alea mici de amintit aproape o vesnicie. Si mai sunt cateva in curs de ...devenire :)

Cred ca stiu ce anume m-a readus la o stare de relativ echilibru (pe langa modificarile organice): o minunata piesa de teatru! Ce simplu pare: teatrul. Si singura la teatru. Pentru intaia oara cand, singura fiind la teatru, mi-a fost perfect indiferent ca nu cunosc pe nimeni din acea sala. Dar era pentru prima data teatru de Bucuresti, pentru prima data Bulandra si... cireasa de pe tort, pentru prima data Samuel Beckett. Ce altceva mai minunat de atat? Mi-a fost de-ajuns lectura Asteptandu-l pe Godot pentru a ma indragosti iremediabil de teatrul absurd scris de Beckett; asa ca am savurat Sfarsit de partida* cu ochii pironiti asupra personajelor stranii ce m-au tinut ca hipnotizata o ora jumatate... Si m-am ridicat de pe scaun un alt om, mai limpede, mai clar, mai aproape de ceea ce iubesc, de ceea ce de fapt sunt. Cum asa? Simplu: teatru absurd. Dupa ce asculti concentrat(a) replici incarcate de semnificatii multiple, jocuri subtile de cuvinte, discursuri dezaxate, rationamente dubioase si reflectii poetico-filosofice, clar te simti mai limpezit! La mine asta-i efectul, efectul absurdului care nu e complet absurd. Un altfel de absurd decat asta de zi cu zi, sau poate acelasi doar ca intr-un ritm mai accelerat si mai putin cenzurat de inhibitii. Nici eu nu mai stiu ce spun. Cert e ca a fost minunata piesa, actorii au jucat minunat (nu cred a fi deloc usor sa intrii in asemenea roluri) si ...minunat e ca mi-am redescoperit dragostea fata de ceva, orice. Tin sa precizez ca in cazul asta (si poate de aici incolo) "minunat" chiar este scris cu sensul de minunat, iar nu...altul, cel de ultima oara.

Ce altceva minunat? Concertul Phoenix la Sala Palatului? Ah, nu. De fapt mi-au placut mai mult in "open space", acasa, in Pitesti, decat aici, cu o mare de oameni ce aveau scaune confortabile la dispozitie. Nici ca nu am mai avut chef sa ma ridic. A contribuit si faptul ca au intarziat o ora, iar eu fusesem matinala in acea zi... Nu stiu cine e de invinovatit, daca Unifestul, daca Phoenixul, daca e totusi cineva vinovat, dar ...era gratis, ca altfel iesea urat (o mica revolutie!). As fi fost cu adevarat recunoscatoare Unifest-ului daca faceau invitatie dubla la teatru... desi piesa la care am mers a fost minunata si in singuratate (un soi de "singuratate accidentala"), nu cred ca as fi savurat o comedie de una singura. Deci... invitatie pentru doi oameni fratilor, ca suntem fiinte sociale(sau sociabile?)!

Maine, de fapt azi ...dar si mainele zilei de azi, mai e Gaudeamus. Sambata e ziua mea dedicata targului de carte, acestui paradis al standurilor cu carti de tot felul, al lansarilor de carte, al sesiunilor de autografe. Gaudeamus. De preturi nu stiu ce sa zic, dar nu sunt intr-atat de suprarealista sa cred ca gasesc S. Freud cu 10 lei, precum la Kilipirim. Aici e vorba mai mult de cartile noi, de popularizare (cred eu)... si sa zicem ca si de ceva reduceri de 10%-25%. Deci, pentru a fi mai bine informati, ne vedem la Gaudeamus... intr-o mare de carti si de oameni, si sper eu, de oameni care pleaca cu carti... minunate carti :)

{later edit}:

inainte->

in timpul...->

{19:05p.m. Dupa ore intregi de colindat edituri (doar din curiozitate, ca am fost mai zgarcita anul asta), ore frumoase cu mari autori, ore matinale urmate de ore foarte populate cu oameni de tot soiul (inclusiv nevrotici, isterici, etc), ore de Gaudeamus - ma odihnesc intr-o calda si placuta amorteala! :D }

despre voluntariat si viata in capitala

2011-11-13T23:32:00.001+02:00

Iata-ma din nou! In ultima vreme am alergat dintr-un loc in altul fara a simti cum se scurge timpul (decat cand eram intr-o intarziere periculoasa - voi reveni asupra acestei chestiuni). Am vrut (pe cuvant de voluntar ca am vrut!) sa scriu pe larg despre activitatea de voluntariat si despre experienta in sine de a fi participant activ la un eveniment. Intre 27-30 octombrie a fost conferinta internationala de psihologie in facultate “Psychology and the Realities of the Contemporary World”- PSIWORLD 2011, asa ca m-am inscris ca voluntar si timp de 3 zile jumatate am misunat prin facultate: zambind in comitetul de primire (pentru ca asa e frumos, dar si sanatos), plimbandu-ma curioasa pe la standurile editurilor sau asistand la tot soiul de prezentari care mai de care mai captivante. Am imbinat utilul cu placutul (cum se spune) si a iesit frumos in ciuda micilor tensiuni si dificultati care apareau; o experienta noua, cu oameni noi si idei noi. Nu stiu exact ce s-a lipit de mine, ce am invatat din abundenta de informatii cu care am fost onorati de conferentiarii invitatati, dar ceva trebuie sa fi ramas. Mai multe detalii despre Psiworld aici, pentru ca anul viitor vom fi din nou in Psiworld, cu forte proaspete pe toate planurile. As fi scris la nesfarsit despre zilele acestea, despre atitudinile marilor psihologi, despre diversele forme de simt al umorului, despre "Freud" - pisica facultatii care misuna si ea, despre noi - viitorii psihologi, despre interesantele cercetari cu privire la autism si nu numai, si chiar despre micile (sau nu tocmai micile) petreceri de final de zi.

Urmatorul weekend (de fapt sambata), a fost rezervat adunarii generale Team Work si, deci, din nou voluntariatului. Ne-am cunoscut intre noi, desi e greu de retinut zeci de oameni intr-o zi, am impartasit fiecare cate ceva despre noi si am participat la un team building hazliu, interesant si constructiv, speram cu totii. Desi nu stiu cum si cat de repede voi alerga dintr-un loc intr-altul pentru a face ceea ce-mi propun, astept cu nerabdare sa-mi cunosc copilasii implicati in programul Scolii Team Work (pentru ca acolo am ales sa ma inscriu) si sa ne apucam de treaba. Despre team workeri si activitati voi vorbi mai mereu de-aici inainte, asa ca ma opresc deocamdata.

In rest... m-am mai "ratacit" de cateva ori in capitala, ca asa e frumos la inceput. De fapt nu stiu cum se numeste cand ajungi in alt loc decat ti-ai propus: dezorientare cronica? E ceea ce am avut/patit eu cand imi doream sa ajung cat mai rapid la Facultatea de Drept si am ajuns la Universitate (si era deja tarziu, desigur). Noroc cu metrourile. Rezolva multe dificultati. Mai urat e sa descoperi ca ti s-a demagnetizat cartela de metrou cu calatorii nelimitate, ceea ce mi s-a intamplat mie duminica asta. (like: wtf?, riscand sa par deplasata, ca totusi nu visez noaptea ce nebunii se petrec intre magnetismul cartelei de metrou si unul din telefoane!) Brusc ti se limiteaza complet calatoriile. Dar poate se rezolva, poate... Pentru ca nu e placut nici sa se acorde reduceri doar cu legitimatia de student, legitimatie pe care noi, astia de la psihologie (sau toata FPSE), o vom primi dupa ce ne golim buzunarele pe abonamente. E fain oricum. Spun asta asa ...pentru ca e chiar fain. Oamenii care se presupunea ca te apreciaza pentru ceea ce esti, cu tot cu "lucrurile care te fac sa nu fi in regula", s-ar putea sa nu te mai agreeze deloc daca nu esti cum zic ei, cred ei, spera ei ca ai fi - daca! nu zici ca e fain totul... Asa ca e fain ...totul.

Dar stii ce e mai fain decat totul ??? Concert Ada Milea si Bobo. Clar. Era luna plina, frig si vant si curent pe strazile capitalei. Dezordine si nerabdare in mintea mea. Pace, amuzament si profunzime in actul artistic al celor doi. A fost minunat, relaxant, foarte hazliu, limpezitor de ganduri, calmant.

In rest? E cald si bine aici... dar a fost frumos si acasa...ca e acasa (chiar cand unii te fac sa te simti degeaba, in plus,). E totusi acasa si vor fi mereu cativa oameni, putini, atati cati sunt, care sa-ti aminteasca: ai unde sa te intorci, si mai ales...ai la cine.

P.S.: voi reveni pentru eventuale corectii, diacritice, etc... in vremuri mai putin alerte (de Craciun s-ar putea :-? ) ...ah! si cand pomeneam de intarzieri periculoase ma refeream la maratonul spre gara de nord, din prea multa "consumare inutila" (cum spun "prietenii") am uitat sa plec spre tren... spre casa (absurd, stiu). Dar totul e bine cand se termina cu bine. Chiar daca vei calatori "antisocial" (a se vedea afisele din accelerate), citind confortabil pe geamantan :)

P.S.2: s-a rezolvat minunat cu rebela cartela de metrou (si de data asta nu-s ironica); ce frumos e cand ai parte numai de oameni draguti si amabili, oameni care chiar isi fac treaba...

despre Kilipirim (postare cu o multitudine de paranteze)

2011-10-22T17:32:00.001+03:00

Am mai ajuns şi eu pe-acasă (deşi deja spun acasă şi când mă gândesc la cămin) şi mi-am zis să scriu ceva despre Kilipirim, poate totuşi or fi oameni interesaţi care încă nu au aflat (ştiu că e deja târziu, ştiu, ştiu). Nu de alta, dar mai e doar mâine. Am profitat că miercurea o aveam liberă şi m-am dus la târgul de carte în prima zi, pentru a fi sigură că prind toate cărţile reduse. Cu toate astea stocul pentru "Memoriile unei gheise" era deja epuizat pe la ora 17, aşa că am mulţumit-o pe soră-mea doar cu o parte din cărţile pe care le voia (parte majoritară ce-i drept). Eu nu aveam listă făcută "de acasă", aşa că ştiam la ce pericol mă expun printre o multitudine de cărţi (nu ştiu ce o să mă fac la Gaudeamus!). Reduceri frumoase sunt la multe edituri, atât pentru devoratorii de literatură, cât şi pentru cei ce preferă cărţile de ştiinţă. Pentru echilibru am cumpărat de ambele feluri: şi pentru suflet şi pentru minte (haios că psihologia e pentru minte - joc de cuvinte...). Aşa că am plecat şi eu, ca şi mulţi alţii, foarte mulţumită de achiziţiile mele (mai ales de Shining a lui S. King, ştiind cât de grozave au fost romanele citite anterior - nu mă apuc de citit că nu mă mai dezlipesc de ea... şi e cam mare pentru o "plimbare" cu metroul).

După cum se observă cu uşurinţă, azi am un stil sec de a scrie (sunt mai alertă, nu stau prea mult pe la domiciliul din buletin), şi aş putea da vina pe jurnal, că mi-a stors deja toate gândurile fertile. Oricum, ador târgurile de carte!(numai lei grei să ai...) La Kilipirim se auzea în surdină o muzică plăcută (pe lângă mişunatul printre standuri, de la o editură la alta), muzică bună, oamenii erau concentraţi doar asupra cărţilor, se sfătuiau între ei, iar cu cât te învârteai mai mult şi mai perseverent prin încăpere, cu atât descopereai mai multe titluri şi descrieri atractive (de preţuri nu mai zic). So... dacă aveţi mâine drum prin capitală, până la ora 20 Kilipirimul încă vă aşteaptă :)

Pe mine (sper că) mă aşteaptă câteva feţe familiare astă-seară...

Primele exercitii ludice de comunicare :)

2011-10-16T21:27:00.001+03:00

Nu pot ști cu certitudine cum e începutul de facultate pentru ceilalți, dar pe-al meu început îl simt destul de solemn, ca și cum aș fi introdusă în ceva tainic. Poate e doar impresia mea, poate. Cum ni s-a și spus într-un fel sau altul: în viață nu e vorba de realitate, ci de percepția noastră asupra ei. Așa că, având de-a face cu multe mistere în ultimele săptămâni, mă voi rezuma în a povesti doar o parte din primul meu laborator de comunicare (deși al doilea a fost de-asemenea plăcut; dar primul e primul).

Domnișoara psiholog Luiza Udrea (actualul psiholog al emisiunii "Mamă din întâmplare") a ținut locul profei mele de seminar și, deși inițial eram sceptică în privință ei (am instinctiv un dezgust față de showrile tv de genul), s-a reconfirmat faptul că impresia de moment pe care o produce un om nu are legătură cu profesionalismul lui sau cu orice altceva în afară de "impresii". Am vrut să scriu despre asta pentru că mi-au plăcut foarte mult exercițiile ludice pe care ne-a îndemnat să le facem. După ce ne-am grupat în perechi de câte doi ne-a făcut să meditam: ai ales sau ai fost ales? Cel ales are avantajul de a putea manipulă ulterior: tu m-ai ales! tu m-ai vrut! suportă-mă dacă tu m-ai ales! Însă, în viață, pentru a nu te trezi în situații neplăcute și a te întreba "cum am ajuns aici?", este preferabil să alegi, să iei decizia, nu să aștepți să fi ales. Cred că avea dreptate când spunea cu umor: ...eu îl aștept pe făt-frumos. Îl aștept pe făt-frumos în casă, cu ușă și ferestrele închise. Îl aștept și el nu vine. Păi cum să vină dacă eu nu deschid ușa, dacă nu ies afară, dacă nu le spun oamenilor "eu îl aștept pe făt-frumos"?

După ce am decis care din partenerii de "cuplu" să fie A și care B, cu palmele unite în aer, a trebuit ca pe rând A-ul să urmeze mișcările decise de B, iar B-ul mișcările decise de A. Haios. Apoi ne-a pus să ne întrebăm cum ne-am simțit mai bine: conducând sau fiind conduși? Este și ăsta un mod de a afla dacă preferi să fi dominant sau submisiv.

După primul exercițiu ne-am regrupat 2 câte 2 și, tot cu palmele lipite, am încercat altceva: mâna dreaptă conduce, iar mâna stânga urmează. Astfel că fiecare din noi conducea cu una din mâini și se lasă condus cu cealaltă. Dificil și haios. Întrebările erau: oare nu cumva am ajuns să mă las condus cu ambele mâini? oare nu cumva am ajuns să conduc cu ambele mâini? sau...nu cumva am ajuns să fac același lucru cu ambele mâini?

Mi s-au părut interesante exercițiile ludice pentru că pot fi aplicate metaforic atât relației terapeut+pacient, cât și relației de cuplu: nu e de-ajuns să ști să conduci sau să accepți să fi condus. Ceea ce primești, e necesar să dai înapoi. Am uitat să precizez un detaliu important: privirile unul la celălalt. Într-o relație este esențial să fi atent atât la nevoile celui cu care interacționezi, cât și la nevoile tale. Faptul că te sincronizezi cu o altă persoană (metaforic: mișcați mâinile în același fel), nu înseamnă că este o relație benefică. Unul dintre cei doi își pierde identitatea pentru a fuziona cu celălalt, unul dintre cei doi uită cine este. Fiecare ar trebui să rămână cel care este, pentru că, întradevăr, minunat este când doi oameni diferiți se înțeleg.

Am transpus cu propriile-mi cuvinte o parte din ceea ce am învățat sau doar mi-am reamintit, o parte interesantă sper eu. Deși ni s-a spus deja (pe lângă alte sute de chestii) că nu prea există certitudini (decât la biserică pentru că acolo nu au voie întrebările și îndoielile - am râs la precizarea asta, desigur), o să tot folosesc derivate ale cuvântului "cert", și ...deși știu că "trebuie" nu e un cuvânt indicat pentru a exprima o necesitate, ci "ar fi necesar", "ar fi potrivit", "ar fi benefic", etc - probabil nu o să mă dezvăț prea curând (or ever). Așadar ...totul e mult mai complicat decât pare, sau poate eu sunt cea care ia lucrurile prea în serios... Who knows? Poate că mă pierd în detalii, dar e interesantă "pierderea" asta.

P.S.: Dacă a citit ce am scris vreun om plin de certitudini, aș vrea să se roage și pentru încălzirea caloriferelor din căminele Pallady. Glumesc, glumesc. Imi voi lua ciorapii de lână de acasă.

Jurnalul unei fete greu de multumit

2011-10-11T21:42:00.009+03:00

Tot ezit ce anume să scriu și cum să scriu. De ce? Epocă de tranziție, epocă plină de experiențe de tot soiul. Am renunțat de două ori în a posta ceea ce scrisesem și acum stau în patul meu de cămin pentru prima noapte* și ascult "Jurnalul unei fete greu de mulțumit". Până la urmă despre asta ar trebui să scriu. Pentru cei care nu au nici cea mai vagă idee cine este Jeni Acterian, pentru cei cărora nu le spune nimic numele de Acterian... acest jurnal nu este ceea ce credeți voi. Ascultând realizez că, oricât de plăcute ar fi vocea Oanei Pellea și muzica lui Chopin, prefer ca intotdeaua cartea. Am terminat de lecturat cei 15 ani de jurnal tipărit al lui Jeni Acterian și mi-am zis să împărtășesc puțin din această experiență, căci a fost intradevar o experiență (intaia carte citita prin metrou...)

Am citit pentru prima oară numele de Acterian în legătură cu Mircea Eliade. Dar acolo era vorba de Haig Acterian, dacă nu mă înșel. Ei bine, ani mai târziu am descoperit povestea lui Jeni, sora acestuia. Spun povestea pentru că întradevăr e fascinantă ironia destinului sau mai bine zis a hazardului vieții: tânără inteligentă, foarte inteligentă, pasionată de filosofie și de matematici, dar mai ales de logică, cu o fire capriciosa, schimbătoare, însă dominată de o luciditate patologică ce-i răpește bucuria iluziilor omenești și o face să nu-și găsească locul nici în viață, nici în moarte (cu un umor negru declară la un moment dat că și-ar fi dorit o cale de mijloc a existenței, între viață și moarte - nu găsește sens în viață, dar nici în sinucidere, căci sinuciderea implică moarte, iar moartea o înspăimântă). Vorbeam de o anumită ironie în desfășurarea vieții ei pentru că moare la 42 de ani, după 4 ani de chinuri ale bolii pe atunci incurabile, iar citindu-i jurnalul publicat la 33 de ani de la moartea ei simți cum hazardul ne zâmbește mereu pe parcusul vieții. Vrea să scrie, însă tot ce va rămâne de la ea scris sunt jurnalele. Urmează să plece în Paris la studii, însă izbucnește războiul. Se teme de dureri fizice și mai ales de moarte, așa că...desigur, nu scapă deloc usor. Delăsătoare din fire pentru că pierde sensul lucrurilor pe parcurs, nu ajunge să facă ceea ce dorește, și ca să fie treaba treabă nici în dragoste nu-și găsește împlinirea, ci zbucium peste zbucium. Ar fi atâtea de spus că renunț; prea scriu cuvinte mărunte pentru amploarea acestui jurnal.

E fascinantă din punct de vedere istoric, al epocii, din punct de vedere al criticii literare brute, fără sfială (căci devorează literatură și filosofie), fascinantă pentru descrieriile făcute marilor personalități pe care le cunoaște personal: Eugen Ionescu - hazliul, Mircea Eliade - simpaticul și inteligentul, Emil Cioran - sosia ei, Nae Ionescu, Camil Petrescu, etc. Cunoscând câte puțin din viața lui Emil Cioran și mai ales a lui Mircea Eliade, am savurat însemnările din jurnalul lui Jeni, însemnări sincere, personale, despre oameni, iar nu despre statutul lor. Vorbesc degeaba așa... mai bine revin la tradiția mea: citate.

"(23febr1936) Mi-e silă de toate gesturile, frazele, reacțiile mele. Am oroare de toată această comedie socială pe care o jucăm. Această odioasă comedie a disimulărilor. Fiecare joacă un personaj și aproape niciodată nu ești în exterior, adică în acțiuni și cuvinte, așa cum ești în realitate. Și asta pentru că în chiar natura omului e o incapacitate de a se exterioriza. Tot ce iese din noi se falsifică ori se degradează."

"(14dec1937) Când mă întâlnesc cu Emil Cioran sau mă gândesc la el, am totdeauna un fel de mirare-regret. Mirare că, în linie generală, simte atât de identic cu mine. Are aceeași "structură", aș zice. Și regret pentru că am impresia - nu știu de ce - că asta mă bagatelizeaza. Ideea că cineva "seamănă" cu mine îmi displace teribil. Asta e orgoliu, probabil."

"(3ian1938) Trebuie să fii, Doamne, atât de departe și de exterior nouă, altfel cum ai putea suportă povară atâtor tristeți? Dacă ne-ai vedea așa cum suntem, mizeri și lamentabili, oricât de mare ar fi păcatul în care trăim, ți s-ar face milă de gângania asta oarbă care se zbate neputincios și lucid."

"(8apr1938) Pe cuvântul meu, nu numai că atunci când învățăm prea multe o luăm razna începem să batem câmpii, ba ne și tâmpim, dar pierdem adeseori bunul-simț elementar și simțul ridicolului, de pildă."

"(7dec1938) Doi oameni care sunt prieteni sunt, chiar dacă la un moment dat unul are chef să se culce și celălalt să meargă la cinematograf. Nimic nu-l poate reține pe niciunul din ei să facă ce vrea și cum vrea, când vrea. Între prieteni nu există relații care îl obligă pe unul la o anumită atitudine în anumite momente. Relațiile sunt naturale și simple și numai astfel se poate înțelege prietenia."

"(27sept1940) Nu e deloc agreabil să te vezi tratat drept imbecil pentru simplul fapt că nu semeni cu cel din fața ta."

"(2febr1942)Devin visatoare si nostalgica. Din fericire, in cele mai rele momente de acest fel, nu-mi pierd totusi simtul umorului. Ironia mea ma impiedica probabil sa traiesc o multime de lucruri in viata, dar ea ma salveaza intotdeauna de un anume ridicol, asta-i castigul mereu, iar pentru ce pierd imi ramane surasul."

"(7febr1942) Unele femei nu se indragostesc de un barbat, ci se indragostesc de dragoste. Primul barbat care intinde mana serveste drept pretext pentru canalizarea pasiunii care le framanta (ca sa zicem asa) "abstract"."

" (5ian1940) Omul nu poate trăi fără un motiv suficient pentru a trăi, fără un scop, chiar iluzoriu, dar scop să fie; atât cât trebuie ca să iei toate în serios și să trăiești acolo, ca tot omul. Toți oamenii își fac viața în jurul unei munci mai mult sau mai puțin preocupante. După ce se sfârșește, foarte adesea își dau seama că totul a fost o absurditate sau o inutilitate, sau o iluzie. Dar totuși au făcut-o. Au trăit. Uneori nici n-au timpul să-și dea seamă de lucrul acesta. Fie că sunt prea proști ca să vadă pe ce iluzie au consumat toată energia lor, fie că mor înainte de a avea timpul să gândească, fie că iluzia lor e acoperită de altele, fără a le da răgazul necesar."

Și supliment: "Jurnalul unei fete greu de mulțumit" în format audio - desigur, modificat, mult incomplet față de ultima variantă publicată de Humanitas.[Spun "Jurnalul unei fete" pentru că ea era adepta cuvintelor simple și ar fi preferat acest cuvânt în defavoarea "ființei" (conform celor scrise de fratele său, Arsavir)]. Ei bine... jurnalul audio se încheie, diferit de jurnalul tipărit, cu un fragment interpretat absolut minunat, plin de patos și semnificații profunde, iar lucrul acesta mă face să recomand măcar o oră din viața voastră dedicată lui Jeni Acterian, iar prin însemnările ei - o oră din viața voastră dedicată cugetării.

Jeni Acterian - Jurnalul unei fiinte greu de multumit

*era 9 oct. cand scriam complet fara diacritice (probleme tehnice :D)

Dreamer, dreamer... I'll be where I belong.

2011-09-22T22:11:00.002+03:00

...and nothing else more.

A! azi a venit oficial toamna... Echinocţiu adică. O singură dorinţă obiectivă aş avea: să plouă acasă, e timpul să plouă.

Zi de amintit cum era în liceu, nu?

2011-09-12T16:06:00.003+03:00

C.N.L. "Zinca Golescu", octombrie 2010

Azi am mai mers pentru o ultimă oară la deschiderea anului şcolar de liceu (poate o să mai merg peste un deceniu). Întâlnindu-i pe proaspeţii boboci ai dirigăi mi-am amintit cum a fost pentru noi prima zi. De fapt pentru mine, "pentru noi" am tot discutat în liceu cum a fost. Acum îmi pare chiar mai hazliu decât atunci. Geniile puse pe năzbâtii, adică cei care tocmai terminaseră liceul, ne priveau aşa cum azi i-am privit noi pe boboci. Îmi amintesc că era o tipă "dressed in black" căreia un coleg i-a zis în gura mare "aşa erai şi tu pe-a 9-a!", arătând spre mine. Intimidant pe atunci. Când ne-au împărţit cărţile tipa mi-a ales una mai nouă mie, deşi nu cred că eram deloc simpatică, nu zâmbeam, nu comunicam, eram să zicem ostilă. Azi am fost doar "tipa care nu are treabă cu informatica" şi m-am simţit bine aşa. Până la urmă nu or să devină toţi genii ale computerelor, aşa că e bine să ştie de la început că decizia lor, oricare va fi, nu e lipsită de precedent.

Deocamdată nu simt regretul despre care colegii mei vorbesc. Foştii colegi. Deşi o să-mi lipsească anumiţi profi, oameni care şi-au pus amprenta asupra mea, cred că era şi cazul să se încheie viaţa de liceean. Am învăţat ce trebuia să învăţăm, şi teoretic şi practic, ne-am şi distrat fiecare în felul lor, unii mai ostentativ, alţii mai discret (sau cu rândul, când unii aşa, când ceilalţi), am râs şi am tot râs, ne-am şi ciondănit şi ...e de-ajuns că ne-am ales cu o mână de prieteni. Nu toţi simţim nevoia de a fi prieteni cu zeci de persoane, poate că ne e mai mult decât suficient un grup restrâns, dar fidel. Asta nu a înţeles mare parte din foştii mei colegi (pe lângă lunga şi îmbătrânita mea explicaţie cu "muzica lor de distracţie", scuipatul la seminţe şi dezinteresul meu faţă de cum să fi în pas cu moda/ shmecher/ alte de-astea). Dar nu mai contează. Am ştiut să ne agreăm, şi chiar să stoarcem câte un strop de bucurie de unde nu părea să iasă deloc, deloc. Ştiu că m-am priceput şi eu să fiu nesuferită uneori (cred că e din neam), dar logica unora era, cum am mai spus, îndoielnică oarecum. Cu argumente logice "corupi" în cele din urmă până şi un catâr. Să trecem peste.

Adevăratele amintiri le am totuşi cu "fetele mele"(yeah, right, am şi eu prietene fete). Numai că sper să mai adăugăm câte ceva la amintirile astea... Aşa că mai bine închei cu o melodie pe care eu şi una dintre prietene o îndrăgeam în clasa a 10-a; cred că cel mai nebun an al meu, cred. ...Sunetul mai tare!

Cronicile vampirilor

2011-08-29T17:33:00.001+03:00

Din curiozitate, dar şi din dorinţa de a verifica miturile legate de romanele lui Anne Rice, m-am hotărât de mult să încerc o lectură cu vampirii ei. Am citit primele trei volume şi deocamdată mă opresc aici, întrucât mai trebuie gustată şi o altfel de literatură. Văzusem ca şi mulţi alţii filmele bazate pe "Interviu cu un vampir"- primul volum, şi "Regina damnaţilor"- cel de-al treilea volum, aşa că a fost o bună ocazie de a compara din nou cărţile cu filmele. Din nou cartea bate filmul: în complexitate, în profunzime, în stil, însă putem aprecia pozitiv şi filmele întrucât popularizează personajele, reiau aproape identic anumite scene (mai ales în "Interviu cu un vampir") şi... "Queen of the Damned" foloseşte muzică bună pentru vampirul rock-star Lestat. De fapt Lestat este întotdeauna "vedeta", chiar dacă în primul volum este descris în dezavantajul lui. Personajul acesta cu chip angelic, un "diavol împeliţat" cum îl numesc ceilalţi vampiri, nu se poate abţine să nu încalce regulile şi totuşi să se facă iubit, atât de muritori, cât şi de nemuritori.

Povestea este foarte bine închegată, e prea departe de orice asemănare cu actualele filme cu "sugători de sânge"; cele trei volume lămuresc întreaga istorie a vampirilor lui Anne Rice, iar pentru a descrie mai bine modul în care te captivează folosesc un citat referitor la "Interviu cu un vampir":

"E ceva ce mă deranjează la romanul acesta. Transformă în ceva atrăgător viaţa unor monştri. La început nici nu-ţi dai seama; e un coşmar de care nu te poţi debarasa. Apoi, brusc, te simţi bine în atmosfera aceea. Vrei să rămâi."("Regina damnaţilor" - Jesse)

Aşa că, recomand celor care încă mai au timp de leneveală ca şi mine o lectură amplă, captivantă, uneori înfiorătoare, alteori haioasă, dar de fiecare dată intensă şi surprinzătoare. Recenzie clar nu fac, dar întotdeauna am câteva citate...

#"Uciderea nu e un lucru simplu, spuse vampirul. Nu te îndopi, pur şi simplu, cu sînge, adăugă el şi clătină din cap. Este experienţa vieţii altuia şi, adesea, experienţa pierderii acelei vieţi prin sînge, încet. Este iar şi iar experienţa pierderii propriei mele vieţi, pe care am cunoscut-o cînd am supt sîngele din încheietura lui Lestat şi i-am simţit inima bătînd alături de a mea. E iar şi iar celebrarea acelei experienţe; deoarece, pentru vampiri, aceasta este experienţa supremă."("Interviu cu un vampir" - Louis)

#"Toate lucrurile se schimbă, în afară de vampirul însuşi; totul în afară de vampir e supus unei permanente modificări şi transformări. În curînd, pentru o minte inflexibilă şi, adesea, chiar pentru o minte cît se poate de flexibilă, această nemurire devine o condamnare într-un balamuc de figuri şi forme care sînt de neînţeles şi lipsite de valoare. Într-o seară, un vampir se trezeşte şi îşi dă seama de ce anume s-a temut poate decenii întregi, că pur şi simplu, nu mai ţine să trăiască neapărat. Că, oricare ar fi fost stilul, modul sau forma existenţei care făcuse ca nemurirea să i se pară atrăgătoare, acesta dispăruse de pe faţa pămîntului. Şi nimic nu mai rămîne pentru a-i oferi scăparea din disperare, decît actul uciderii. Şi acel vampir iese ca să moară."("Interviu cu un vampir" - Armand)

#"Muzica rock avea ceva vampiric. Probabil că li se părea nepămînteană chiar şi celor care nu credeau în supranatural. Mă refer la modul în care electricitatea putea să prelungească la nesfîrşit o singură notă, la felul în care armoniile puteau fi suprapuse, pînă cînd te simţeai de-a dreptul dizolvat de această muzică, ce permitea o exprimare atît de elocventă a groazei. Pînă acum, lumea nu mai avusese parte de aşa ceva." ("Vampirul Lestat")

#"Muzica şi teatrul erau folositoare, fiindcă respingeau haosul, adică existenţa lipsită de sens."("Vampirul Lestat")

#"Toată poezia lumii îţi revine în memorie cînd priveşti chipul unei fiinţe iubite."("Vampirul Lestat")

#"În lumea aceasta, puţini caută cu adevărat cunoaşterea. Muritori sau nu, puţini îşi pun cu adevărat întrebări. Dimpotrivă, majoritatea caută să smulgă necunoscutului răspunsurile pe care mintea lor le-a făurit deja: justificări, confirmări, forme ale unei consolări fără de care n-ar mai putea trăi. A-ţi pune cu adevărat întrebări înseamnă a deschide uşa vijeliei. Răspunsul primit ar putea nimici atît întrebarea, cît şi pe cel care întreabă." ("Vampirul Lestat")

#"Asta e, ce să fac: sunt un monstru chipeş. Acesta-i lozul tras de mine. Ticălosul, care m-a făcut să devin ce sunt acum, după înfăţişare m-a ales. Asta-i tot. Accidente de-astea se produc întruna."("Regina damnaţilor"- Lestat)

#"Nimeni nu se schimbă, oricâţi ani ar fi să treacă; nu facem decât să devenim tot mai mult noi înşine. Altfel spus, de înţelepţit, te înţelepţeşti după secole de-a rândul, dar ai şi vreme să dai la iveală toată ticăloşia de care te cred capabil duşmanii încă de la începutul începutului."("Regina damnaţilor")

#"E cumplit de adevărat că suferinţa ne face mai profunzi, dă un plus de strălucire culorilor şi un mai larg ecou cuvintelor. Asta însă dacă nu ne striveşte, dacă nu ne consumă optimismul şi spiritul, puterea vizionară şi respectul pentru lucrurile simple, dar indispensabile." ("Regina damnaţilor" - Lestat)

#"― […]Au mai existat posibilităţi de a avea pace pe pământ şi au existat fiinţe gata să realizeze şi să perpetueze această stare, iar aceste fiinţe au fost femeile. Doar că trebuie eliminaţi bărbaţii.

Am căzut pe pat consternat, ca orice muritor. Mi-am sprijinit coatele pe genunchi. Dumnezeule Sfinte, ah, Dumnezeule Sfinte! De ce tot repetam cuvintele acestea două? Nu exista nici un Dumnezeu! Dumnezeu era în cameră cu mine.

A râs triumfătoare.

― Asta aşa e, scumpul meu.[…]" ("Regina damnaţilor" - Akasha & Lestat )

Is it fall yet?

2011-08-21T16:03:00.003+03:00

Daria's mum: Daria, I'm serious, I'm not going to let you sit around the house all summer.

Daria: Fine, I'll LIE around the house all summer.

(Daria - Is it fall yet?)

Îmi făceam curăţenie în bookmarks (pentru că la mine se înmulţesc continuu) şi am dat peste nişte citate pe care le-am recitit cu acelaşi zâmbet din totdeauna, zâmbetul din colţul gurii, zâmbetul pentru care nu există emoticon (nu încă!).

Jane: Anyway, it's just another two weeks and then we'll be back at school! Wait.... what's my point?

Daria: That life sucks no matter what, so don't be fooled by location changes.(Is it fall yet?)
{mai mult aici :) }

Mr. Monk: It's a gift... and a curse.

2011-08-05T20:28:00.001+03:00

Natalie: It's not too late to back out.

Monk: Oh no, I am doing this, I am playing the game.

Natalie: Well, at least try to have some fun.

Monk: Natalie, it's a game; it's not supposed to be fun.

Gata şi cu Monk! Tocmai am terminat cel de-al doilea serial vizionat complet, primul fiind Lost-naufragiaţii. Cei care mă cunosc destul de bine ştiu faptul că pentru mine filmele erau de multe ori pierdere de vreme sau amortizoare ale prezentului. Numai că anul ăsta am avut nevoie vitală de a mă detaşa, de a mă amuza...şi Monk a fost cea mai grozavă soluţie. La început mi se părea că pierd o oră în care mai pot învăţa ceva, însă apoi, renunţând la vizionarea tv a serialului, am făcut o pasiune pentru întreaga poveste şi am recurs la o variantă mai simplă a serialului: online.

De ce mi-a plăcut? Pe lângă faptul că e un serial hazliu, glumele sunt adesea subtile şi se bazează pe ironie, sau chiar sarcasm. Pe scurt, este un umor inteligent. Personajele sunt foarte bine conturate, au calităţi necesare ipostazelor în care sunt puse, dar şi defecte care îi caricaturizează, astfel că se stabileşte un echilibru. Adrian Monk este detectivul genial care observă tot ceea ce restul oamenilor scapă din vedere, iar lucrul ăsta se întâmplă tocmai datorită "defectului" său: personalitatea obsesiv-compulsivă. Cred că serialul ăsta m-a făcut să fiu puţin mai atentă la micile detalii din jur... pe lângă faptul că a fost foarte interesant de observat atât partea de criminalistică a poveştii, cât şi simptomele atât de reale: nevoia de simetrie în absolut orice, incapacitatea de a fi emapatic sau de a-şi arăta afecţiunea faţă de o persoană, etc. O să-mi fie dor de tot ce a însemnat Monk... aşa că nu mai are rost să îndrug atâtea cuvinte...

Ah...şi fobiile lui Monk! :)

[about Monk]

Lt. Randy Disher: Uh, yeah, he has some idiosyncrasies...

James Novak: Like what?

Lt. Disher: Uh, fear of heights, fear of germs, spiders, milk...

Natalie Teeger: [ticking off on her fingers] Crowds, elevators, fire...

Lt. Disher: Rabbits, tunnels, bridges...

Natalie Teeger: Boats...

Lt. Disher: Decaffinated coffee...
Natalie Teeger: Lightning...

Captain Stottlemeyer: The wind, he's afraid of the wind.

Lt. Disher: Egg whites.

Natalie Teeger: Bad.

Lt. Disher: Naked people. That one is way up there. I think it goes naked people, and then death.

Festival Medieval - Sighisoara 2011 (sau o luuuunga povestire a zilei de 30iulie, privita prin ochii mei).

2011-08-02T20:15:00.022+03:00

Încă din tren am găsit un motto excursiei în Sighişoara: "Totul este o aventură!" Timp de 6 ore am avut parte de un streso-amuzament (aşa îl voi numi eu) creat în mod gratuit de suporterii Rapidului care se îndreptau spre "marele meci" jucat în Mediaş. Tineri, plictisiţi doar să bea de la 7 dimineaţa şi să stea în picioare pe coridor (sigur că nu aveau locuri!), şi-au găsit preocupare tocmai în dreptul compartimentului nostru lipsit de perdele. Voiau să ştie multe: vârstă, domiciliu, încotro mergem... Poate că aşa se întâmplă mereu când pleacă la drum 3-4 fete înconjurate de microbişti din diverse pături sociale. În mod cert o să-mi amintesc o viaţă faptul că mi-au făcut galerie de m-a ştiut tot vagonul atunci când am mers la toaletă... Erau totuşi paşnici şi relativ cuviincioşi, doar că voiau să ştie dacă rochia mea roşie avea vreo legătură cu Dinamo, sau în mintea altora cu Steaua. Am zâmbit şi m-am abţinut de la comentarii întrucât sunt imună la microbul acestui sport. La coborâre se putea observa că geamurile compartimentului nostru erau pline de amprente...

M-am destins odată ajunsă în oraş şi m-am bucurat să revăd zidurile scorojite ale clădirilor medievale. Era agitaţie mare, aglomeraţie, coadă la intrarea în cetate, dar în Sighişoara lucrurile de felul ăsta nu par a mă irita. Până la urmă e festival, iar eu am parte de el o zi pe an. Şi cred că mi-am savurat ziua de vacanţă atât cât îmi stă mie în putinţă.

Tema festivalului fiind eroul medieval, pieţele au fost rebotezate cu nume de sărbătoare: Piaţa Arthur (a Cetăţii), Robin Hood, Ioana D'Arc, Vlad Ţepeş, Martin Luther. Am asistat pentru început la turnirul cavaleresc al Gărzii de Bistriţa şi pe lângă amuzamentul menit a fi stârnit de spectacol, am meditat la constanta munca depusă de aceşti oameni pentru a atrage şi susţine interesul publicului, antrenamentul fizic şi psihic necesar nu doar pentru a rezista, ci şi pentru a impresiona atunci când sunt priviţi. Spunea foarte bine la un moment dat domnul Liviu Pancu, directorul artistic, Marele Lup, (parafrazez din amintire) cum că aceşti oameni simt, gândesc şi luptă pentru medieval, adică îşi intra complet în rol atunci când este esenţial să o facă. Ca şi anul trecut am rămas cu o impresie puternică în urma episodului realizat de Ordinul Cavalerilor Lup, dar vă îngădui să spuneţi că sunt subiectivă (că doar despre subiectivism este vorba când ne manifestăm preferinţele).

De data asta n-am mai ratat "arderea vrăjitoarei" (anul trecut a fost ploaia cea buclucaşă), am asistat la turnirul Cavalerilor de Mediaş, precum şi cel al Cavalerilor Gladius Dei - interesant cum fiecare ordin cavaleresc îşi pregăteşte tematica aparte. Formaţia Planxty Burke ne-a cântat muzică medievală britanică relaxantă, relaxantă, genul acela de muzică pe care îl poţi asculta în timp ce întreprinzi o altă activitate. Mi-a plăcut spectacolul - dansul cu torţe al domniţelor din cadrul ordinului Gladius Dei (nu sunt sigură dacă era o formaţie aparte sau nu... ), iar "spectacolul cu Stegari" al cavalerilor din ordinul ArtGotica de Sibiu mi s-a părut demn de apreciat, pentru că zborul steagurilor depinde nu numai de antrenament şi atenţie, ci şi de...viteza vântului. Formaţia Grafic (pe care anul trecut o confundasem cu o alta) a devenit Lupus Dacus, s-a aliat cu Lupii (ca să zic aşa) şi a făcut atmosferă înainte de Marele Turnir, vivacele cavaler Andrei din Ordinul Cavalerilor Lup atrăgând mulţimea la dans.

Mult aşteptatul turnir a stârnit şi râsete şi urale şi exclamaţii de mirare. Fiind ultima luptă a zilei cavalerii şi-au demonstrat aptitudiniile de mânuire a armelor cu mai mult patos, chiar dacă unii erau obosiţi după o zi atât de lungă. Fie că au luptat năvalnic uimindu-ne, ştrengăreşte amuzându-ne, sau doar prudent menţinându-ne curioşi, ceva e cert în lumea aceasta medievală: fairplayul - dacă ai fost învins acceptă cu seninătate. Mă bucur că nu a fost nimeni rănit (sau cel puţin nu vizibil) asta dovedind nivelul de pregătire al celor ce te făceau să măreşti ochii crezând că dintr-un moment într-altul situaţia va scăpa de sub control. De fiecare dată Marele Lup a ştiut să rezolve situaţiile imprevizibile şi mai ales să menţină atenţia publicului implicându-l în spectacol şi comunicând de-aproape, astfel că nu aveai cum să te plictiseşti.

{Trebuie spus că în programul tipărit s-a comis eroarea de a fi numiţi Ordinul Cavalerilor Lup Sighişoara cei care de fapt erau Ordinul Cavalerilor Cerb Sighişoara, fapt ce m-a nelămurit ceva vreme ştiind că Lupii sunt doar de Târgu-Mureş. Chiar dacă nu i-am remarcat anul trecut, fiind reprezentanţi ai Sighişoarei, "cavalerii cerb" nu sunt de neglijat. Cred că numai la Lupi le-a fost mintea responsabililor de tipărire... Mă înşel eu cumva în privinţa erorii??? Care sunt Lupii de Sighişoara?}

În final am intrat într-o horă pe muzica celor de la Trabucos şi, ca şi ceilalţi implicaţi, m-am mai bucurat puţin de atmosfera dezinvoltă a nopţii senine de iulie (am prins întradevăr o vreme minunată, fără caniculă şi doar câteva picături de ploaie). Pentru că tipul de la cimpoi mi-a cerut să le trimit poze şi filmări în caz că particip la concertele oferite de Trabucos, profit să spun că oricine dispune de timp şi voinţă le poate trimite portughezilor noştrii preferaţi la adresa trabucos@gmail.com

La întoarcere aproape că nu mai nimeream drumul spre gară (shame on me!), iar în tren...alţi rapidişti. Trişti, înfometaţi, stând pe nişte ziare...mi s-a făcut cam milă de ei văzându-le figurile când au aflat că la Braşov vor fi "degajaţi" (am învăţat un nou cuvânt, microbist, dar tot cuvânt e). Am încercat să dorm şi aş fi dormit ore în şir dacă aş fi descoperit mai devreme mânerul scaunului, mâner tocmai potrivit pentru a-mi susţine capul. Aşa am revenit la realitate şi am pornit spre casă întorcându-mă de la cea de-a XIX-lea ediţie a Festivalului Medieval... Mă gândesc să vizitez şi alte cetăţi pentru a compara atmosfera de festival, însă e greu până faci primul pas. Nu vreau să mă gândesc cum va fi anul viitor şi unde voi fi, dar sper ca peste încă 20 de ani festivalul să fie tot acolo, iar eu să revin şi să fiu la fel de puţin critică precum în aceşti ani de adolescenţă când am făcut cunoştiinţă cu medievalul, la Sighişoara :)

P.S.1: Prin intermediul unei întâmplări relativ banale din cetete, am constatat că există şi câte un cavaler în afara scenei (nu garantez că pe scenă era cavaler, dar părea), care îţi acordă ajutor, informaţii pe care nu le ceri, doar pentru că e spre binele tău...şi pentru că e cavaler :D (nu l-am identificat, astfel că rămâne în anonimat).

P.S.2: Intenţionam să ataşez aici nişte poze*, însă blogul nu permite o afişare cât de cât estetică a lor, aşa că am renunţat (după multe bătăi de cap).
*spun poze întrucât prea rar am avut pretenţia de fotografie artistică atunci când am apăsat butonul... din acest punct de vedere prefer amintirile decât arta; arta e live - să simţi curentul steagurilor, căldura torţelor, să vezi scânteile ce ies dintre spade, să fi conectat la pulsul mulţimii...

later edit (don't ask) :

Marele Lup

Arderea vrăjitoarei

Dansul domniţelor

Ordinul ArtGotica de Sibiu

Garda de Bistriţa

Capul Dragonului-Lup

Ordinul Cavalerilor de Mediaş

Ordinul Cavalerilor Lup

Marele Turnir

Merlin sau Tara pustie

2011-07-29T01:22:00.003+03:00

din tren, în drum spre Sighişoara 2010

Dornică de a intra în atmosfera cavalerească medievală mă hotărâsem să citesc "Merlin sau Ţara pustie" de Tankred Dorst. Zis şi făcut. Îmi imaginam o piesă de teatru rigidă, clasică, cu replici convenţionale, etc. Am fost plăcut surpinsă să aflu încă din introducere că opera lui Dorst este una postmodernă, ce adaugă umoristica teatrului absurd la tematica lui literară fundamentală: eşecul utopiei. Tot din introducerea realizată de Ioana Crăciun am aflat şi eu că, spre deosebire de utopia clasică în care eroul tinde către diavol dar este salvat în ultimul moment de Dumnezeu (exemplu concret - Faust), în utopia postmodernă eroul tinde spre Dumnezeu, însă planurile îi sunt zădărnicite de diavol (în acest caz - Merlin, care aduce ideea înfiinţării mesei rotunde). Merlin este o parabolă despre eşecul unei utopii complexe, pacea generală, ce se încearcă a fi atinsă prin aceleaşi şi aceleaşi metode: război, crime, trădări, masacre sângeroase, toate în numele "păcii". Merlin luptă împotriva unei ţări pustiite de războaie, însă el este cel care conduce, involuntar sau nu, la îndeplinirea prorociilor proprii; de aici şi titlul Merlin = Ţara pustie.

Limbajul este de multe ori argotic, stârnind amuzamentul chiar şi în cazul scenelor serioase sau chiar macabre. Sunt prezente motive contemporane precum "lagărele", "transplantul de organe", iar oamenii sunt victime ale istoriei căreia nu se pot sustrage. Astfel, lumea medievală este transportată lingvistic şi comportamental în vremurile noastre, cavalerii înjurându-se între ei şi cedând tentaţiilor desfrânării cu o naturaleţe desăvârşită. Până şi poznaşul Merlin, fiul diavolului, este sedus de nimfa Viviane ce, printr-o vrajă pe care i-o smulge, îl va captura într-un tufiş de mărăcini.

"[...]

REGELE ARTHUR: Nu ştiu cât de mare trebuie să fie o masă pentru o sută de cavaleri. Asta trebuie să ştiţi dumneavoastră!

TÂMPLARUL: O sută de cavaleri...(socoteşte)

REGELE ARTHUR: Poate că sunt cu mult mai mulţi...250...sau chiar şi mai puţini de-o sută.

TÂMPLARUL (renunţă să mai socotească): Atunci, să mă pupi în fund.

REGELE ARTHUR: Dar înţelegeţi...

TÂMPLARUL: Păi, dacă nu ştii nici măcar câte persoane trebuie să şadă la masa asta..

REGELE ARTHUR:: Dar înţelegeţi, eu sunt...

TÂMPLARUL (după câteva clipe de tăcere): Ia-ţi o masă extensibilă. Sau ia-ţi două, trei mese acolo şi pune-le una lângă alta!

REGELE ARTHUR: Dar masa trebuie să fie o imagine a lumii!

TÂMPLARUL: Da. Un patrat.

REGELE ARTHUR: Nu! Un cerc! Un cerc! Acum înţeleg eu de ce m-a trimis Merlin la dumneavoastră. Pentru că faceţi roţi de moară.

TÂMPLARUL: Da' parcă voiai să-ţi fac o masă...

REGELE ARTHUR: Da! Dar rotundă!

TÂMPLARUL (lucrează mai departe, apoi): Da' masa asta pentru ce e?

REGELE ARTHUR: Cred c-aşa, pentru un soi de conferinţe.

TÂMPLARUL: Crezi, crezi... Lungă deci?

REGELE ARTHUR: Nu! Rotundă!

TÂMPLARUL: Da' de ce?

REGELE ARTHUR: Ca să nu stea unul în capul mesei şi altul la coadă. Toate locurile trebuie să fie egale.

TÂMPLARUL: Da' cineva tot tre' să fie în frunte, eu aşa zic!

REGELE ARTHUR: Ba nu! Şi tocmai aicea-i noutatea la masa asta: toată lumea e egală!

TÂMPLARUL: Egală, ciuciu...

REGELE ARTHUR: Au existat două mese vestite prima e masa la care a cinat Domnul nostru Isus Cristos cu apostolii săi. A doua, tot aşa de vestită, e masa lui Iosif din Arimathia, ai auzit de el?

TÂMPLARUL: Nu am avut plăcerea.

REGELE ARTHUR: Tu nu eşti creştin?!

TÂMPLARUL: Ia mai slăbeşte-mă cu interogatoriul ăsta!

[...]"

Odată iniţiaţi literar în tainele acestei cavalerii adaptate la epoca contemporană, nu ne rămâne decât să redescoperim şi în viaţa reală "eroul pierdut"... între zidurile medievale ale Sighişoarei de an 2011, desigur. :)

###

2011-07-21T21:06:00.015+03:00

"A fi psiholog înseamnă a te învârti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întâia condiţie; a doua este a avea atâta mobilitate, încât axele celorlalte fiinţe să-ţi fie atâtea centre de gravitate câte poate avea o fiinţă proteică. Simţul psihologic este expresia unei vieţi care se contemplă pe sine în fiecare moment şi care în celelalte vieţi vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toţi ceilalţi oameni părţi din tine, frânturi ale fiinţei tale." (Pe culmile disperării - Emil Cioran)

M-am rezumat la fragmentul ăsta din citat, făcând abstracţie de partea în care psihologul este numit "violator de secrete" sau "supremul indiscret". :)
Ne aşteaptă drum bolovănos...şi nu mă refer doar la opţiunea mea, ci şi la opţiunile apropiaţilor mei... Dar! it's a long way to the top if you wanna rock'n'roll...

trebuie să trec peste lenea de a scrie în jurnal şi sa nu mai scriu aici, candva!

2011-07-18T17:25:00.002+03:00

Am avut timp să meditez în tren, să trec de la o stare la alta... E greu să fi împăcat(ă) cu ideea că "indiferent ce s-ar întâmpla, de-acum nu mai poţi face nimic", mai ales când ai oscilat luni în şir între teamă şi speranţă. E neplăcută incertitudinea, dar zarurile au fost aruncate. Am fost de-a dreptul lacrimogenă în ultimele două săptămâni, iar faptul că acum iau vacanţă fără să ştiu exact unde voi fi la toamnă nu mă ajută deloc să-mi revin. Am avut de ales şi am ales. Am ales facultatea, nu oraşul. Apoi a intervenit şi hazardul... Dacă va fi să fie bine - în ciuda panicii din timpul primului meu concurs cu miză reală, gen "gata...sunt terminată...scrie tot ce ai de scris că gata...te-au terminat aştia cu subiectele lor!" - probabil că va fi din două motive: alţii au fost mai panicaţi şi mai nepregătiţi de atât (cei mai mulţi adică!) şi ...mă pricep de minune să bat câmpii în termeni de specialitate, scriind din amintiri. Nereuşita are întotdeauna mai mult de două motive. Tipic pesimist. Vara nu e tocmai anotimpul meu preferat... Dar are şi părţi bune!

Şi, ca să nu mă îngrop de vie în suspans, în următoarele două zile plănuiesc să simt şi eu că e vacanţă, să merg la bibliotecă şi să îmi procur Merlin pentru a intra în atmosfera medievală de anul ăsta. Se întrevede o zi de Sighişoara anului 2011 şi vreau să mă bucur de tot ce aduce o mică escapadă, o călătorie în lumea cavalerilor, pentru că la urma urmei ...nimeni nu va mânca cioburi, nimeni nu se va "scălda" în locuri neamenajate doar pentru că nu i-a ieşit totul cum a vrut. Show must go on! Şi pentru că e vară şi e iulie şi se apropie grabnic sfârşitul lunii (al lumii nu?) vreau să mă gândesc mai mult la viitor, mai mult la Sighişoara, decât la ultimul an de şcoală.

Spuneam cândva ceva de un citat de Emil Cioran... Mă exprim bizar, ştiu. Oricum, va veni şi citatul, pentru că, indiferent de admis/respins, tot psihologie va fi. Aparent doar locurile diferă. Ioana s-a încăpăţânat să moară cu psihologia de gât (sau rămasă în gât?). Vorbitul la persoana a treia despre sine îmi aminteşte (nu ştiu din ce motiv) de Mr. Monk şi mă linişteşte gândul că încă mai am câteva episoade de vizionat, încă mai are cine mă amuza în mod necondiţionat. Şi uite că iar nu am ştiut ce titlu să scriu... Sunt aşa dificile începuturile!

un fel de "non-odihnă" (sau nonsens)

2011-07-16T19:54:00.000+03:00

Sunt o carafă cu vin învechit, dar neînnobilat.

Sunt sângele ce pulsează indecis din celulă în celulă.

Sunt glasul care nu face pauză să respire.

Oboseşte-mă mai tare de atât

să îngenunchez în faţa măreţiei de a fi

doar un sac de oase amestecate într-o manieră artistică

să mă uit pe mine însămi în gândul speranţei că somnul spală

ceea ce timpul refuză să repare,

ceea ce timpul nu îndrăzneşte să exileze pentru încă o zi,

încă o zi, şi nimic mai mult.

Apoi vom dormi din nou ca pruncii,

ca nişte prunci alcoolizaţi de realitatea asta prea acidă

şi mult

mult prea obositoare.

P.S.: exemplul de nonsens aflat în ora de română încă mă mai face să zâmbesc<< "Merg pe gard de drum mă ţin, de la beat cârciumă vin.">>

Prietenul la nevoie se cunoaste?*

2011-07-11T01:16:00.003+03:00

Cred că toţi ştim de acei prieteni care sunt mai prieteni când eşti bine dispus, iar atunci când eşti posac te evită. Azi nu vreau să vorbesc despre ei. Mă gândesc de câteva zile la prietenii aceia care te consoleză când te temi că totul va merge greşit, care îţi trimit "bezele" şi îţi zic că totul o să fie bine... - ca apoi, când lucrurile se rezolvă şi chiar te înveseleşti, prietenii ăştia să se arăte ostili de parcă bucuria ta ar umbri-o pe a lor.

Am meditat la chestiunea aia cum că omul nu ar avea prieteni şi mi-am formulat o concepţie personlă: avem prieteni, numai că prieteniile se desfăşoară între anumite limite. Nu poţi vorbi cu doi oameni aceleaşi lucruri şi în mod inevitabil nu poţi stabili acelaşi tip de prietenie. De aceea spun că prieteniile au nişte limite. Dacă tu te aştepţi ca cel cu care te amuzi să fie şi cel mai bun consolator atunci când ţi s-au înecat corăbiile, s-ar putea să fi foarte dezamăgit. Dacă ai impresia că oamenii cu care poţi discuta chestiuni intelectuale se vor devedi prietenoşi în chestiuni personale, s-ar putea să te înşeli din nou. Exemplele sunt infinite, e un algoritm simplu care probabil se repetă din totdeauna.

Pentru că am fost dezamăgită de nenumărate ori de către oameni, am ajuns la concluzia că trebuie să cunoşti limitele oricărei prietenii, trebuie să le conştientizezi şi, de cele mai multe ori, să le accepţi ca atare (rare prietenii care pot fi "extinse" prin comunicare). Suntem prieteni d-aici până colo' şi în rest..."Dumnezeu cu mila"! Cam aşa trebuie tratate lucrurile. Acum ştiu teoria, dar ce mă fac cu practica? Spuneam că dezamăgirea este motivul acestei concluzii, dar motivul dezamăgirii, motivul motivelor, rămâne idealismul. Asemenea personajele lui Camil (veşnicul Camil...) nici eu nu mă pot vindeca de idealism, aşa că este de aşteptat recidiva.

*unii prieteni - pentru că totuşi nu le putem contesta prietenia - se cunosc mai degrabă la bucurie, decât la nevoie.

P.S.: sunt mai saturniană decât în restul zilelor mele, dar o să treacă şi asta; pentru că totul trece, nu-i aşa?

azi am avut o zi bizară şi vreau să-mi amintesc mereu ca azi a fost ziua aia.*

2011-07-04T01:46:00.001+03:00

Spun "bizară" pentru că aşteptările mele în privinţa acestei zile erau bine conturate şi difereau cu mult de realitate. Sunt sigură că sunt mulţi care azi sunt trişti sau furioşi pentru că, din nu se ştie ce motiv, s-au născut în România. Dar eu m-aş fi întristat şi enervat înainte de examene (mult înainte!), nu azi când mai rămâne atât de puţin de făcut. Hei, până la urmă fiecare îşi vede de treaba lui (egoism, I know, I know...), iar eu nu pot nega că sunt destul de încântată (şi încă uimită) că am luat o notă maximă (vorba vine...) pentru prima oară în viaţa mea. Mereu mi s-a părut suprarealistă ideea ca eu să fiu notată astfel la un concurs, olimpiadă sau examen. A fost drăguţ; m-am bucurat că a venit profa de română la liceu tocmai la fix pentru a o îmbrăţişa şi m-am gândit cu bucurie că D-l. Despa nu va fi deloc dezamăgit de performanţa noastră la anatomie atunci când va afla rezultatele. Când priveam notele celor de anul trecut aveam un fel de stimă pentru cei cu 10 la anatomie, parcă erau nişte modele greu de urmat. Şi totuşi hazardul, epoca, circumstanţele, oamenii, foaia, scrisul, pixul, sau variantele alea de bio parcurse cu perseverenţă jumătate de an, m-au făcut şi pe mine o dată în viaţă să fiu dublu mulţumită de mine că (aproape paradoxal, spun eu în perfecţionismul sau poate idealismul meu!) am putut să termin liceul cu un gust plăcut şi fără dezamăgirea că "iar am greşit din neatenţie..."

Oh, da, capitolul cu "greşit" e rezervat categoric matematicii - prima mea dragoste. Cred că nu v-am povestit de acel nene care, cam acum 10 ani, îmi spunea pe stradă: "Eşti îndrăgostită! Ba da, eşti! Eşti îndrăgostită de matematică!" Omul avea o maladie psihică, astfel că toţi se fereau de el, numai că nu a fost departe de adevăr. Să zicem că nu a fost nebun până la capăt! Numai că până la sfârşit de liceu se săturase matematica de graba mea la calcule, de nerăbdarea generală şi de neatenţia la formule, dar mă săturasem şi eu de ea! În sfârşit reciproc. Am numărat lunile, săptămânile, până când am zis: uite că am terminat şi ultimul meu examen la mate. Cele mai mari satisfacţii şcolare matematica mi le-a dat: nimic mai mulţumitor decât să şti că în sfârşit ai reuşit să rezolvi blestematul ăla de exerciţiu! Dar totul trece, şi din foarte pricepută la mate am devenit pricepută, apoi cât de cât pricepută şi urma declinul, vă zic eu. Trebuie să te desparţi de o dragoste veche înainte de a ajunge la confruntări care lasă cicatrici. Şi asta am decis de mult să fac. Nu regret profilul de mate-info (ce-aş vrea să ignor intensivul ăla de la info...), pentru că m-a călit, mi-a antrenat creierul pentru analiza şi sinteza care mă vor aştepta o viaţă de aici încolo (sau aşa sper). Şi trebuie să-l menţionez şi pe "bunicul :)", adică minunatul meu prof de meditaţie la mate, pe care nu l-aş fi cunoscut dacă nu interacţionam cu matematica. A fost special până la sfârşit când m-a sunat să mă întrebe de rezultate şi mi-a urat din nou succes în viaţă. Cum spunea, ne vom aminti întotdeauna că am lucrat împreună. Probabil explicaţiile la mate le voi uita, însă nu aş avea cum să uit apartamentul amenajat în "stil de geniu" (descriere ghicitoare), zdrăngănitul la chitară al profului, salutul tipic întotdeauna "bonjour" şi adresarea de cele mai multe ori cu "lady"...

Aşadar de matematică mă despart (până când voi fi nevoită să-i explic unui copil chestii banale de mate pe care le uiţi când ajungi să înveţi integralele), dar rămân cu admiraţia mea, greu de înţeles şi de mine însămi, faţă de cei care chiar ştiu matematică (şi mai culmea de atât: faţă de cei care chiar ştiu fizică sau calculatoare/ info, ceea ce eu n-am priceput niciodată până la capăt). Rămân cu câteva cunoştiinţe (în viziunea mea) absolut fascinante, cunoştiinţe vagi de genetică, anatomie şi (hai şi asta!) fiziologie. Rămân cu limba română, limbă în care mi s-au format conştiinţa, gustul pentru literatură, cât şi puţinele inspiraţii scriitoriceşti pe care le-am avut. Spre ce mă îndrept nu mai spun că deja devin plictisitoare.

Zâmbesc în continuare pentru că obişnuiam să fiu de-acord cu bunul meu prieten care spunea că "cei ce iau 10 la română sunt inumani". A rectificat: "supraoameni", dar eu ştiu că de fapt oamenii sunt subiectivi, iar viaţa nu se desfăşoară după reguli precise, intervenind şi hazardul - pentru unii bun, pentru alţii nu. Am reţinut şi eu câte ceva de la fizică: ceea ce se întâmplă într-un loc chiar influenţează ceea ce se întâmplă într-un altul. Greu de exprimat, greu de explicat, nu mă întrebaţi nimic de relativitate. Spun doar că anumite lucruri ţin de faptul că oamenii sunt interconectaţi... Şi acum ar fi frumos să vorbesc despre energia mea extra-pozitivă(mai mult "extra" decât "pozitivă") pentru a-i mai enerva încă o dată pe cei care nu mă cred că apa reţine mesaje! Glumesc, nu mai scriu nimic. Apa din mine cere somn şi mâine psihologie.

Kanpai!

* "azi" e de fapt "ieri"... nu filosofez, chiar e! :)

despre (un) sfârşit.

2011-06-15T22:41:00.000+03:00

...A trecut prima jumătate de an şi mă gândeam zilele trecute că nici măcar jurnalul nu va fi capabil să-mi amintească cum au fost lunile astea. Nu pot să zic că "nu am avut viaţă"; chiar dacă a fost o frământare generală, am avut şi episoade de intensă relaxare, sau măcar visare la relaxarea de după (Sighişoaraaa...ah, poate la anu'...). Învăţam cândva că timpul e format din durate pline, în care se desfăşoară evenimente, şi intervale vide, în care nu se întâmplă nimic. Perceptiv vorbind cred. Ei bine, anul ăsta a fost predominant vid. Abia de acum încolo încep evenimentele.

Ar mai fi o competenţă de limbă străină cu care ne-am ales ca urmare a faptului că...patria noastră este limba română, cum spunea Nichita. Şi oricât aş îndrăgi limba lui nenea Shakespeare, zău că nu mai am chef de verificări, de potenţialul ridicol în public sau de irositul puţinelor zile care mai sunt... Dar, fie! Până la urmă examenele de-acum sunt doar bariere, sunt mai mult pentru curioşi, "ce notă a luat aia?" şi alte chestii în genul. Sau cel puţin pentru mine aşa sunt... De orgoliu. Toate-s vechi şi nouă toate. Sigur că admiterea e singura care contează.

Speram să văd ceva din eclipsa de la noapte, dar norii nu par a-mi permite asta. Îmi place că Google a făcut siglă. Au trecut 19 ani de la ultima eclipsă de lună în acest gen şi nu o spun ca şi cum mi-aş fi amintit-o pe precedenta. Dar pe-asta s-ar putea să mi-o amintesc peste 19 ani. Se pare că se încheie un ciclu şi îmi cam place ideea că ar aduce schimbări. Hai, spuneţi că sunt superstiţioasă! Nici măcar nu am chef să contrazic... Luând în considerare "hate-ării" din viaţă de zi cu zi am constatat că e cam inutil să le dedici atenţie... Sunt oameni care orice ai face îţi găsesc nod în papură, cum se spune. Şi cam atât.

infinitul Godot

2011-05-30T23:36:00.013+03:00

"E o nebunie! Cînd! Cînd! într-o bună zi, nu-ţi ajunge? într-o bună zi, ca toate zilele, el a amuţit, într-o bună zi eu am orbit, într-o bună zi o să surzim, într-o bună zi ne-am născut, într-o bună zi o să murim, în aceeaşi bună zi, în aceeaşi clipă, nu-ţi ajunge?"

Tocmai am terminat de citit Aşteptându-l pe Godot şi mi s-a întărit convingerea că ar trebui să mă apuc de citit teatru modern la modul serios.(La vară, desigur...) Din puţinul pe care îl ştiam eu, piesa lui Samuel Beckett este reprezentativă pentru teatru absurd, vizând în principal dezintegrarea relaţiilor sociale ca urmare a deficienţelor comunicaţionale, acea "incomunicare" prezentă şi în Iona. Fără să te informezi din critica literară este destul de greu de înţeles toate sensurile acelui dialog fragmentat, uneori complet dezaxat. Însă interpretarea, oicare ar fi ea, nu poate fi bătută în cuie... Discuţiile incoerente ale personajelor stârnesc amuzamentul, însă în spatele perdelei de vorbe aparent fără sens se află reflecţii profunde, o teamă iraţională, de singurătate, de tăcere, de aşteptare, de uitare, teamă ce uneori înclină spre o disperare specifică unor crize pasagere de nebunie. Amnezia, orbirea şi muţenia, sunt metafore ale incapacităţii de înţelegere a realităţii în care se află, a celor din jur sau a fiinţei lor proprii... sau poate consecinţe ale nepăsării manifestate în faţa lucrurilor esenţiale ale existenţei noastre.

Dialogarea haotică, repetarea replicilor, derularea coversaţiei în sens invers, întreruperea gândurilor la mijlocul emiterii lor verbale compun un joc pentru "nervi tari": cât se vor mai învârti în jurul cozii? Planificarea sinuciderii este privită mai nonşalant decât alegerea unui subiect de conversaţie: în fond, tăcerea este cea care le alimenteză uitarea, pierderea treptată a conştiinţei - dovada supremă a umanităţii. Numai regretul de a nu avea o sfoară suficient de rezistentă pentru a-i spânzura pe ambii protagonişti, împreună, îi face să mediteze la o soluţie...însă doar temporar; de fapt nu vor întrepride nici o acţiune pentru a ieşi din aşteptarea în care se află. Vor rămâne inerţi nu numai la nevoile celor din jur ci şi la nevoile lor proprii. Schimbările lor bruşte, de dispoziţie şi de atitudine, sugerează tocmai degradarea personalităţii, rătăcirea sinelui. Fiecare zi îi găseşte în aceeşi aşteptare: incapabili să decidă o schimbare semnificativă asistă la propria lor fărămiţare precum nişte marionete programate să eşueze. Sfârşitul ambiguu l-am înţeles ca pe o aşteptare continuă. Deşi se sfătuiesc atât de des să plece, nu pun în aplicare acest lucru, astfel că ni-i putem imagina aşteptântu-l la nesfârşit pe Godot, văzut ca un posibil Dumnezeu. Ei sunt mai mult decât Vladimir şi Estragon, fiind oricare doi oameni ce aşteaptă şi atâta tot.

Am fost fascinată de aceste personaje curioase şi de lipsa de noimă a conversaţiilor închegate, astfel că aş putea interpreta şi reinterpreta până la epuizare potenţialele semnificaţii ale piesei, fără să fiu vreodată sigură că ceea ce spun este complet... Oricum ar fi, teatrul modern se dovedeşte a fi captivant atât pus în scenă cât şi citit.

"[...]
VLADIMIR:Nu, mai bine am profita că Pozzo cere ajutor, ca să-l ajutăm, bizuindu-ne pe recunoştinţa lui.
ESTRAGON: Păi nu mai cere nimic.
VLADIMIR: Fiindcă şi-a pierdut speranţa.
ESTRAGON: Tot ce se poate. Dar...
VLADIMIR: Să nu ne mai pierdem vremea cu vorbe goale…(Scurtă pauză. Cu vehemenţă.) Să facem ceva, cît avem ocazia! Doar nu e nevoie de noi în fiecare zi. La drept vorbind nici nu e neapărată nevoie de noi. Şi alţii ar putea să facă treaba la fel de bine, dacă nu şi mai bine chiar. Strigătul pe care l-am auzit adineauri se adresa mai degrabă întregii omeniri. Dar aici, în clipa de faţă, noi sîntem omenirea, chit că ne place asta sau nu. Să profităm, pînă nu-i prea tîrziu. Să reprezentăm cu demnitate, măcar o dată, specia în care ne-a vîrît nenorocirea. Ce părere ai?
ESTRAGON: N-am ascultat.
VLADIMIR: E drept că dacă stai să cîntăreşti cu braţele încrucişate argumentele pro şi contra, facem şi aşa cinste condiţiei umane. Tigrul sare să-şi ajute semenii fără să stea pe gînduri. Sau fuge în adâncul desişurilor. Dar nu asta e problema. Ce facem noi aici, iată ce trebuie să ne întrebăm. Şi avem norocul să ştim. Da, în această imensă confuzie, un singur lucru e clar: aşteptăm să vină Godot.
ESTRAGON: Adevărat.
VLADIMIR: Sau să cadă noaptea. (Scurtă pauză.) Sîntem la întîlnire şi atît. Nu sîntem "sfinţi", dar sîntem la întîlnire. Cîţi oameni pot să spună asemenea lucruri?
ESTRAGON: Nenumăraţi.
VLADIMIR: Crezi?
ESTRAGON: Nu ştiu.
VLADIMIR: Se prea poate.
POZZO: Ajutor!
VLADIMIR: Ce e sigur, e că timpul trece greu în asemenea condiţii şi că ne sileşte să-l umplem cu fapte care, cum să spun, care la prima vedere pot apărea raţionale, dar cu care sîntem obişnuiţi. O să zici că toate astea n-au alt rost decît să ne împiedice prăbuşirea raţiunii. Se înţelege că-i aşa. Dar oare nu rătăceşte ea de-pe-acum în bezna permanentă a marilor adîncimi? iată ce mă întreb uneori. Îmi urmăreşti raţionamentul?
ESTRAGON: Toţi ne naştem nebuni. Iar cîte unii rămîn.
[...]"

şterg şi scriu, şi şterg, şi nu scriu nimic.

2011-05-19T21:34:00.014+03:00

...nimic nou sub soare.

Born again…born again…
O să ne naştem de câte ori va fi nevoie
doar ca să ne atingem încheieturile mâinilor
de fiecare dată când pulsul nostru depăşeşte
limita de viteză admisă ca fiind umană;
şi-ntr-o zi le vom arăta că degeaba
ne nasc trecători, degeaba,
pulsul nostru circulă prea repede pentru a gusta timpul.
{18.03.11}

'cause I'm not made of steel...

2011-05-05T23:05:00.006+03:00

"Cel care se apără de nou, de străin, regresând spre trecut, este în aceeaşi condiţie nevrotică ca şi cel ce se identifică cu noul, fugind de trecut. Singura deosebire este că unul se înstrăinează de trecut, iar celălalt - de viitor. Amândoi fac, în principiu, acelaşi lucru: îşi salvează îngustimea conştientului, în loc să lase conflictul contradicţiilor să izbucnească, sfărâmând totul, spre a-şi construi apoi o stare de conştienţă de nivel mai înalt şi cu orizont mai larg." {Carl Gustav Jung}

Perfect - Timpuri Noi

Am constatat încă o dată că evenimentele care definesc fericirea sunt atât de mărunte, şi totuşi atât de încărcate afectiv, încât e absurd că nu ni se întâmplă (cel puţin) câte unul zilnic. ...Şi "viaţa mea se iluminează":

"[...]Mai lasă-mă un minut. Mai lasă-mă o secundă. Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip. Mai lasă-mă o briză, o undă. Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp." (Nichita Stănescu)

câte ceva local...

2011-04-17T01:17:00.010+03:00

Am sosit de o oră şi nu mă îndur să dorm. Nu sunt extaziată după concert, cum păreau nişte tipe ce scoteau sunete demonice, dar nu-mi vine să dorm. Nu e ca atunci când ţi se întâmplă ceva minunat, aşteptat de mult, ceva ce pare mai frumos în realitate decât în somn (aia e o altfel de...insomnie), ci mai degrabă doar dorinţa de a mai pălăvrăgii cu nişte oameni dragi. Eh, măcar o dată la câţiva ani pot să manifest dovezi de afecţiune în public. La concert a fost...interesant, pe alocuri distractiv... Sunt fel şi fel de oameni în oraşul ăsta, care mai de care mai dubioşi. Şi nu mă refer neapărat la puştii care fumează sau consumă cine ştie ce alcool etilic înainte doar ca să danseze apoi ca animalele - mai sunt şi alţii mai dubioşi de atâtaa: cei ce par lucizi dar se holbează ciudat. Oricum... Simphoenix a făcut spectacol. Ce-i drept ...am impresia că ar fi putut să sune mai bine de atât. Fetele/doamnele cu vioarele aproape că nu se auzeau uneori, iar eu ador sunetul viorii, mai ales când e încadrat într-un spectacol mai metal (nu discutăm de subgenuri că sunt obosită). A fost plăcut, am scăpat şi cu nasul nealterat, deşi unii amorţiţi de cine ştie ce aveau chef de pogo sau de un soi de "hai să ne legănam pe ritm până nu ne mai ţin picioarele şi ne culeg prietenii de pe ...frumoasele dale piteştene!" Mă rog... soare nu am avut azi, nici prea mulţi amici de zbenguială (nu mă refer la dans din ăla ritualic şi urlete ca de posedat), dar n-a fost frig (sau am fost eu prea încotoşmănată - I just love this word!), şi am putut să ne simţim bine aşa între noi. Iar soprana Irina Baiant a cântat la fel de spectaculos ca în filmarea pe care o ascultasem pe net, şi desigur oamenii au fost impresionaţi. Mie mi s-a făcut şi puţintel dor de Sighişoara, că aici am avut doar o melodie cu o astfel de voce, pe când acolo erau multe multe...

S-au schimbat generaţiile, nu mai sunt eu puştoaica neiniţiată (aştia parcă sunt iniţiaţi din pântecul mamei la cum se exteriorizează), iar acei "pierde viaţă" (cum îi numea răutacios cineva), pe lângă care oricum te distrai (măcar amuzament, şi fără umeri în gură) - nu ştiu unde au dispărut. Şi-or fi făcut o viaţă... Oamenii au examene de tot soiul, n-au vacanţe, au serviciu, etc, etc. Ideea e că...oamenii se schimbă şi dacă se schimbă dispar. Până acum credeam că doar metafizic, dar văd că dispar şi din peisaj. Şi Piteştiul tot alură de târg are... Dar măcar un târg cu flori şi mai puţină ţigănie. Şi apropo, există oameni care sunt înveseliţi de clauni? Era plin centrul de ...coloraţi dintr-ăştia. Nu prea le văd rostul... Eh, fac şi ei un ban cinstit...

Şi Simfonia propriu zisă nu am văzut-o. Cred că pentru mine s-a cam uzat toată chestia. E frumos, nu zic că nu e, dar ...sunt mai "greu impresionabilă" de fel (e o chestie din vorbirea mea curentă, corectă sau nu). De artificii nu mai zic... Voiau oamenii să facă un bis, şi au început artificiile. Şi nu se mai terminau! Când avem, avem nu glumă! Ca să închei într-o notă mai ...îngăduitoare, pot spune că mă impresioneză în mod plăcut să văd oameni încărunţiţi bine savurând concertul. O să ziceţi că era de aştepat, că doar erau Phoenix acolo, dar nu de-asta mă atinge pe mine, ci pentru că mă face să sper că şi noi vom fi aşa, adică nu vom deveni nişte nevrotici care nu suportă o chitară electrică şi strâmbă din nas la tinerii care ţopăie. Bine, bine, probabil eu voi fi aia care strâmbă din nas la un anumit soi de tineri... Dar asta fac şi acum: nu e cam aiurea să nu te poţi distra lucid?

Vacanţă cu mult somn şi multă relaxare şi mult învăţat (ce bine ar fi să le putem face pe toate!), pentru cine are! Pentru cine nu are... să-şi facă. Eu o să fac pauză de la scris în mod cert; viaţa e mai interesantă trăită decât tastată.

bad obsession*

2011-04-14T17:38:00.006+03:00

M-am gândit. Temele sociale mă întristează nu numai atunci când le abordez, ci şi mult după. Nu mai spun de ce, întotdeauna am nişte blestemate de motive (It's a gift and a curse! - mi-a intrat Monk în sânge) . Cred că voi rămâne la ideea profei de chimie, cum că numai detaşându-ne putem să mergem mai departe. Şi dau dintr-o extremă în alta: când sunt neruşinat de insensibilă şi nepăsătoare, când sunt hipersenzitivă şi implicată. Mi-a ajuns până în gât autocenzura gândurilor şi părerilor, doar pentru a fi obiectivă, pentru a nu mă simţi vinovată că văd numai dintr-un singur unghi. Dar din câte ar trebui să văd? 10-12 mii de unghiuri? Din toate cotloanele lumii? Până la urmă nu ştiu de ce mai vorbesc despre ceva anume dacă nu o fac în numele meu, prin prisma propriilor mele experienţe... Nu-i chiar atât de "grav" să ţii cont de ceea ce te-a învăţat viaţa.

E aiurea să văd o piesă de teatru şi să mă focalizez pe cele mai abstracte concepte, de parcă nu s-ar putea rezuma prin ceva ce toţi înţeleg: singurătate, dragoste, căutare. Simplu.
"...şi trec neiubită prin viaţă", spunea eroina. Ce altceva mai concret? Poate aţi observat că cel mai şocant lucru atunci când te simţi dărâmat, nu e eşecul în sine, ci faptul că lumea îşi păstreză ritmul ei din totdeauna, nu o ia razna odată cu tine! E culmea să ai pământ sub tălpi şi cer deasupra când nu mai vrei nici una nici alta. Mi-a plăcut "Sus e cerul", şi prin vorbăria asta nu vreau să spun decât că mi-a ajuns cu concluziile aşa zis filosofice şi comentariile (prost) elaborate. Dacă singurele generalităţi pe care le pot formula sunt "fixiste", obsesive, într-o singură culoare, atunci mai lasă-le să fie şi aşa. Vreau să mai fiu şi Eu în pauza dintre rolurile de societate, cu riscul că mă va mai ameninţa vreun "special" că-mi rupe maxilarul de perete, cu riscul că or să mai bufnească câţiva în râsul cu aer de superioritate, cu riscul că o să-mi regret sinceritatea când voi intra în faza "nu vreau decât să mă lăsaţi în pace!"(şi asta tot o sinceritate, poate una mai obraznică)

Îmi amintesc că am exasperat un om, de mult, cu replica (tot de la profa de chimie) "Cuvintele râmân în etern". Scrise, nescrise, gândite... Iar în anul ăsta de liceu, a fost un canibalism de zile mari. Îţi dai seama câte gânduri dezgustătoare rămân în etern? Fiecare avea (şi pentru încă o lună va mai avea) de criticat pe careva, pe rând, ba pe unul, ba pe altul. Tensiune şi nervi şi stres şi...hai să mai şi trăim. Măcar în vacanţa asta mică, mică... Aşa că sper la puţin soare, puţină agitaţie veselă şi mulţi oameni nevăzuţi de o vreme - toate deodată, că doar o dată pe an e oraşul curcubeu de flori şi doar o dată la câţiva ani ne bucurăm şi noi de ceva muzică "de-a noastră", la Simfonia Lalelelor. Am rămas cu zâmbete în amintire din 2008, de la Iris (atunci ploaia nu a contat). Era primul an de liceu, iar acum e ultimul... De data asta aştept cu nerăbdare Phoenix, din motivele enumerate mai sus. Şi în plus vreau să simt primăvara, prin culori, prin aglomeraţia de sezon a oraşului, prin gălagia din centru...

Ajunge cu trăncaneala (deocamdată); rămâne să vedem ce ne-au pregătit Filarmonica Piteşti şi trupa Phoenix pentru sâmbătă seara. La anu' cine ştie unde şi cum o să mai fim...

*doar primul titlu acceptabil, la nimereală, din playlist (primul de drept ar fi fost As I lie here bleeding, dar mă duce cu gândul la nose bleeding-ul de azi dimineaţă, şi totuşi nu m-am trântit nicăieri, am continuat să merg spre liceu - iar ciclicitate cu clasa a IX-a! odd)

Pe stradă...

2011-04-11T21:10:00.006+03:00

Scriu pentru că mi-e scârbă. De societate... Prin mintea mea umblă gânduri înverşunate, dar pe foaie nu le pot scrie. Poate că mi-am consumat furia, neputinţa, dezamăgirea, în minte! Azi, când veneam de la liceu, am asistat la... un act de violenţă domestică? Nu ştiu cum pot numi faptul vă un bărbat îşi loveşte cu pumnii soţia în plină stradă... De departe, am crezut că doi bărbaţi - două primate care nu ştiu să comunice - se bat. Numai că unul dintre ei rămânea pasiv, neajutorat. Asta pentru că era de fapt o "ea". Un nene mai în vârstă încerca să-l oprească, iar pseudo-bărbatul argumenta că "i-a spart totul în casă, că umblă cu alţii şi apoi se duce la el" (ca şi cum el nu ar fi ştiut pe cine a luat de nevastă!) Şi-i mai aruncă un pumn în faţă... De parcă ar conta ce a făcut, de parcă ar exista scuze, pretexte, motive, pentru ca un bărbat să lovească o femeie! Oamenii asistau de la ferestre ca la spectacol. Ce pretenţii să mai ai de la societate, de la viitor, când puştii de 15-16 ani (vreau să cred că nu aveu mai mult) sunt încântaţi că este bătută o femeie în stradă: "Aşa, dă-i!" Şi pur şi simplu nu poţi intervenii când se întâmplă astfel de...mizerii!

Femeile trec şi se minunează, cei în vârstă încearcă să-l domolească, dar degeaba... Şi apoi îi vezi cum se aleargă pe trotuarul paralel, prin staţia de autobuz, printre oameni, vezi cum o prinde din urmă, pentru că ea oboseşte... Şi pentru câteva clipe te uiţi hipnotizată: "O omoară în stradă? O strânge de gât?" Şi ţipă. Şi oamenii se holbează. Ştiu ce e în mintea lor: "Ce a făcut?" Toţi vor să ştie, toţi sunt curioşi. Nimeni nu intervine. Este o scuză faptul că ei, soţ şi soţie, par necivilizaţi, ţărani, oameni din popor? Îi lăsăm să se bată cu bâte şi pietre dacă au rămas cu mentalitatea în altă epocă? Este o scuză că ea nu este tocmai cea mai frumuşică şi gingaşă soţie? Până la urmă tot femeie e, iar pumnii primiţi în faţă, şi strânsul de gât în stil wrestling vorbesc despre acelaşi lucru: abuzul celui puternic asupra celui slab. Şi poate o să gândeşti: "Aşa, şi? Nici tu nu ai făcut nimic!" Da... Eu doar am sperat că se va găsi cineva care să-l imobilizeze pe animal...sau măcar cineva care să-şi asume responsabilitatea de a suna la poliţie... Câteodată speranţa nu ajută cu nimic. M-am gândit să sun eu, dar ce aş fi spus: "Veniţi repede până nu o târăşte în vreun autobuz şi o duce acasă, să o omoare"?(sigur că exagerez; nu ar fi omorât-o: cine i-ar mai fi spălat atunci nădragii?) Nu ştiam nume, nimic...şi câţi alţii care or fi gândit ca mine... Da, întotdeauna ne punem problema propriei siguranţe, e instinctul de conservare... Nu vrei să fi desfigurată (şi nici amendată de poliţie pentru "glume proaste") când intervii în apărarea unui străin... Dar dacă cunoşti un om încetezi a-ţi mai pune problema, sau a mai avea atâta grijă de tine. Când e vorba de cineva apropiat, aproape că implori să fi tu lovită, numai să se oprească...

Dar dacă eşti tu cea lovită pe stradă? Dacă oamenii au impresia că "o meriţi"? Dacă un străin te agresează pur şi simplu? Atunci... nimeni nu va interveni. Marea asta de străini, de figuranţi, care ne înconjoară şi din care facem parte şi noi, pe rând, e inertă, e la fel de neputincioasă ca cel agresat. De ce? Pentru că nu vrea să fie în locul aceluia... Ce absurd mecanism de protecţie... Tu nu intervii acum, iar când va fi rândul tău, "vinovată" sau nu, de un soţ denaturat sau de un oarecare străin, s-ar putea să fi desfigurată în plină zi, pe stradă, s-ar putea să mori fizic sau spiritual, şi nimeni, dar absolut nimeni!, să nu-l oprească. Pentru că suntem mai mult animale decât oameni...

Sus e cerul

2011-04-08T20:54:00.005+03:00

...pentru că acolo l-am lăsat intrând în teatru şi tot acolo l-am găsit la sfârşitul piesei. Aici este un fragment din piesa care aflu că este o parodie pe seama a numeroase piese celebre de teatru. Eu, neinformată, nu aş fi considerat-o în primă instanţă o parodie, ci mai degrabă o meditaţie subiectivă asupra dramaturgiei şi mai ales actoriei, raportate la viaţa reală. Poate că pe-alocuri mi-au scăpat trimiterile la piese de teatru, nefiind tocmai cea mai sârguincioasă cititoare de dramaturgie, dar făcând abstracţie de parodiere am putea interpreta "Sus e cerul", aşa cum merită, ca o piesă cu mesaj propriu. Întradevăr, este debusolantă trecerea bruscă de la luciditate la nebunie, de la beatitudine la deznădejde, de la nostalgie a trecutului la amnezie totală - însă, atât în interpretările eroinei cât şi în "pauzele" dintre ele, rămâne întrebarea "Cine sunt eu?". Acele "pauze" de la actorie, în care doamna Luminiţa Borta se adresa publicului parcă aşteptând răspunsuri, sunt îndemnuri de a medita la propria condiţie şi de a realiza că nu numai ca actor "mori de nenumărate ori până a muri". Teatrul este prea apropiat de viaţa reală pentru a-i pune ca limită o scenă. Piesa pledează pentru actorie, pentru manifestarea înţelegerii faţă de dramaturg, piesă şi chiar personaje, şi totodată emite maxime existenţiale şi întrebări retorice. Monologului nu-i lipseşte hazul, dar nici profunzimea deghizată în cuvinte simple. Interpretarea actoricească este marcantă: nu cred să fi rămas cineva netulburat pe toată durata piesei, mai ales când strigătul "Cerul nu există!" a răsunat în mica sală Studio 125.

Nu ştiu de ce, dar începutul piesei, cu întrebările referitoare la certitudinea faptului că cerul este sus, iar pământul jos, m-a dus cu gândul la Cioran. Nu-mi amintesc exact citatul, dar ştiu că cerul era considerat a fi jos, iar pământul sus - drumul spre aşa zisul paradis realizându-se printr-o coborâre spre cer. Abia ştirile de seară (m-am înştiinţat că manuscrisele vor fi donate patriei mamă, patria renegată, şi) mi-au amintit că astăzi este ziua de naştere a ... omului Emil Cioran... Cred că filosoful s-a născut într-o altă zi, prin transformarea omului. O glumă sadică, pe care îndrăznesc a mi-o permite ca admiratoare a cugetărilor lui, ar fi că Cioran ar fi aprobat mai degrabă să-i cinstim ziua morţii decât pe cea a naşterii. Spun "aprobat", dar nu-s sigură că nu e deja prea mult... Îmi vine să râd acum când îmi amintesc de o "sâmbătă a morţilor", din urmă cu un an sau doi, când mama tămâia pachetele - tradiţional: "...Şi pot să "pomenesc" orice mort?/ Daaa!/Şi pe Cioran?/ Da mamă, şi pe Cioran, dacă vrei tu..." Ulterior m-am gândit că şi Virginia Woolf ar trebui pomenită, mai ales ea...

algocalminul e sfânt.*

2011-04-02T23:38:00.008+03:00

Câteodată doare cam prea tare pentru a te putea focaliza pe altceva. E ca şi cum ai avea un ghimpe în talpă care acţioneză după regula din desene animate: nu mai eşti tu. Câteodată merge să faci pe viteazul, dar când nu merge...când nu merge?? Algocalmin... Şi detest teama că efectul trece... Şi cu siguranţă nu e vorba de efectul placebo aici...

Ok, ok... durerea aia ciudată din gingie mi-a luat minţile. Şi culmea e că i se mai şi zice"măsea de minte"! Poate de-aia, că te prosteşte, îţi ia mintea... Până azi totul a părut banal. De azi...mă aştept la mai rău de-atât. Face şi omul o listă, planuri de organizare a timpului, şi apoi...intervine hazardul. Ştiu că nu e plăcut ca tocmai aici să-mi exprim "durerile" (culmea că de data asta sunt concrete!), dar lucrurile sunt din din ce în ce mai precipitate şi...nu prea mai găsesc timp să aiurez în jurnale. Începe să se simtă agitaţia examenelor, cu note, cu pregătiri, cu emoţii... Şi e abia aprilie! Îmi programasem să mă panichez abia în mai... Altceva nimic; tot am probleme cu concentrarea. Mă gândesc totuşi să-mi fac provizii de algocalmin pentru viitor. Presimt că nu o să am timp de pierdut cu astfel de dureri iritante. Pentru dureri plăcute parcă mai găsim timp, dar pentru de-astea nici gând. Şi dacă nu-s dureri cu atât mai bine. Cred că, de când cu aglomerarea asta, mi-e dor de câţiva oameni şi de o viaţă mai socială... Dar deocamdată mandibula** îmi dă o agitaţie incertă pe care prefer să o păstrez doar pentru ai mei (zău că nu ştiu ce ar prefera ei!)

*pe primul loc rămâne apa totuşi...
**scrisesem maxilar, dar era de fapt mandibula (altfel e lucidă!)...ceea ce îmi aminteşte de o replică memorabilă de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş: "Mă scuzaţi, îmi cade mandibula!", zise tanti care ne prezenta biserica, întrerupându-şi brusc monologul.

later edit: mai sfânt decât sfântul algocalmin s-a dovedit ulterior Aulin (ăsta da zeu al medicamentelor!); eficienţă maximă, tratează infecţia, nu doar ia durerea (asta în caz că vă dau "dinţişorii" şi vouă).

- - -

2011-03-30T23:02:00.004+03:00

"Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: „N-a făcut nimic bun în viaţa lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea”. M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului." (Iona - Marin Sorescu)

am obosit să mă gândesc la titluri!

2011-03-18T19:31:00.005+02:00

Hello there! După cum se vede am şomat cu neruşinare în ceea ce priveşte scrisul pe blog. Am ajuns să intru pe blog ca o vizitatoare: mă uit puţin, mă gândesc şi apoi ies. Parcă şi eu aştept să apară ceva nou! Adevărul e că, de când cu iarna aceasta lungită şi prelungită peste limitele suportabilului, aşteptam ceva nou în orice privinţă. Nimic domestic pentru mine, cum zicea un prieten. Deocamdată mă mulţumesc doar cu primăvara, e mai mult decât suficientă!

Hm... mă gândesc că sunt locuri în care nu am mai fost de o jumătate de an, adică de o iarnă, că atât simt că a ţinut... Cu siguranţă trebuie să mai merg o dată la teatru până termin cu liceul şi dacă avem noroc de soare neapărat facem o plimbare de primăvară în Trivale! Nu ştiu dacă ne-am omorât cu învăţatul până în momentul de faţă, dar cu siguranţă programul de clasa a XII-a e obositor. Şi nu sunt doar notele pentru clasă, temele, pregătirile individuale, atestatele, studiile de caz, ci şi câte-o ultimă vizită la olimpiadă, un concurs, un simpozion, şi mai ştiu eu ce mai apare? Ah, mai apare câte-o febră ocazională, câte-o durere de măsea de minte... Trecătoare toate!

În schimb pot spune că, după atâta amar de vreme, am vizionat şi eu Inception şi, poate pentru că m-a fascinat conceptul în sine, mi-a plăcut mult peste medie. A doua zi, când a sunat alarma de la ceas, nu mi-am mai spus în minte "trezirea că ai mate!", ci "the kick!" După trei ani de când mă trezeşte instrumentalul de la "A sea to suffer in", cred şi eu că ar putea fi considerat "Je ne regrette rien" al meu... Numai că într-o dimineaţă am oprit accidental "impulsul de trezire" şi am sărit din pat cu puţin timp după ce începuse ora de română. Dar nu-i nimic, se pare că totul se rezolvă şi poţi fi zâmbitor chiar şi când nu ai de ce. Cred că mi-am modelat starea de spirit în aceşti ani de liceu. Simt că sunt dubios de... nu "optimistă"! Cuvântul ăsta e prea artificial, pare a-i defini pe cei care-şi inhibă adevăratele trăiri sufleteşti. Nu poţi fi tot timpul flower power (decât dacă simulezi), aşa că nu "optimistă". Mai degrabă...deschisă la noutăţi? Se prea poate... E bine să fi deschis la micile bucurii care se pot ivi; dacă nu zâmbeşti nu o să ţi se zâmbească (decât dacă cineva râde de tine, and that's not good!)

Şi pe lângă toată învălmăşeala de mărunte evenimente cotidiene, am ajuns să vizionez şi eu un serial. Nu pe internet, la televizor. E un farmec aparte să şti că la 8 seara e reuniune în familie: ne uităm la Monk. It's a JUNGLE out there! Sigur că mă deranjează publicitatea deasă ca pentru oameni cu vezica minusculă... Dar bănuiesc deja că-mi va fi dor de tabietul ăsta la anu' când... Hai să mai amânăm discuţia asta! Monologhez de parcă aş fi proful de fizică: 10 la -14, 10 la -11, 10 la -7... nu mă pot ţine după el, prind doar frânturi. Mă şi sperie puţin cu rapiditatea calculelor acelea mentale! Îmi întrerupe reveria cu câte-un 10 la putere negativă... O să-mi fie dor de orele de fizică... Ironie şi râsete ca la orele de fizică nu mai sunt decât la bio! Memorabile momente... Sunt nostalgică precum o babă...

Închei cu constatarea că, de cele mai multe ori, ajung să fiu fascinată de un lucru nu atunci când aflu de el, ci mult după, accidental. Poate că e vorba doar de disponibilitatea sufletească... Cert e că ascultam City fm şi m-am simţit ca în transă lucrând la mate pe o melodie de la Tool. Chiar nu-mi dau seama ce melodie era, pentru că apoi m-au fascinat pe rând mai multe... Nu mă deranjează transa asta; oricum nu observam nici înainte cunoscuţii pe stradă... So, Parabola{şi Parabol...} fără clip (pentru că în formatul ăsta pare un întreg minunat, iar clipul împiedică uneori savurarea sunetelor - Video killed the radio star!)

P.S.: haosul lumii cotidiene mă demoralizează prea tare pentru a-l comenta - mi-e greu să mai spun "Ohayou!" zâmbind, iar luna, plină sau neplină, nu poate fi învinovăţită chiar pentru tot ce se petrece...

Fiul risipitor

2011-02-24T22:52:00.008+02:00

Precum aflăm şi din critica literară, titlul trădează toată cartea.
Eroina lui Radu Tudoran, Eva, este urmărită în maturizarea ei ce stă sub semnul lui, bărbatul fără nume, Secătura cum îl numea familia ei - o soră prostuţă ce caută un soţ cu grade militare, un tată bolnav şi veşnic închis în cameră, o mamă iresponsabilă şi un unchi obsedat sexual. Îl întâlneşte tocmai la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, iar el reuşeşte cu eforturi minime, de bărbat experimentat, să îi acapareze întreaga existenţă. Ştim din titlu că el este de fapt fiul risipitor, cel ce o va părăsi de fiecare dată fără a da vreo explicaţie, fără a lăsa să se înţeleagă când va reveni. Întoarcerea, la fel de neaşteptată ca şi plecarea, este un drept al lui câştigat parcă din veşnicie asupra ei. Complet subjugată de el, nu se poate împotrivi dorinţelor lui nici măcar atunci când e scârbită de cinismul şi nepăsarea ce o reflectă atitudinea bărbatului dominant.

Romanul te ţine conectat la lectură până la final. După fiecare părăsire îţi imaginezi cum va fi reîntâlnirea de astă dată, iar la un moment dat ajungi să te revolţi împreună cu eroina: de ce pleacă? de ce? Însă, precum meditează şi inteligenta Eva, el este un om capabil să păcălească soarele şi să plece fără umbră, să se lepede de ea - iar umbra lui e tocmai femeia care şi-ar jertfi existenţa pentru ca el să râmână, să rămână de astă-dată. Astfel viaţa ei devine a lui şi fiecare revenire înseamnă reluarea trăirii extactice de cuplu. Dar pentru cât timp?

"- De ce râzi?
- Fiindcă sunt proastă şi fiindcă înnebunesc după fiecare cuvânt al tău! Boala pe care o dai tu nu se vindecă niciodată. Şi febra ta ţine tot timpul. Vrei să mai ştii şi altceva? M-ai aruncat în drum şi te-ai întors după doi ani, şi sunt înnebunită după tine. Şi dacă ai să mă arunci iar şi ai să te întorci după o sută de ani, tot am să te urmez. Mor după tine şi te urăsc, şi aştept să-mi faci ceva rău. (Parcă era beată. Îşi duse mâna la frunte, râzând.) O, nu! Să nu te iei după mine! Nu vreau să sufăr din nou! Lasă-mă să mă întremez!
El se aplecă peste masă.
- Te ascult şi nu înţeleg. Tu ţii la mine într-adevăr?
Era prea mult! Eva izbucni în râs, şi râse până ce toate capetele se întoarseră spre ei. Apoi deodată împietri.
- Tu nu ştii nimic? Eşti surd, eşti orb, eşti nebun?"

Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos?

2011-02-02T21:07:00.005+02:00

"Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-s fost.

Eu sunt cel care nu poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existenţa lui Dumnezeu.

Eu sunt cel care a dat mărturie
de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.

Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.

Eu nu sunt nici bun nici rău
ci sunt, pur şi simplu.

Eu sunt cuvântul "sunt".
Eu sunt urechea care aude cuvântul "sunt"
Eu sunt spiritul care înţelege cuvântul "sunt"

Eu sunt trupul absurd al lui "sunt"
şi literele lui.
Eu sunt locul în care există "sunt"
şi patul lui, în care doarme."

(Nichita Stănescu)

...nu e hazliu când ţi se spune pe un ton de superioritare "te crezi superioară!"? Uite că există şi o parte bună în a spune şi a asculta un amalgam de tâmpenii: ne amuzăm unii pe seama altora.

Fiecare caută ceva.

2011-01-25T20:32:00.004+02:00

"Unora le-a fost dat să nu priceapă nimic din lumea asta. Pe noi ne-a ferit Dumnezeu de aşa ceva. Dacă ne dă cineva cu ceva-n cap, pricepem pe loc. Asta e superioritatea noastră... Suntem mai deştepţi! Infinit mai deştepţi!"
(Trei dinţi din faţă - Marin Sorescu)

Se pare că sunt lucruri în viaţă care nu se rezolvă prin răbdare şi autocontrol... Se pare că periodic este mai sănătos pentru tine să fi intransingent decât tolerant. Câteodată nu mai merită efortul... nici măcar efortul comunicării! Doar ştiam deja: unde reciprocitate nu e, nimic nu e.
...Şi totuşi...lăsând asta la o parte, cât de motivaţională poate fi chiar şi o mică biruinţă! Îţi aminteşte că dacă tu nu ştii să te bucuri de reuşita ta, nimeni nu o va face. Pentru că ei nu ştiu cum! Cât de recunoscători suntem oamenilor care ne aduc veşti bune zâmbind... Aşa ceva merită!

P.S.: "Arrakisul te învaţă atitudinea cuţitului - să retezi ceea ce nu-i întreg şi să spui: Acum este întreg pentru că se sfârşeşte aici."(Frank Herbert)

...şi pentru că e cazul

2011-01-14T22:48:00.003+02:00

cea de-a doua melodie de 19 ar fi:

19 you're only 19 for God's sake,
Oh, you don't need a boyfriend.

P.S.: e straniu când am o atât de mare receptivitate la exterior, în ciuda faptului că nu este lună plină. Contrastant, mintea mea este goală goală...

vorba lungă, sărăcia omului?

2011-01-09T19:59:00.007+02:00

"Nu acceptam realitatea: nu există alte cuvinte mai precise pentru a exprima dezgustul meu de lumea fizică, umană, raţională, care mă strivea şi nu lăsa destul aer şi spaţiu aripilor mele neliniştite. Şi totuşi nu sunt cele pe care le-aş dori - nu spun, nu limpezesc totul. Nu voiam această realitate, pentru că voiam alta (mai pură, mai perfectă, mai angelică, mai divină), şi mă străduiam neobosit ca mult aşteptata lume spirituală şi armonioasă să se ivească odată, ca statuia pe care creierul a văzut-o şi a dorit-o, din blocul brut abia desprins din minte. Nu acceptam realul obişnuit, superficial, pentru că voiam un real mai bun, mai adevărat, mai adânc, negam trecutul, negam prezentul, pentru a-mi îndrepta ochii, dorinţa, întregul suflet spre un viitor mai demn şi minunat." {"Un om sfârşit" - Giovanni Papini}

A trecut un an... Am scris o învălmăşeală de gânduri care abia dacă se legau între ele, nu m-am putut detaşa complet de limbajul acela codificat (ca pentru apropiaţi) şi cu atât mai puţin de ironie (Sfânta Ironie!). Cred că nici nu am încercat asta, sau ceva anume! Îmi vine acum în minte: "nu pot ieşi din mine însumi". Era Camil... Aşa cum Nichita va fi întotdeauna pur şi simplu Nichita, aşa şi Camil... Mă amuză că de fiecare amintire se leagă o alta şi reuşesc să deviez de la subiect tocmai când scriu despre obişnuitele mele "devieri". Cred că sunt uşor nostalgică. Sunt multe aşteptări, multe vise de viitor, multe speranţe, şi tot atât de multe amintiri, cuvinte nespuse la timpul lor, emoţii şi gesturi mărunte cărora o să le duc dorul... Şi ce-i cu ele?

Mă gândeam într-un moment de crud impact cu realitatea (o realitate ca cea a lui Papini) că lucrurile netrăite la timpul lor sunt pierdute. Nu mă refer la cine ştie ce mare eveniment ratat care ţi-ar fi putut schimba viaţa, ci la micile vise şi aşteptări cotidiene. E ca atunci când ieşi din casă zâmbind fără să simţi că ai un motiv, şi-ţi spui că e aşa frumos să simţi totul, că va fi o zi bună. Şi apoi...cumva îţi fuge zâmbetul şi ai pierdut ocazia de a medita seara: a fost o zi plăcută... Sau ca atunci când mergi singur pe stradă şi te gândeşti să îmbrăţişezi primul prieten întâlnit(sau pe toţi!), numai că atunci când vine momentul găseşti oameni trişti, sau supăraţi, sau teleportaţi în lumea lor, departe de prezent. Şi nu ai cui să-i spui că poate mâine totul va fi altfel, poate mâine noi vom fi altfel... Dar pe lângă clipele ratate(ce tind a fi uitate), avem destule momente de refugiu, ţinute sub cheie în forul interior. Uneori întâlneşti îmbrăţişarea aşteptată, uneori îţi destinzi chipul pentru că cineva vrea să te îmbrăţişeze spontan. Şi atunci şti că numai asta merită, numai armonia merită. Chiar dacă efemeră...

Voiam să spun doar atît: ceea ce nu îndrăzneşti să faci când trebuie sau nu a ţinut de tine pentru a se împlini, e pierdut. Numai că avem suficientă imaginaţie încât să trăim măcar oniric ceea ce nu a fost să fie, şi pe lângă asta, suntem izvoare nesecate de noi vise de viitor. Just deal with your own life! Important e să poţi spune din când în când: ...totuşi am fost fericiţi atunci! Aşa că oricât ar fi de haotică şi de sacadată, fericirea asta a existat şi nu o poţi omite.
Şi pentru că tot m-am întins atât cu vorbăria, o să amintesc de o carte pe care n-am avut ocazia să o citesc, dar care mi-a atras atenţia de prima oară şi am reţinut: "Sentimentele îngropate de vii nu mor niciodată". Nu conturasem în minte ideea asta înainte de a citi, însă mi-a fost clar de la început că e purul adevăr. Nu ştiu exact în ce constă întreaga carte, dar cred că fiecare se regenerează emoţional în felul său propriu. Militez pentru conceptul că oamenii sunt diferiţi!

P.s.: kryptonite, titlul primei mele postări, se referea la punctul slab, la slăbiciune :D ...iar titlul actual...e pentru că am început să vorbesc precum Sancho (nu, n-am termiant încă, dar deja-mi sunt tare dragi: şi Cavalerul Tristei Figuri şi scutierul lui)
P.s.2: pentru că scriu prea mult fără să scriu despre ceva anume, de cele mai multe ori nu am habar ce să scriu în spaţiul alocat pentru titlu...

sleepy -__-

2011-01-04T21:20:00.005+02:00

Here I go again... N-am chef azi... Sau mai bine zis: nu am avut chef azi. Cred că organismul meu a intrat în grevă la gândul că de mâine iar va trebui să mă trezesc înainte de 7 a.m. Nu ştiu ce aţi făcut voi, dar eu am dormit eclipsa şi la început şi la sfârşit, pe reprize!(cu Don Quijote în pauza dintre moţăieli), că oricum în Piteşti am avut un splendid cer alb(sau aşa mi s-a părut mie în somn!). Eh... şi la ştiri poţi să vezi eclipsa de zeci de ori dacă schimbi pe toate canalele... Cred că vorbeşte somnul din mine. Domnul somn - noul meu partener, fuge de-acasă câteva nopţi pe săptămână, aşa că sunt nevoită să dorm în orele acelea când mama are chef să mă întrebe ce mai fac. Da... am început anul cu câteva micuţe insomnii. Dar de mâine... de mâine! dorm după-amiază...

Acum serios vorbind, nu am nimic chibzuit de zis. Sunt doar un mănunchi de subiectivităţi. Şi mă abţin destul de bine să le "promovez" pe toate căile. Ah ...şi (as crazy as it seems) melodia mea pentru 19 ar fi :

Just 19 and sucker's dream I guess I thought you had the flavour [...]
Remember me through flash photography and screams
Remember me, special dreams...

...şi culmea e că mai am una la fel de suspectă, dar o las pentru o zi mai energică.

Remember me...

...just one final countdown

2010-12-31T14:25:00.006+02:00

Nu ştiu cum să încep. Începuturile sunt dificile. Am pus deja în balanţă anul meu de om major, însă nu mi-am făcut o listă de "viitoare realizări". Cred că ceea ce e cel mai important nu trebuie scris pe o foaie pentru a se împlini; vine de la sine dacă îl ai în minte. Urări? Echilibru, prosperitate şi ...detaşare, pentru ca jungla care se tot dezlănţuie în jurul nostru să nu ne corupă.{"De te-ndeamnă, de te cheamă,/Tu rămâi la toate rece."}

Poate că spuneam cândva prin ianuarie că îmi voi face un pseudo-decalog inspirat de cel din "Viaţa pe un peron". Nu sunt chiar legi şi nici nu le-am "utilizat" pe toate în aceeaşi măsură, dar au fost ca nişte învăţături de care să ţin cont(sau principii de viaţă). Iniţial, prin ianuarie, erau 12, dar s-au mai înmulţit...

Aminteşte-ţi că într-o zi de mâine vei muri.
Totul va trece. Totul trece. (Mircea Eliade)
Ascultă Glasul! (Dune –> Bene Gesserit)
Analizează consecinţele.
Te culci şi-ţi trece! (Mihail Sebastian, “Steaua fără nume”)
Femeile scriu, femeile pictează. (negaţie-> Virginia Woolf,”Spre far”)
Lucrurile nu se îndreaptă, lucrurile sunt îndreptate.
Dragostea este îndelung răbdătoare.
Respectă tăcerea. Apreciază liniştea.
Sensul vine de la sine.
Stabileşte-ţi priorităţile.
Dacă nu a mers înseamnă că el a fost doar o încercare a dragostei idealiste la care aspir. (Jurnal-13aprilie09)
Găseşte în fiecare om ceva de iubit.
Învaţă să-i laşi în urmă pe cei care te-au lăsat în urmă.
Dacă mai e o carte necitită, viaţa merită trăită!
Eu îmi creez propria realitate!
Tot ce este formulat devine tolerabil. (Emil Cioran)

Cu toate că a fost un an de tranziţie, de contabilizare a trecutului, s-a dovedit destul de furtunos odată ce m-am hotărât să-mi lărgesc zona de confort, fără a deveni alta decât sunt, ci doar descoperindu-mi noi limite. Chiar dacă lucrurile nu au decurs de fiecare dată cum aş fi vrut..."tot răul spre bine". Şi, cine ştie, poate că dezamăgirea mea a fost eliberarea altcuiva...

N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit... e de-ajuns o mână de prieteni în asfinţit...

Books, books, books

2010-12-21T21:32:00.007+02:00

E lună plină...şi nimic mai mult. De fapt ...e şi eclipsă :)

Dacă ar fi să fac un top al celor mai ciudate cărţi citite, neţinând seamă de un clasament, aş nota:
- Procesul (de Franz Kafka) - trebuie luat ca atare; nici nu are sens să încerci să găseşti o logică romanului (doar e Kafka)
- Păienjenel (de Patrick McGrath) - nu poţi crede nimic din ceea ce spune naratorul(schizofrenic) şi te întrebi în permanenţă cum s-au petrecut lucrurile de fapt
- Magicianul (de John Fowles) - o joacă "de-a dumnezeu" ce te păcăleşte încontinuu şi nu-şi dezvăluie scopul nici măcar în final
- Orlando (de Virginia Woolf) - ...pur şi simplu el, Orlando, devine o "ea" peste noapte, fără nici o lămurire...şi în rest romanul îşi urmeză cursul "natural"
A cincea nu am descoperit-o încă.
De-acum mă lupt cu Don Quijote de la Mancha ...şi e ca şi cu morile de vânt... Aproape la fel.

Şi pentru că tot e sezonul... preferatul meu :)

Motivaţional

2010-12-04T22:41:00.005+02:00

My master (nu citeşte, deci nu o să se simtă flatat) a avut grijă, ca de obicei, să mai trimită ceva gânduri benefice şi către mine. Încerc şi eu, de câteva zile, să privesc dintr-un alt unghi prezentul concret. Şi, pentru că "toţi avem dreptul să ne simţim bine", de ce să nu contribuim reciproc la "binele" nostru? Fight, fight, fight. Luptă-te cu tine de fiecare dată când eşti propriul tău inamic!

Dacă ai bunăvoinţă, râzi la orice!

2010-11-25T19:53:00.010+02:00

...este o replică din "Preşul" (de Ion Băieşul, desigur).
Dacă tot trăim într-o "sick, sad world", atunci...ne amuzăm şi noi cum putem. Ceea ce urmează sunt niscaiva anunţuri româneşti, cică autentice, care pe mine m-au făcut să râd (oare de ce este, în general, atât de haioasă prostia?)

Vând câine: mănâncă orice şi îi plac foarte mult copiii.
Castron pe placul oricărei gospodine cu fundul rotund pentru batere eficientă.
De vânzare birou de epocă pentru o doamnă cu picioare subţiri şi sertare largi.
Căutăm un om să aibă grijă de un lot de vaci care nu fumează şi nici nu bea.
Vând pat pentru copil cu picioare de fier.
Căutăm femeie la fetiţă în vârstă şi nefumătoare.
Vând maşină de cusut mână şi picior.
Cumpăr îmbrăcăminte de damă deosebită şi puţin întrebuinţată.
Ofer loc de veci liberabil prin schimb.
În diverse localuri şi prăvălii:
Servim cu frişcă clientela bine bătută.
Nu servim minori sub 18 ani.
Avem ciorapi de femei lungi.
Lenjeria de corp nu se schimbă!
Confecţionăm poşete şi genţi şi din pielea clientului.

La noi e cum e şi nu ne mai miră, dar la oamenii ăştia?!? E de mult filmarea şi cred că e foarte populară, dar eu nu o ştiam şi încă mi-e greu să cred că se practică aşa ceva în realitate. Joudan ja nai!

Ah! Era să uit exact partea mai penibilă. Anul acesta nu am ajuns la Gaudeamus, târgul de carte. Dar a ajuns soră-mea. Şi - cum uitasem să-mi cumpăr la timp din colecţia verde de la Adevărul cartea de Gogol (88), a fost ea intermediar. Numai că la standul Adevărul domnişoarele erau foooarte instruite. Atât de instruite încât aproape că i-au râs în faţă, după ce au zis că nu au (şi aveau!): "A întrebat de google? Ha-ha!" Nu pot să zic că scriitorul rus e atât de cunoscut în societatea noastră încât ar fi de condamnat toţi cei care ridică din umeri... Dar să fi reprezentant la un stand de cărţi atât de renumit şi să nu ai habar! Şi să te mai şi amuze... Poate se credeau în altă parte. Prostia ia forme nebănuite.

Îmi permiteam şi eu într-o vreme, când citeam "Suflete moarte" şi mă fascina portretul lui Nikolai Gogol de pe copertă, să-i spun "Gogu al meu". Pornise de la prietenii mei, sătuli să le tot împui capul cu povestea aia despre "un oarecare Gogu" care şi-a aruncat în foc manuscrisul celui de-al doilea volum din roman, a refuzat tratarea depresiei şi hrana, murind în scurt timp. Există mai multe variante ale sfârşitului său, dar, oricum ar fi fost, este remarcabil prin faptul că noi am rămas fără final la "Suflete moarte". Romanul se termină la jumătatea unei fraze...

O să citesc "Nasul" şi o să uit că oamenii nu folosesc google pentru a afla şi cine este Gogol!(fiind nume rusesc este logic că se pronunţă cum se scrie)

Ada Milea - Sir de oameni vineti (special)

tic tac sau... sistolă, diastolă?*

2010-11-07T22:06:00.011+02:00

Iată-mă din nou aici, pe fugă. Parcă s-ar fi fisurat clepsidra şi pierde nisip fără ca eu să bag de seamă. Intenţionam să văd cum a ieşit "Eat, love, pray"-filmul , dar fie că nu m-am încumetat să tulbur amintirea cărţii, fie că am găsit ceva mai productiv de întreprins - nu l-am văzut. Pe de altă parte mi-e dor de filme deja văzute, filme cu mesaj puternic (în viziunea mea). Şi totuşi există ceva de la care nu m-am abţinut: lectura. Mă tot holbam la proaspăt cumpărata carte şi până la urmă am zis: f**k it! Nu înseamnă că dacă "ai bacul" nu mai trăieşti. Câteva pagini pe zi tot poţi să citeşti... Pagini care să nu fie de manual, de culegere de rezolvări sau de caiet de clasă. Aşa că astă-seară termin "Cimitirul animalelor". M-a surprins în mod plăcut. Nu mai citisem nimic de Sthephan King. Chiar dacă e categorisit ca roman horror, sf, e foarte interesant fundamentul realist al poveştii. Un stil foarte interesant de a reda gândurile personajelor. Mi se pare că nu descrierea e cea care dă fiori cât vocile interioare cu care te poţi identifica. În fond teama sau spaima ne sunt familiare tuturor. Ei bine, Sthephen King e maiestru în a le da o formă scrisă. Şi pe-alocuri e şi hazlie! Ok, depinde de umorul fiecăruia.

Că tot am pomenit de "trăit" în afara programului şcolar. Cred că se găseşte timp pentru toate, dacă vrei. Sigur, trebuie să stabileşti priorităţi, dar decât să fi frustrat că nu mai socializezi decât despre teme şi variante, mai bine îţi rezervi timp şi pentru tine. Zboară viaţa pe lângă noi... E frumos când nu ai amintiri dintr-o perioadă a vieţii? Nu văd eu vreun smintit care o să ţină minte calculele de la integrale şi la 40 de ani... De fapt...mint! Or să fie...viitorii profesori.

În rest...cu suişuri şi coborâşuri. Viaţa e destul de imprevizibilă şi uite că şi previzibilul ei e greu de digerat de unii. S-a dus şi Păunescu şi nu pot să nu observ cât se comercializează moartea. Cred că dă pe sticlă mai bine chiar decât botezurile, nunţile şi (culmea!) divorţurile. Cu glasul minţii, fredonam şi înainte şi voi fredona şi de aici încolo, pentru că ..."vom critica cartea iar nu autorul". Ar fi frumos ca oamenii să fie conştienţi ale cui sunt versurile când ascultă o melodie... Gen "Ploaie în luna lui Marte"(Nichita) ... Nu numai muzica inspiră poezie, ci şi poezia inspiră muzică, nu-i aşa?

Acum sunt mai pustiu ca-ntotdeauna
De când mă simt tot mai bogat de tine...

* Zicea Garabet Ibraileanu că "timpul nu trece, ci noi trecem prin timp". Deeeci...să nu mai dăm vina pe ceas!

Later edit: filmul "Eat, love, pray" mi-a părut destul de ...drăguţ? Categoric cartea "învinge" filmul, pentru că filmul nu conţine toate subtilităţile cărţii şi aşa pierde considerabil din profunzime.

ostentativ (fake&gay!)

2010-10-16T16:20:00.005+03:00

...unui Adam contemporan

Poţi să mă părăseşti şi azi, şi mâine –

să mă laşi să tremur lângă străini în stradă

să nu am salivă pentru un singur “da” decisiv,

să te înfurii că oamenii cu beregata tăiată nu pot articula

o declaraţie de dragoste faţă de criminalul lor –

Şi tot voi revenii la tine.

Ca un bumerang pe care te chinui să-l educi zadarnic,

degeaba mă arunci departe de perfectul tău inaccesibil,

degeaba mă împingi afară din era ta de celibatar,

Voi revenii mai devreme sau mai târziu,

Voi revenii doar ca să mă poţi abandona zi de zi,

doar să simt că rabd îndelung, că le sufăr pe toate, că le îndur pe toate,

că mă transform în litere biblice şi mă întorc spre tine

din nou smerită

Ca şi cum am greşit în eternitate şi mă părăseşti în eternitate,

Ca şi cum sunt vinovată pentru forma feţei mele,

pentru culoarea ochilor, pentru mărimea sânilor, pentru lungimea degetelor,

Ca şi cum sunt vinovată pentru tot ce e ereditar sau doar social,

Ca şi cum numai ploaia n-ar fi produsul culpabilităţii mele,

ci pretex numai bun pentru despărţirea de ieri

şi despărţirea din eternitate.

{05/10}

I just don't know what to do with myself...

2010-10-10T21:26:00.008+03:00

Nu sunt prea entuziasmată imaginându-mi activităţile viitorului apropiat. Mi se pare că totul se aglomerează şi e nevoie de o reorganizare a timpului. Pentru că nici deprimarea, şi nici faza de negare sau de iluzionare nu pot dura la nesfârşit, trebuie să recunosc chestia aia atât de uzată "things will never be the same again". Şi nu ar fi asta o problemă...numai că procesul resemnării e destul de complex şi necesită un timp de meditaţie pe care eu nu-l mai am. E prea multă analiză matematică în joc ca să îmi mai pot analiza eul ore în şir! Sau, altfel spus: e prea multă psihologie de învăţat ca să mai am timp de educarea psihicului meu. Timp este, dar nu de pierdut aiurea.

Mă aşteptam la ceva mai multă înţelegere din partea profilor, că doar e ultimul an, dar vreau să cred că măcar pe semestrul II o să ne scutească de inutilităţi. E destul de iritant să trebuiască să pari preocupat de 10 materii (exagerez) când nici nu o să mai ai treabă cu ele în viitor. Pentru cultură? Să fim serioşi! Noi oricum învăţăm pentru o anumită dată (adică programat să uităm) pentru că nu poţi obliga un om să reţină ceva ce nu are utilitate pentru conexiunile lui mentale deja existente. Sigur, mai există şi varianta de a-l traumatiza pentru a învăţa, dar nu cred că mai merge anul ăsta... Se pare că liceul şi-a făcut efectul asupra noastră şi ne-a blazat într-o oarecare măsură. Asta e...asta-i epoca.

Nu mai zic nimic ştiinţific; articolele astea gen "cercetătorii au demonstrat" deja mă amuză. Ce uşor e să comentezi nişte chestii aşa...teoretic. Cum spunea Gogol, "omul e înţelept, deştept şi priceput în tot ce-i priveşte pe alţii, dar nu pe sine". Ce grozavi suntem la a le rezolva altora problemele, dar când vine vorba de ale noastre... Uite ştiinţă: "Pentru a te încrunta, eşti nevoit să foloseşti 43 de muşchi ai feţei. Pentru a zâmbi nu ai nevoie decât de 17." (de-aici)

Octombrie era luna în care puteam să mă îndrăgostesc de dragoste pur şi simplu. Naivitate. Era frumos că puteam zâmbii când mi se lipeau frunze de tălpi... Acum merg în direcţia inversă cristalizării, în direcţia normală circumstanţelor vieţii: decristalizare. Asta în termeni psihologici, ca să nu mai par atât de subiectivă... Probabil o să mai gândesc ceva timp gen "I just don't know what to do with myself..."

illusion never changed into something real...

2010-09-29T22:26:00.005+03:00

Acum probabil ar trebui să învăţ la biologie, să plâng morţii sau să ...dorm? Mda...aveam de gând să închei cu maaaaarele bac, dar uite că încep cu el. Poate pentru că o să-l aleg prioritar? Nu ştiu... Mă apucă o nepăsare teribilă când vine vorba de a mai medita la priorităţile mele în viaţă. O să amân chestia asta, spre binele meu.

Ce-am făcut? Păi...mă lăsasem legănată luni în şir de gânduri; pur şi simplu reflectam la nesfârşit, domnule psiholog. Şi? Şi nimic, nimic nu ieşea din asta...Ok, ieşea ceva, dar...nu mai aveam răbdare: un an da, rabd, dar uite că nu pot doi! Şi? Şi... m-am hotărât să încerc să ies din mare, să iau iniţiativa şi să simt ceva mai stabil, ceva ca ţărmul. Dar am nimerit în stânci. Şi... Şi...erau destul de ascuţite...şi atât. Atât? Eh...sigur că nu e doar atât dar nu sunt Marin Sorescu să rescriu (o) Iona! Şi regreţi? Da, îmi pare rău că nu sunt Marin Sorescu; în rest nu.

Mă simt ciudat; mi-am creat o vară ciudată şi acum mă trezesc în anotimul meu(păstrez exprimarea asta) că sunt presată să-mi vin în fire, să mă pregătesc de examene, să reînfrunt realitatea vieţii cotidiene. Sigur, nu am putut să menţin creaţia; cred că nu ar trebui să mai fim atât de asprii cu divinitatea: depui un efort considerabil să creezi ceva, o realitate personală sau un Adam şi o Eva, dar ca să menţii controlul...e înnebunitor de complicat şi aproape imposibil să nu te trezeşti un simplu spectator, aşa ca mine. Poate m-am blazat în liceu, ca Bacovia, poate mă anesteziez cu planurile de viitor, cert e că...privesc în lăuntru şi aştept să izbucnească ceva, să-mi studiez reacţia aşa cum se cuvine, căci sunt cel mai personal, fidel şi onest subiect de studiu de care dispun. O să dau citatul lui Cioran prin iulie, ca să ne amintim unul dintre motivele pentru care "Ioana vrea psihologie". Răbdare...răbdare şi luciditate...

În rest... trebuie spus că atât timp cât ai un prieten care să te bată pe spate, să-ţi spună că "shit happens" şi că nu tu ai o problemă de comunicare cu anumiţi oameni, ci ei cu tine...totul o să se rezolve. E frumos să şti că poţi să întrerupi un om când se bărbiereşte... (De-aia nu apelez la fete, nu pot să le întrerup din bărbierit când sun!) Hm... show must go on, and on, and on...

P.S:Sunt nemaipomenit de curioasă ce anume (dacă există) m-ar face să mă răzgândesc în privinţa optatului pentru bacul mai greu la bio! Deja m-am pus în coarne...şi e greu cu încăpăţânaţii. Cum să aleg ceva ilogic şi simplu în defavoarea a ceva logic şi complicat? Sunt curioasă.

Late edit: {titlul s-a schimbat odată cu starea mea}

Natalie Imbruglia - Torn

nihil (ca altă idee n-am)

2010-09-25T22:05:00.008+03:00

"Orice existenţă subiectivă este un absolut pentru sine însăşi. Din acest motiv, fiecare om trăieşte ca şi cum ar fi centrul universului sau centrul istoriei, şi atunci cum să nu fie suferinţa un absolut? Nu pot înţelege suferinţa altuia pentru a o diminua prin aceasta pe a mea. Comparaţiile în asemenea cazuri n-au nici un sens, deoarece suferinţa este o stare de singurătate interioară în care nimic din afară nu poate ajuta. Este un mare avantaj că poţi suferi singur. Ce-ar fi dacă faţa omului ar putea exprima adecvat toată suferinţa interioară, dacă în expresie s-ar obiectiva întreg chinul interior? Am mai putea sta de vorbă între noi? N-ar trebui să vorbim atunci cu mâinile pe faţă? Viaţa ar fi realmente imposibilă dacă tot ce avem noi ca infinit de simţire ar fi exprimabil în liniile feţii." ("Pe culmile disperării" - Emil Cioran)

P.S.: O să scriu ceva mai original când o să mă simt originală şi capabilă să-mi manifest originalitatea.

Lake of Tears - To Blossom Blue

,,,

2010-09-16T00:06:00.005+03:00

"Chicoteau amândoi din orice fleac, erau într-o stare aparent anormală, când cuvintele banale ori gesturile care altădată te fac să roşeşti, ţi se par extraordinare, încărcate de semnificaţii adânci, îţi dezvelesc altă faţă a lucrurilor. Într-un cuvânt, erau fericiţi."
(Trei dinţi din faţă - Marin Sorescu)

H2O

2010-09-04T23:00:00.009+03:00

Tocmai am terminat de vizionat documentarul de-aici şi m-am gândit să scriu acum pentru a începe luna septembrie cu ceva ce îndeamnă la...armonie. Mi-am întipărit bine cuvintele magice care purifică apa: iubire şi recunoştinţă. Asta îmi aminteşte de cuvintele extrase din Maitreyi, cuvinte pe care le repeta de fiecare dată când era tristă, ca un fel de mantră: "Beatitudine, supremă beatitudine, fericire ~~eternă~~ perfectă şi desăvârşită mulţumire!" Le pot vedea pe peretele de lângă mine de fiecare dată când mă pregătesc de somn, când îmi iau porţia de lectură sau doar meditez; însă m-am obişnuit cu hârtia aceea verde şi uit că am lipit-o acolo cu un scop. E doar un lucru mic, dar generalizând aş putea spune că, nu numai eu, ci noi, oamenii (uite că m-am dat de gol, nu sunt extraterestru!), uităm ceea ce ne propunem şi ne lăsăm prinşi în mersul vieţii cotidiene. Şi dacă uităm ceea ce ne-am propus, nu înseamnă că într-o oarecare măsură uităm de noi?

N-aveam de gând să filosofez aici şi în niciun caz acum, dar mi-am dat seama că nu perseverez destul în anumite privinţe şi cum altfel îmi pot ţine o auto-predică decât imaginându-mi că vorbesc pentru cineva? Eu nu sunt Iona! Am o literă în plus. Umorul meu...

A venit şi vremea anotimpului meu şi sper să realizez măcar din când în când (şi voi odată cu mine) că umezeala din aer, ploaia aceea leneşă şi nepăsătoare, norii legaţi unii de alţii şi soarele anemic, sunt nişte îndemne clare să privim mai mult în noi înşine şi mai puţin în exterior. Bine, când or să cadă frunzele o să fim una cu natura! Uite şi o chestie optimistă şi "colorată", mai mult pentru puştoaice de 14 ani care beau şi îşi pierd capul complet, dar! ...fac şi eu o "escapadă" din ciclul de melodii melancolice, perfecte pentru falling season...

Asculta mai multe audio Muzica

Un mic jurnal de vacanţă

2010-08-29T22:54:00.027+03:00

Cea de-a doua excursie de vacanţă mi-am petrecut-o la Podul Dâmboviţei - sat din comuna Dâmbovicioara (poate aşa sună mai cunoscut). Am pornit din start cu avantajul de a fi găzduită de o prietenă care e localnică şi astfel am avut ocazia de a afla lucruri interesante despre istoria meleagurilor şi mai ales am avut privilegiul de a cutreiera grădini montane pe care nu le-aş fi "urcat" ca simplu turist. Spun "urcat" pentru că nu e ca la noi la câmpie, să te plimbi fără să te uiţi pe unde calci; aici pantele abrupte îţi garantează că dacă nu le vei acorda atenţie te vei rostogolii pe iarbă, printre brazi, până în vale.

Unul dintre detaliile minunate ale zonei este zgomotul râului ce-ţi dă impresia că oricâtă gălăgie ai face nu vei reuşii să perturbi natura. Din fericire nu am auzit răsunând din vreo ogradă muzică străină de cea a peisajului. Mi-a plăcut că tradiţionalele şanţuri de lângă gardurile caselor (de la câmpie) sunt înlocuite aici de cursul râului. La fel cum vara trecută - ştiu că sună ciudat - mi-a plăcut cimitirul din Brăduleţ...

Cred că e important să observăm şi difererenţele astea mici care vin odată cu altitudinea, nu numai "aerul mai curat şi pământul mai ondulat". Mai vizitasem cândva, în copilărie, peştera Dâmbovicioara, dar dacă tot eram acolo m-am bucurat să o revăd. Ce-i drept...amintirile mele din excursiile şcolare sunt destul de vagi. Nu l-am crezut pe micul ghid - care ne recita în peşteră "poezioara" învăţată pe din-afară - când ne-a spus că sunt lilieci în peşteră. Mă gândeam că e prea amenajată pentru bietele făpturi: prea multă lumină (şi artificială!). Apoi am văzut vreo trei zburând pe lângă noi, şi din instinct am căutat să-mi feresc pletele. Oricum nu atacau... Sau cel puţin aşa ne-a zis micul ghid - localnic angajat pe timpul verii.

Cei 5 km înapoi spre "casă" i-am mers pe jos pentru a admira cheile Dâmbovicioarei. Ne-a cam epuizat soarele, dar l-am ignorat pe cât posibil şi ne-am minunant de pereţii de stâncă ce păreau a se unii înghiţind drumul, am alergat copilăreşte pe stradă şi am făcut, desigur, şi un mic popas de odihnă, mai la înălţime şi mai la umbră. Ce bine e să râzi fără jenă de nimicuri pentru că nu te vede decât natura...

Seara am urcat în grădină şi ne-am aşternut păturica. "Cel mai iubit dintre pământeni" nu-mi mai capta întreaga atenţie când eram atât de conştientă că dacă-mi arunc un ochi afară din carte o să dau de nori, de crestele munţilor, de casele împrăştiate în jos, ca într-o pictură imensă.

Aveam mai degrabă poftă de "joaca de-a fotograful" sau de plimbare desculţă prin iarbă... Am făcut şi una şi alta. Până şi pletele mele s-au bucurat de îmbrăţişarea ierbii... Voiam să-mi amintesc că am fost acolo, că am trăit în prezent şi prin asta am furat o parte din locul respectiv. Aşa fac mereu când plec la drum: nu "fur" doar pietre de pe alei, dealuri, munţi, din cimitire, parcuri, ci şi teritorii întregi. Le îndes în minte. Ce frumos e să-ţi aminteşti cum mirosea iarba, cum se plimbau norii, cum latra câinele acela enervant şi noi râdeam una de alta...

În cea de-a treia zi am mers "la cetate". Nu e amenajată turistic, aşa că numai cei din partea locului cunosc unde este situată şi cunosc chiar puţin din istoria rămasă în zidurile construite prea puternice şi înalte pentru a se lăsa dârâmate de ani. Ne-am căţărat zdravăn până la aceste ziduri cocoţate pe vârf de creastă, şi cu pulsul la maximum mi-am dat seama că e adevărat: ambiţia e la fel de importantă ca şi pregătirea fizică. Deci, indiferent cât de "statică" aş fi, jumătate din cerinţă o voi îndeplinii întotdeauna.

Nu eram la o altitudine ameţitoare, dar, ca de fiecare dată când priveşti spre o depresiune, aveam impresia că ne aflăm "într-un vârf de lume".
Am meditat câteva momente şi la faptul că fiind în persoană aici înţelegi mult mai bine de ce oamenii care trăiesc departe de forfota lumii moderne sunt mai aproape de divinitate, indiferent de concepţiile religioase. Când e atâta armonie ţi-e şi greu să nu devii spiritual.

De fapt, micul meu jurnal de vacanţă e pur subiectiv. Când plec la drum cu gândul să mă relaxez departe de realitatea vieţii cotidiene îmi propun să mă axez doar pe trăirile mele interioare. Sau poate că asta vine de la sine... Am scris de astă dată mai mult cu gândul la începutul anului şcolar, la reluarea activităţilor programate strict, după orar. Se pare că şi o vacanţă începută cu gândul că nu ai planuri se poate aranja destul de plăcut (poate chiar surprinzător de plăcut!). Aşa că...de ce să nu fim spontani din când în când?

P.S.: "Eu îmi creez propria realitate!" nu e doar o "poruncă" în decalogul meu personal (după modelul Octavian Paler), ci chiar s-a împlinit (cu "muncă" şi răbdare). A meritat şi merită! E cam ca dragostea - îndelung răbdătoare... :)

All you have to do is...

2010-08-06T20:41:00.006+03:00

...dream, dream, dreeeam

Când am auzit descrierea filmului Timer mi-am amintit câteva cuvinte rostite mai mult în glumă de o prietenă: "cum ar fi să putem inventa detectoare de suflete pereche?" Mi-a plăcut ideea; mi-a sunat în minte ca un vers de poezie postmodernistă. Filmul ăsta, ireal cum e, prezintă (într-un mod comico-tragic aş zice eu) avantajele şi dezavantajele unui potenţial cronometru ce-ţi anunţă momentul când întâlneşti sufletul pereche. Nu ştiu câţi oameni cred (lucid!) în conceptul de suflete pereche, sau în (mai puţin cunoscut) conceptul de suflete surori. Mihai Eminescu, primul om la care mă gândesc când spun "idealist", considera femeile de care se îndrăgostea pe rând ca fiind "copii" ale celei la care aspira. Pare dur cuvântul "copie" folosit pentru desemnare fostelor iubiri, însă mie îmi pare o bună metodă de acceptare a trecutului şi de continuare a căutării prototipului. Mi s-a părut interesant că, murind tânăr, s-ar putea să fi murit gândindu-se că singura femeie care nu era o copie a prototipului era cea pe care o iubea atunci (Veronica Micle, nu?). Cred că şi prototipurile idealiştilor se dizolvă atunci când sunt îndrăgostiţi. Mai degrabă viseză la sentiment, nu la omul care îl va produce. Hm...poate că am început să vorbesc despre mine... Sigur că nu ştiu ce-a fost în mintea d-lui Eminescu! Ştiţi voi?

Tind să cred în ceva asemănător conceptului de suflete surori: oameni care se întâlnesc în viaţă pentru a se ajuta reciproc în dobândirea anumitor lecţii ce trebuiau ştiute pentru a evolua. Oamenii se formează, se transformă în fiecare moment trăit, astfel că devine aproape vitală circumstanţa în care se cunosc. Şi aşa ajung la What the bleep do we know?, un film care ridică întrebări (despre realitate, emoţii, credinţă, scopul existenţei) şi încearcă să le găsească răspunsuri prin prisma fizicii cuantice (şi nu numai). Nu e un film de genul "doar pentru cei care ştiu fizică cuantică", să zicem, ci pentru toţi cei care îşi pun întrebări cărora nu ştiu de unde să le extragă răspunsul. La un moment dat mi-a părut ridicolă treaba cu celulele umane care se purtau asemenea posesorului, însă mesajele transmise la general m-au făcut să fiu mai atentă la micile lucruri frumoase care mi se arată, sau cel puţin să fiu mai îngăduitoare faţă de momentele în care nu se arată (nu mie). Sigur că starea de bine nu durează dacă nu o exersezi, dar măcar mi-a amintit să-i scriu sticlei de apă un bilet cu încărcătură benefică. Iar noi suntem aproape 70% apă... Din punctul ăsta de vedere e de înţeles că gândurile ne fac ceea ce suntem. Ce suntem? :)

Întoarcerea cavalerilor

2010-07-26T14:10:00.065+03:00

Rammstein - Du Hast

Ziua medievală petrecută la Sighişoara a fost destul de palpitantă, însă nu sunt deloc sigură că pozele sau filmările pot reda emoţia simţită live. A fost caldură mare şi cavalerii îmbrăcaţi în zale sau piei/blănuri de animale au rezistat vitejeşte duelurilor care reflectau soarele de iulie în săbiile lor. Seara a început furtuna, iar cavalerii s-au dezlănţuit în ploaie. I-am privit de sub umbrelă până când m-am trezit trasă în mijlocul dansului lor. Cu o mână încercam să închid camera de fotografiat, iar cu cealaltă - umbrela. Cavalerul continua să danseze în ploaie netulburat de incapacitatea mea de a colabora, iar eu mă amuzam gândindu-mă cât de tare trebuie să se distreze cei de pe margine, care ne priveau. A fost plăcut (şi categoric de neuitat) "dansul" spontan în ploaie, dar odată încheiat mă întrebam dacă aş mai avea nevoie de umbrelă: eram deja udă. Dacă aş fi stat în Sighişoara aş fi dansat în ploaie fără griji, la fel ca domniţele sau fetele costumate în luptătoare, însă pe mine nu mă aşteptau haine uscate la sfârşitul zilei, ci drumul spre casă. Cred că luptele date în ploaie, între toate ordinele cavalereşti, m-au impresionat cel mai mult, pentru că se crease o atmosferă de-a dreptul medievală: cavalerii loveau cu patimă, se rostogoleau în cădere, parau lovitura inamicului, iar muzica părea a le intensifica atacurile.

La un moment dat un spectator a "furat" o sabie trântită la pământ, însă "cavalerul de pe afişul festivalului" l-a fugărit recuperându-o cu repeziciune. Nu avea nicio şansă în faţa cavalerului Alexandru din Ordinul Lupilor (actor, desigur), căci ploaia îi energizase pe vitejii ce ne încântau. Ulterior mi-am dat seama că fusesem trasă în ploaie tocmai de "cavalerul organizator" Liviu Pancu (actor şi regizor).

Piaţa Cavalerilor (sau a Cetăţii) a fost cu siguranţă preferata mea; cu toate că am străbătut şi restul străduţelor împânzite de oameni şi suveniruri, aici am asistat la concertul celor de la ??? (solista avea o voce înaltă minunată, zic eu) şi în încheirea zilei, la concertul Trabucos din Portugalia (elecrizant cimpoiul, iar tipa cu tobele foarte carismatică). L-a miezul nopţii s-a făcut intrarea Marelui Car al Jertfei, iar după ce nu s-a mai aprins cerul luminat de artificii, cavalerii s-au retras cu torţele ridicate. Vivat! Vivat! Vivat! Noi ne-am retras spre gară... La ieşirea din cetate o scurtă întâlnire cu un "free hug-er" (ca să zic aşa), iar în mintea mea, în liniştea străzilor din Sighişoara nopţii, doar melodia de atac a cavalerilor medievali şi...o părere de rău că s-a terminat. De trei ori Vivat!

P.S.: când aflu care este acea melodie care îmi rămăsese în minte (melodia de bază a duelurilor) o să actualizez, până atunci...ne mulţumim cu o alta de festival Rammstein-Du hast. Muzica face diferenţa :)

Later edit{05.05.11}: am aflat şi melodia de care pomeneam, de la Cavalerul Alexandru :D ...aşadar Carmina Burana.

niscaiva aberaţii

2010-07-13T17:34:00.009+03:00

Acum se cunoaşte că e iulie, pentru că am început să mă ascund de soare în spatele draperiilor. A trecut prima lună de vacanţă, dar n-am ce lucruri interesante să spun, să scriu. Am planuri mari, ca de obicei, numai că avansez lent, lent, cu gândul că "mâine o să mă trezesc mai devreme şi o să am o zi mai lungă". De fapt, tocmai d-aia e plăcută vacanţa chiar şi când leneveşti: pentru că recuperezi somnul din timpul anului şcolar. Aberez. Am văzut un film, Mary and Max - interesantă perspectiva (poate pare pentru copii: nu e), am citit nişte cărţi, mi-am mai tocit puţin încălţările şi am încercat să mai creez nişte sinapse utile prin căpşorul meu. S-a demonstrat că există o genă comună între cei ce suferă de schizofrenie şi genii... Şi au existat atâtea exemple ale faptului că geniile au gene comune cu cele responsabile de maladii psihice, încât nici nu mă mai impresionează certitudinea. Interesant de studiat e sindromul Asperger (îl avea Max din film, şi Lisbeth Salander din trilogia Millenium), şi el întâlnit la oameni geniali. Iar aberez. Mă gândeam că în orice societate există câte un "ciudat" pe care-l evită toţi, şi de fapt nu avem de unde să ştim dacă e "doar un ratat" sau e geniu.

S-a terminat şi cu bacul ăsta(mai e cel de toamnă, desigur) şi am simţit o parte din agitaţia care o să fie anul viitor. Au fost şi surprize, surprize... Oricum, sper ca peste 2 săptămâni să am ceva interesant de relatat (să-mi amintesc şi eu ceva din vara 2010, nu doar romanele citite). În orice caz, poze or să fie. Poate nu ştiţi articolul ăla din ziar (cred că Adevărul) despre "căsnicia ideală": femeia să fie cu 27% mai inteligentă decât bărbatul şi cu 3 ani mai tânără (parcă). Mai erau şi alte condiţii şi statistici, dar nu le-am "stocat" în memorie. Nu-l găsesc pe net, aşa că trebuie să mă credeţi pe cuvânt. M-a pus pe gânduri...

Mi-am amintit că intenţionam luna trecută să scriu câteva rânduri despre serialul Lost-naufragiaţii [am îngroşat ca să nu mai pierdeţi vremea citind aiureli, crezând că e vorba despre altceva], care după 6 ani s-a încheiat(în mai). Noroc că nu l-am descoperit de la început... Nu zic că n-a meritat, dar la un moment dat devenise exasperant: un sezon pe an, episoade în care nu afli nimic nou, personaje noi inutile, reacţii prea previzibile, mistere peste mistere. Dar au fost câteva personaje care mi-au plăcut de la început până la sfârşit, indiferent cât de (ne)reuşit a fost sezonul. Pe primul loc e cu siguranţă Desmond (cel mai "special", zic eu), iar al doilea... oscilez între Daniel (fizicianul autist) şi Charlie (rockerul dependent de droguri). Unul dintre episoadele care mi-au rămas în minte e "The Constant" (sezonul 4), şi cred că la fel de palpitante ar fi trebuit să fie şi restul pentru a nu mai exista dezamăgiţi de Lost. Oricum, prea multă critică lasă impresia că n-ar fi demn de viziont, ceea ce nu e în intenţia mea. Aşa că, pentru cine nu a văzut Lost e mult mai simplu să-l vadă acum, când nu mai trebuie să aştepte câte 8 luni un sezon nou. Îmi amintesc cu drag de entuziasmul trezit de primul sezon: toate vieţile erau legate între ele, misterele curgeau unele dintr-altele, întreţinând suspansul, crescându-l. Cam atât cu vorbăria.

Nici nu ştiu dacă e ciudat sau nu, dar mie nu mi-e dor de mare...

P.S.: Se pare că nu există verbul "a abera", dar pur şi simplu nu simt nevoia să renunţ la obişnuinţa de a-l folosi, aşa că eu tot "aberez" (chiar dacă limba română nu-mi dă voie). Zic doar aşa, să nu "aberaţi" şi voi ca şi mine...

D-l Nimeni Nimeni :)

2010-06-13T17:01:00.007+03:00

Hmm... Mr. Nobody e un film foarte, foarte ciudat. Cu accent pe foarte! Aşteptam cu nerăbdare să-l văd pe Jared Leto într-un rol normal, dar ăsta cred că a fost cel mai anormal rol! Fusese criminal cu probleme psihice în Chapter 27, homosexual în Alexander, dependent de droguri în Requiem for a dream, bătăuş în Fight Club... Anyway, în Mr. Nobody e... Nemo Nobody, că aşa îl cheamă, şi e ultimul muritor dintre oameni (care cică şi-au căpătat nemurirea prin celule stem luate de la porci - nu glumesc, genetic vorbind e posibil...dar nu zic că până la "nemurire"...) Asta ar părea numai o chestie s.f.(oamenii ăia ţineu porcii în braţe ca pe pisici!), numai că filmul dezvoltă alte morale foarte profunde. Atât timp cât n-ai ales, totul rămâne posibil.

La 9 ani Nemo este pus să aleagă între mamă şi tată. Nu aflăm ce a ales, căci, ajuns la 118 ani, povesteşte cele trei vieţi pe care le-ar fi putut trăi, cu trei femei total diferite. In funcţie de decizia pe care ar fi luat-o atunci, dar şi de următoarele decizii (din adolescenţă mai mult), sunt prezentate multiple posibilităţi ale trecutului său. Morala finală e că orice decizie ar fi luat era cea corectă, pentru că nu există vieţi greşite. Ce-i drept doar una dintre cele trei femei era aceea, dar ...cum să alerge mai repede decât trenul încât să plece cu maică-sa? Orice e posibil...

Nu ştiu dacă am înţeles complet filmul, pentru că e o învălmăşeală de vieţi acolo, dar sunt prezentate chestiuni ştiinţifice foarte interesante şi e tulburătoare nevoia permanentă de a lua decizii corecte - căci timpul nu merge decât într-un singur sens. Este pusă la îndoială realitatea, jucându-se puţin cu mintea noastră, iar Nemo Nobody pare a fi întruchiparea răbdării în toate situaţiile critice ale potenţialelor vieţi. Dragostea e îndelung răbdătoare...

Mi-au plăcut coloana sonoră şi ideile filosofice, iar pe total m-a impresionat. Nu ştiu dacă l-aş putea încadra în topul filmelor mele preferate (am aşa ceva?), dar în orice caz eu zic că merită văzut. E confuzant în ansamblu, dar...nu-i aşa că Jared joacă bine rolul de ultim muritor/babalâc extra-zbârcit? :D Păcat că nu şi-a putut păstra "glăsciorul" la 118 ani...

Aici e filmul, cu subtitrare şi toate cele. Remember!...remember!...
N-am devenit suspicios de îngăduitoare de la o vreme?...Vizionare plăcută!

Sherlock Holmes

2010-06-12T20:39:00.007+03:00

is definitely the master of the masters!

Am intrat în lunga şi extra-călduroasa vacanţă de vară... Ăsta e unul din motivele pentru care m-am încumetat să mă uit la film; al doilea e că terminasem săptămâna trecută de citit Câinele din Baskerville şi mi se trezise dorul de Sherlock Holmes. Aş fi fost curioasă să văd acest roman devenit film, dar n-am găsit aşa ceva. In schimb am vizionat filmul apărut anul trecut. Era să mă păcălească; credeam că ar fi regizat după una dintre poveştile lui Sir Arthur Conan Doyle, dar nu e. Au fost preluate replicile personajelor şi încorporate într-o nouă acţiune, rezultând un film interesant şi deasemenea hazliu.

In primele momente am fost tentată să-l critic, căci Sherlock Holmes - deşi se mai droga ocazional, îşi ţinea tutunul în papucii de casă, fuma pe perne până când nu se mai vedea nimic în jur şi făcea diverse experimente chimice - nici vorbă să fi mers de-a buşilea prin cameră, să nu aibă grijă de igiena lui, să fie pocnit de Watson sau să fie nepoliticos cu cineva, cu atât mai puţin cu prietenul lui. Desigur, aceste lucruri dau haz filmului, numai că eu mă aşteptam să-l văd pe acel Holemes adevărat, care obişnuieşte să atace şi să se apere prin ironie fină provenită din inteligenţa lui ascuţită. Probabil că n-ar mai fi fost la fel de captivant fără adăugirile făcute la stilul englezesc al personajelor. Sherlock Holmes ştia să fie rafinat şi după ce revenea dintr-o misiune în care jucase rolul de cerşetor şchiop şi, din ce-am înţeles din cele câteva povestioare citite, Irene Adler nu era vreo aventură de-a lui, ci mai mult o fiinţă idealizată. Se pare că până la urmă n-am putut să nu critic...

"Pentru Sherlock Holmes, ea este întotdeauna Femeia. Foarte rar l-am auzit numindu-o altfel. În ochii lui, ea eclipsează şi predomină întregul sex feminin. Nu că ar fi simţit el vreun sentiment înrudit cu iubirea pentru Irene Adler. Pentru mintea lui rece, precisă, dar admirabil de echilibrată, toate sentimentele - şi mai ales iubirea - erau respingătoare. Era, ca să zic aşa, cea mai bună maşină de raţionat şi de observat din lume, dar postura de îndrăgostit nu i s-ar fi potrivit deloc. [...] Nici nisipul într-un instrument sensibil sau o zgârietură pe una din lupele lui de înaltă performanţă n-ar fi deranjat mai tare decât un sentiment puternic într-o fire ca a lui. Şi totuşi, pentru el nu exista decât o singură femeie, iar acea femeie era defuncta Irene Adler, de dubioasă şi îndoielnică amintire."(Scandal în Boemia)
Numai că filmul avea nevoie de ceva romantism...

Ei bine, Moriarty (de care pomeneşte în final) chiar a existat şi în lumea literară. Este antagonicul lui Sherlock Holems, este personajul care duce la sfârşitul lui Holmes - care se sacrifică pentru a-l demasca pe cel mai periculos inamic al său (în Ultima problemă) De fapt Sir Conan a decis după câţiva ani să-l "învie" şi să scrie că nu murise, căci dispariţia ambiguă a detectivului îi permitea acest lucru. Ah... iar am trecut în sectorul de literatură! Până să citesc (din) aventurile lui Sherlock Holmes avem impresia că e un personaj prea uzat, că a fost reprodus în multe filme şi a devenit demodat. Nici vorbă de aşa ceva, nu are cum să se demodeze şi nici nu poate fi egalat de un alt detectiv. Sherlock Holmes este modelul suprem. Dovada acestui fapt o veţi avea citind :)

P.S.: dar e bun şi filmul, very funny... :D
"Lucrurile ciudate şi combinaţiile extraordinare le găsim în viaţa în sine, care este întotdeauna mult mai îndrăzneaţă decât orice efort al imaginaţiei."

de 5 iunie

2010-06-06T12:02:00.012+03:00

Ieri a fost "ziua mediului", cum zicem noi. Dar oricum ştiaţi deja asta. N-am fost la adunat de gunoaie, că deh... mă gândesc că oricum mizeria "se face" la loc în maxim trei zile. Glumesc. Sau nu. Ieri am văzut un copilaş de vreo 4 anişori care a venit singurel să aducă un şerveţel la coşul de gunoi.(Ce de diminutive!) Dacă toţi părinţii şi-ar "dresa" odraslele când încă mai pot fi dresate, altfel ar arăta străzile, şi pădurile, şi parcurile, şi scările blocurilor. Dar e cum zice Ada Milea : "O altfel de ţară dacă am avea altfel ne-am bate joc de ea".

Anul trecut am participat la protest cu motoul "Salvaţi Parcul Trivale!", dar nu chiar pe 5 (că aveam şcoală atunci), ci pe 13. A fost o experienţă interesantă... N-au venit atâţia oameni câţi se presupunea că or să vină, iar "primăria" şi cei de la ocolul silvic ne-au ignorat complet. Doar nu era să bage în seamă nişte puştani care strigau "Opriţi defrişările!"... In schimb am strâns semnături (profa de chimie era foarte înverşunată, în felul d-ei pacifist!) şi am citit mai apoi că s-ar fi luat măsuri împotriva celor care au autorizat acţiunile ilegale de defrişare. Şi asta m-a mirat!

Am rezumat cam ce se petrecea anul trecut, pentru că ziceam atunci "vrem parc natural, nu cartier rezidenţial!" şi am înţeles anul ăsta că există iniţiativa ca pădurea Trivale să devină rezervaţie naturală (nu parc). Din partea mea să o numească cum vor ei, să-i dea orice titulatură, numai să nu fie coji de seminţe pe alei! Înţeleg că sunt biodegradabile, dar! cum pot să se degradeze pe beton, să intre în beton!? Cineva tot trebuie să facă curat, să le măture... [Anyway, atât timp cât pot face o plimbare off-road nu mă mai vait...]

Bun... de proiectul cu rezervaţia naturală am aflat ieri la "Palatul copiilor" (mi-a luat 18 ani să ajung acolo!...în vizită), la o mică serbare în cinstea mediului - organizată de Asociaţia Studenţilor Universităţii Constantin Brâncoveanu (cred că asta-i titulatura). Am fost să admir şi eu rochiile din hârtie...şi să fac pe fotograful pentru o prietenă costumată :) ...şi mă rezum la pozele cu identitatea ascunsă a domnişoarelor, pentru că cele "oficiale" or să apară pe la televiziunea locală şi/sau ziare.

Mie chiar mi-au plăcut creaţiile ...şi cred că au plăcut şi părţii masculine :)

always remember me :)

2010-05-30T19:07:00.006+03:00

Acum ascult cd-ul de la "Beck'sperience". N-am auzit de cei care cântă(în afară de cele două formaţii care au cântat aseară), dar sună ok. Probabil am rămas în atmosfera aia electrizantă, la care s-ar putea să fi contribuit şi ploaia care se pare că a inundat unele străzi din Bucureşti. În mod sigur mi-a inundat mie picioarele fixate pe betonul din Romexpo. În orice caz am fost destui inundaţi (şi chiar "scufundaţi") care ne-am menţinut pe poziţii şi am savurat concertul. O tipă din faţa mea renunţase la încălţăminte, că probabil nu-i mai folosea la nimic, iar englezul din spate stătea în ploaie cu braţele încrucişate (era obişnuit cu clima omul).

M-au impresionat plăcut Codeine Velvet Club, trupă înfiinţată de solistul de la The Fratellis. Mi-a plăcut stilul lor britanic: rafinat şi totuşi ready to rock. Mi-au amintit de vremea când eram fană Mtv2 şi cunoşteam aproape toate trupele de alternativ şi indie rock. De fapt şi cd-ul primit îmi aminteşte de Mtv2...

Iniţial nu eram prea nerăbdătoare să o văd pe tipa de la Noisettes, doar voiam muzică live, nu din nişte boxe(dacă tot stăteam sub umbrelă, în ploaie). A fost amuzant că s-a oprit ploaia cu vreo 2 minute înainte să urce ei pe scenă, de parcă scoţienii de la Codeine o aduseseră, iar tipa de origine africană o alunga. Am fost surprinsă de showul pe care l-a făcut de una singură: s-a dat peste cap pe scenă, a sărit peste instrumente, a coborât în public şi a făcut o mare de oameni să cânte cu ea. Iar totul a fost natural, fără nicio urmă de ridicol. Când a spus "this song is nebunie curată" ne-am uitat miraţi unii la alţii: ce-a zis? Părea ceva rusesc după pronunţia ei, dar după 10 secunde ne-am prins: nebunie curatăăă! Desigur, la "Never forget you" atmosfera a explodat de-a dreptul şi încurajaţi am strigat cu toţii "always remember me!!!"

Sonorizarea mi s-a părut surprinzător de bună de asemenea. De data asta pot să spun şi eu - veşnic nemulţumita - că am fost mulţumită. Nu mai povestesc întâmplările politice de la capitală (sau mai bine zis: las mizeriile pentru altă dată) şi mă mai bucur o dată de o melodie care a început să-mi placă.

publicitate

2010-05-23T10:31:00.006+03:00

Aşadar...aseară: Sidewinder. Încerc să fiu scurtă pentru că deja, după ce am dormit, nu mai simt nevoia să spun tot ce gândeam după 11 p.m. [Şi întotdeauna ajută o conversaţie sinceră cu un prieten!] La o eventuală întrebare răspunsul meu ar fi fost: "Da, mi-a plăcut. Nu mai vin altă dată." Ştiu că nu are sens, dar mie asta mi-a inspirat concertul lor: că nu trebuie repetată experienţa în astfel de circumstanţe. Un exemplu de conversaţie la care am asistat: "bassistul - Şti, au venit oamenii care ne filmează...Dar n-au masă, n-au unde să stea!/vocalistul - Nu mă in-te-re-sea-ză!" Asta a fost una dintre chestiile care mi-au plăcut: primirea. Am glumit când i-am spus bassistului (sunt impersonală!) că vreau covor roşu, dar nici să mi se silabisească în faţă nu voiam. N-am nimic cu omul că nu-l cunosc. Şi nu are legătură genul de muzică pe care îl cântă cu faptul că îndrăznesc să mai spun încă o dată: mi-e dor de Laid. Bine... nu chiar de Laid, ci de "epoca Laid". Altă rezonanţă aveau concertele pentru mine! N-o să se mai întoarcă vremurile alea oricât ar alcătui şi realcătui formaţia "membrul fondator"(iar impersonală), dar e frumos să-mi amintesc din când în când cum era pe-atunci. Sunt ca o bătrânică nostalgică: "pe vremea mea maică..."

Hai că am făcut şi reclamă gratuită. Sau "anti-reclamă", depinde. Scuza mea e că sunt afonă... [Întotdeauna am o scuză!] Oricum, sunt sigură că au existat oameni care au savurat cântarea. Şi mie mi-a lăsat o impresie plăcută chitara solo (dacă nu greşesc). Bassul...nu l-am prea auzit. După concert parcă aveam dopuri în urechi de la zgomotul tobelor... Poate că am gândit prea mult şi d-aia nu m-am putut integra în atmosferă (dacă cumva exista una, nu sunt prea sigură).

Măcar nu mă gândesc la fiecare lătrat de câine în noapte, la alarme, sonerii de telefon şi senzaţii din metrou, să zicem. Vreau să spun că totuşi nu mă transform în Anton Holban, deci mai pot încă să închid ochii în faţa lucidităţii, să o mai amân din când în când. Deci nu o să mor la 35 de ani! Asta e o logică bolnavă... Am început să citesc Jocurile Daniei (citisem anul trecut O moarte care nu dovedeşte nimic şi Ioana) şi mi-am amintit cât de lucid şi totuşi subiectiv a fost nepotul lui Lovinescu în fiecare creaţie literară. N-a cunoscut ficţiunea, totul era viaţă, dar mai ales viaţă intrinsecă: aceleaşi sentimente întoarse pe toate părţile. Tocmai pentru că-şi redă propriile emoţii fără să fabuleze, obţine efectul de intimitate. Parcă aş citi cuvinte scrise pe creier nu pe foaie. M-am apucat şi de critică literară, că nu mi-a ajuns partea cu muzica...

Într-o oarecare legătură cu subiectivismul, mi-am amintit de un concept simbolist: sufletul individual este chintesenţa vieţii cosmice. În timp ce căutam în mod obsesiv informaţii despre simbolism pentru studiul de caz, am dat şi peste citatul ăsta care mi-a plăcut:
"De când eram mic, o săgeată a durerii s-a spart în inima mea. Atât cât ea va rămâne, voi fi ironic - dacă va fi smulsă din mine, voi muri." (Soren Kierkegaard)

Asculta mai multe audio Muzica

no daydreaming = boredom

2010-05-21T19:26:00.011+03:00

Mă simt de parcă am intrat în vacanţă deja. Azi mă uitam la cei de-a XII-a cum se pozau în robe de absolvenţi şi mă gândeam că nu mai am nici eu prea mult până atunci. Nu mai am mult, dar mai am greul. În liceu e atmosfera aia de...viitoare grevă, combinată cu apropierea bacului şi cu nerăbdarea vacanţei. Cred că se observă cât sunt de plictisită... Atât de plictisită încât m-am uitat la un film! E grav, având în vedere că în general ocolesc filmele. Nu-mi place când nu am cu cine comenta ceea ce văd, dar am făcut o excepţie şi m-am uitat la un film la nimereală(pentru că ăsta pe care îl vreau eu, Mr. Nobody, e de negăsit). Îi zicea "Deaths of Ian Stone"(nu pun link - sau poftim: url! - că nu-l recomand). Interesantă ideea de a fi ucis zilnic (trupeşte adică), dar nu m-a impresionat. Bănuiesc că n-a fost creat să impresioneze, ci doar să fie şi el acolo (filmul). Hm...şi observ tot mai des chestia asta cu "eternul feminin" întâlnită în Dr. Faust la final, adică prozaic vorbind: prin femeie se obţine happy ending-ul. Purificarea! Oricum, cuvântul ăsta, femeie, e interpretabil. Nu orice femeie... Căutam în dex cuvântul şi am găsit ceva interesant(la argou):

FEMEIE URÂTĂ acioală, bâhliță, bufniță, cartoafă, cotoarbă, matracucă, ornitorinc, otravă, paceaură.
FEMEIE REA capră, cață, cățea, haită, matracucă, paceaură, tartoriță, viespe.
FEMEIE PROASTĂ bandoală, bleagă, cartoafă, gâscă, matracucă, mută, oaie, paceaură, tută, vacă.

Foarte inteligente explicaţiile... Avem o limbă minunată! De n-aş fi eu aşa curioasă... Şi bărbaţii:

BĂRBAT AFEMEIAT expr. băbălău, berbant, căutător de perle, corditor, crai, curvar, donjuan, fustangiu, futangiu, scoicar, târfoman.
BĂRBAT ÎNALT băbălău, cal, girafă, Godzila, haldău, măgăoaie, plăvan.
BĂRBAT VIRIL călăraş, mascul feroce, pulărău, taur comunal, tivitor.

În concluzie, diferenţa dintre afemeiat (fustangiu) şi obsedat sexual (futangiu) o face "s-ul", iar ornitorincul...este un mamifer urât, săracul. Are sens? Scuzaţi cuvintele vulgare...
Şi pentru că tot suntem la capitolul ăsta de limbaj elevat, un om tocmai mi-a trimis ceva educativ. Probabil voia să ştiu şi eu pentru când o să ating vârsta (mea) legală pentru asta: undeva pe la pensie...şi pensiile se iau târziu în ţărişoara noastră. Oricum, eu militez pentru spălatul pe dinţi! Mi-a făcut poftă de piersici...

P.S.: dacă vă sună bine titlul cărţii "Departe de lumea dezlănţuită", să ştiţi că numai titlul sună bine! Pe mine mă plictiseşte... Mai bine citesc cuvinte din dex decât cartea asta. Ştiaţi că e corect tontălău, nu tăntălău ? Iar mie îmi place cineva, nu de cineva...

...a deeper kind of slumber*

2010-05-18T21:01:00.007+03:00

Ştiu că sunt întârziată, dar... a murit Dio? Adică, pe bune? Mă gândeam că poate totuşi (dacă e să ajung) îl vedeam în concert anul ăsta. Şi acum... Hmm, bănuiesc că n-aş fi fost surprinsă dacă aş fi ştiut că avea cancer (la stomac). E bun şi pesimismul la ceva: la anticiparea viitorul. N-are sens să mai fac descrierea omului ce-a fost sau a artistului care continuă să fie prin intermediul muzicii... Pentru cei care n-au habar despre cine vorbesc, foarte pe scurt: era nenea care a inventat şi popularizat semnul cu corniţele de drac \m/ ...Şi (cel puţin) datorită semnului ăsta n-are cum să moară altfel decât trupeşte.

P.S.: Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim mai întâi. - Mircea Eliade
*Tiamat

logica are gâtul rupt...şi-i atârnă capul

2010-05-05T15:10:00.007+03:00

Azi m-am aprins cam tare în discuţii. M-am "certat" cu proful de bio. De fapt a fost doar o discuţie în contradictoriu care l-a supărat, iar pe mine m-a revoltat. Şi pentru că proful era posomorât şi când am plecat de la oră, nici eu nu am avut o stare prea bună. Doar e proful meu preferat! Nu ştiu dacă l-a supărat faptul că i-am spus "ce nu mi se pare corect" sau pentru că a înţeles ce încercasem să-i explic şi i s-a părut că nu mai găseşte soluţii. M-am aprins mai mult pentru că mi-a ajuns până-n gât tratamentul ăsta de turmă, de uniformizare totală, ca şi cum toţi am fi nişte infractori şi nişte nesimţiţi, doar pentru că nişte specimene (nu se ştie care anume) şi-au demonstrat "civilizaţia" asupra veiozelor de laborator. I ain't gonna be just a face in the crowd! Să mai pomenesc de faptul că, în cazul în care un oarecare a minţit vreodată, pentru laboranta de biologie-chimie toţi suntem nişte mincinoşi care fură atlase de anatomie? Da...deja începe să mă amuze şi pe mine. Numai că pe moment mi-a trezit simţul dreptăţii, idealismul ăla care mă poate băga în belele. Sper să-i treacă profului supărarea, nu pentru că m-ar taxa pentru răbufnirea mea, ci pentru că orele de bio n-ar mai avea farmec fără umorul d-lui, hiper-dezvoltat. Nu ştiu cum o să fie la anu', în caz că se pensionează...

Pe de altă parte am început să mă simt ca în clasa a VII-a. Poate ciclicitatea e de vină, pentru că din nou am de-a face cu indivizi care îmi comentează cuvintele şi atitudinea, fără a-mi adresa reproşurile făţiş. Un fel de bârfă. Da...se pare că azi am fost foarte sensibilă la stupidităţile din jurul meu. Aşa că n-am putut să mai rămân detaşată de ele. Indiferenţa nu e punctul meu forte. O să mai exersez de dragul colegilor care citesc cu interes "povestioare" scrise elevat, în loc de texte argumentative. Cred că unii nu ştiu ce-i aia argumentare! În fine, poate că ar trebui să fiu mai îngăduitoare cu cei care abia dacă citesc o carte în doi ani. Şi poate "doi" e prea mic în cazul ăsta. Poate nici nu-i vorba de ani, ci doar de... "viaţă". Altfel nu-mi explic cum de pot asculta fermecaţi cum se citeşte "povestioara"(că eseu nu cred să fi fost) în care se dă citatul "Apa trece, pietrele rămân" şi găsesc legătură cu "Omul sfinţeşte locul, iar nu locul pe om". O fi fost apa sfinţită şi n-am înţeles eu ...

Oricum, cred că, apelând la logică, cerându-le argumente (iar dăm de un cuvânt complicat!) eu devin cea absurdă, nu ei. Aşa că nu o să mai cer decât puţină linişte din partea vecinilor, iar eu o să-mi dorm somnul de "vampiroaică" cu ochi însângeraţi în buletin. Ce face blitz-ul din om...

#nu include nimic

2010-04-30T22:08:00.017+03:00

S-a dus şi luna asta... Câteodată parcă îmi trăiesc viaţa aşteptând. Ce aştept? Să treacă. Waiting and waiting and just waiting...for the right kind of pilot to come...* Am fost covârşitor de romantică luna aceasta (chiar dacă celor din jurul meu le-am părut doar întoarsă pe dos, "şi iar pe faţă şi iar pe dos") şi mi-e clar că trebuie să mă scutur şi să-mi vin în fire. Probabil că lipsa jurnalului (lipsă materială care a dus şi la cea spirituală) m-a făcut să-mi "cânt" gândurile în public, pe toate căile... Sau poate doar simţeam nevoia să urlu ceea ce simt!
Ultimele 100 de pagini din Trei dinţi din faţă mi-au ciopârţit zâmbetul pâna l-au transformat într-o frumuseţe de grimasă. Precum în cel de-al doilea volum al Nopţii de sânziene, fiecare personaj este atins de declin. Unii fug în altă lume, adică mor, alţii eşuează moraliceşte, decăzând într-un mod grotesc, iar cei puţini rămaşi sunt torturaţi de perioada istorică pe care o trăiesc. Există şi excepţii, dar sunt neglijabile. Am fost dezamăgită de personajul feminin, de muza nedemnă. În subiectivismul meu cred că ea e vinovată pentru tot. "Tot" însemnând dispariţia eroului, artistului sfărâmat de pierderea muzei - fapt care declanşează dezechilibrul. Ştiţi cum e: când n-ai lucrul pe care-l vrei zici că n-ai nimic, când nu-ţi dă atenţie omul care vrei tu să-ţi dea atenţie - nu-ţi dă atenţie nimeni. Aşa generalizăm noi...

Per ansamblu am fost impresionată de romanul construit cu migală din zeci de coincidenţe, care mai de care mai dubioase. Oricum, rămân la părerea mea: merită citit, doar adaug că...sper să nu fiţi prea optimişti când începeţi să citiţi (pentru că o să vă treacă brusc!). Pentru un om realist e o carte numai bună de parcurs, un adevărat izvor de informaţii şi trăiri verosimile.

Aş mai avea multe cugetări de împărtăşit: despre muzeul Goleşti, despre pupincurismele şi "pocnelile" de printr-un liceu al secolului XXI, despre imposibilitatea unei manifestări spontane, despre unii părinţi de tip cloşcă şi copiii lor ce n-au ştiut să-i educe pe adulţi, despre nesimţiţi care mănâncă seminţe peste tot şi strâng alţii gunoiul în urma lor, despre oameni îngustaţi la minte şi eventual despre posibilitatea ca vânătaia de pe genunchiul meu drept(provocată de impactul cu scările) să aibă cauze mai adânci, în ADN. Şi să nu uităm de efectele lunii pline (care din fericire e plină doar o dată pe lună! - în general)

* am fost (şi încă sunt) prea îndrăgostită de melodia aceasta pentru a nu-i aloca aici ceva spaţiu:

***

2010-04-28T21:02:00.009+03:00

"Şi dacă sunt, cum zice Dio,

just a rainbow in the dark,

atunci de ce n-aprinzi lumina

să-mi vezi culorile reflectate-n tine

ca-ntr-un dinte de pirania înfometat

de dragoste, nu de carne?

Dă la o parte fiecare strat de veşmânt negru,

dă la o parte întunericul de pe fiecare colţ

al trupului meu nevăzut de lumină

şi priveşte-mi pielea ca pe un curcubeu

ce suferă că nu te poate îmbrăţişa

decât în şapte culori

şi cu două braţe."

{25.03.10 - O ultimă vibraţie}:-<

[În cinstea zilelor când aveam motive să mă trezesc fără mofturi la 7 dimineaţa şi eventual să sar gardurile liceelor. Kanpai!]

Asculta mai multe audio Muzica

...temperament

2010-04-25T20:16:00.007+03:00

Anul trecut ţineam morţiş să aflu ce temperament am şi, căutând, am dat peste testul ăsta. Mi-a plăcut la nebunie să tot repet "sunt 38% flegmatică, 34% melancolică, 24% colerică şi 4% sangvinică". Cred că aveam o pasiune pentru procentaje. Totuşi procentajele explică şi spun multe; spre exemplu pot da vina pe ele (deci pe temperamentul meu) atunci când devin aşa zis "insuportabilă".

Ah, ce uitam! "Trei dinţi din faţă" e genială! N-am terminat-o (că lenevesc), dar au fost suficiente replici cât să o pot recomanda (cu un zâmbet de încurajare) oricărui "degustător" de ironie sau de exprimare necenzurată. Numai să nu te sperii de volum...

"Sufletul nostru, ia te uită, are şi-o gâlmă de amărăciune!, pulsa ca o inimă. O inimă în suflet nu e deloc o tautologie. Şi simţea fiecare pulsaţie, ca şi când aceasta i-ar fi luat sânge din sângele lui. Sânge din sângele meu, nu e un copil, ci o pocitanie de necaz, de nerealizare, de cai verzi pe pereţi. Şi l-ar fi anemiat încontinuu. Era într-o hemoragie de melancolie, acea stare care prozaic şi concentrat se numeşte "întors pe dos". Şi am adăuga: şi iarăşi pe faţă, şi iarăşi pe dos."

Observasem din poezii că domnul Marin Sorescu găsea savuros hazul de necaz, dar proza chiar m-a dat gata. Dacă aveţi răbdare să vă faceţi testul de temperament (adică să nu fiţi eventual în zodia berbecului - pentru că ei duc lipsă de răbdare, chiar dacă nu toţi recunosc!), poate mă înştiinţaţi cât de introvertiţi/extravertiţi sunteţi. Adică procente, procente, procente. (: See you later, alligator!

P.S.: Nu repetaţi (ca mine) de prea multe ori cuvântul "temperament", pentru că o să-şi piardă sensul. Asta presupunând că e cunoscut sensul (don't worry, există dex). E valabil şi pentru "topor", "ceaşcă", "dor" sau...orice altceva...

P.S.2: după aproape un an am repetat testul şi procentajele s-au schimbat puţin(poate în funcţie de evoluţie sau doar de dispoziţia curentă), temperamentul dominant s-a conturat mai bine ;)), dar clasamentul se respectă [interesant de observat...pentru mine doar...]

{...ganduri} ->inf=NULL

2010-04-21T21:43:00.006+03:00

From you have I been absent in the spring
When proud-pied April, dressed in all his trim,
Hath put a spirit of youth in everything,
That heavy Saturn laughed and leapt with him.[...]
(XCVIII Sonnet of Shakespeare)

spectacole de-ale vieţii

2010-04-16T21:41:00.004+03:00

Ştiaţi că există o mulţime de oameni care nu ştiu ce-i ăla teatru? Unde-i găsiţi? În interiorul teatrului bineînţeles. În loc să privească spre scenă, spre piesa care se joacă, ei întorc capetele într-o parte şi în alta studiindu-i pe cei din public de parcă ar fi costumaţi în cine-ştie-ce personaje misterioase. Din motive greu de înţeles pentru mine, ei se aşteaptă ca râsul să le fie stârnit de cei care asistă la spectacol, nu de cei care îl creează ...Mai sunt prezenţi şi indivizi subjugaţi de hormoni care plătesc 5 lei biletul doar pentru a se giugiulii în timp ce actorii de pe scenă interpreteză roluri de politicieni. Romantic, nu?

Ar fi trebuit să specific că vorbesc despre adolescenţi din diverse licee ale Piteştiului, dar nu cred că vârsta e de vină. Educaţia! Cine nu a învăţat până la 15 ani că la teatru te duci să vezi o piesă de teatru, nu o să mai înveţe niciodată. Cu ocazia asta sper să-mi amintesc să nu mai merg la teatru când sunt organizate spectacole special pentru elevi, căci atunci e apogeul combinaţiei dintre lipsa educaţiei şi lipsa ruşinii. Nu iese nimic bun din asta.

Astăzi am tot auzit o femeie jelindu-şi în spatele blocului băiatul mort. Poate îl cunoşteam, poate nu. Plânsul unei mame este acelaşi indiferent de vârsta copilului care-i moare... Ce artificială şi grotească pare suferinţa reală în comparaţie cu cea mimată... Born again, you'll be born again...

un an de cine poate, scapă

2010-04-13T16:54:00.006+03:00

La muuuuulţi ani! Celei mai fidele cititoare a mea. De fapt singura de la o vreme. De fapt soră-mea :D Dacă îmi făcea mama vreo 10 fraţi atunci aveam vreo 10 postări începute cu "la mulţi ani". Astfel e unica. Simte-te specială sis! :) Am ratat 13-le 40... Şi uite cum se potriveşte Marin Sorescu la un 13 aprilie:

Un an de molii şi de dolii
Mai multe dolii decât molii
Şi-un an cumplit de pete-n soare
Şi-un an când trage sarea apa
Cum ar veni, de pete-n sare,
Un an de cine poate, scapă.
(Un an - Marin Sorescu)

P.s. : Ceva foarte dubios: în urmă cu câteva minute unul dintre vecini asculta la volum ridicat System of a down. N-am reuşit să identific care dintre ei. Poate nenea care trebuia să aibă pian şi n-are ;))

Later edit: nu-s prea potrivite melodiile pentru 21 de ani, aşa că...uite una mult mai potrivită :D

miozot de april...

2010-04-11T22:26:00.008+03:00

Radioul şopteşte ceva cu o voce necunoscută. Vorbeşte în surdină şi nu înţeleg ce-mi zice. Computerul a început de la o vreme să toarcă. Sau poate sforăie, că mulţumit nu-mi pare. Lista de messenger e la fel de inertă ca mai mereu. Se uită la mine şi cască. Îmi face şi mie poftă de căscat. Răsuflu uşurată când începe muzică la radio. Atâta armonie fără cuvinte... Sunetele nu se strâmbă la mine dacă nu le pricep. Sunetele se îmbrăţişează în urechile mele. Sunetele... S-a întrerupt radioul. ...Dar muzica, cine poate întrerupe muzica?

P.S.: culmea e că tocmai poza asta, veche şi nefocalizată (nu că aş fi pasionată de fotografie), e gasită neîncetat de "motorul de căutări"... oare oamenii nu ştiu ce-i miozotul de fapt? eu mă refeream la nu-mă-uita (şi la propriu şi la figurat), iar în numele lui G. Topârceanu nu vorbesc: "Dar Primavara, care stie tot,/Va risipi prin iarba dimprejur/Scantei de-azur/Albastru miozot." (Singurătate) {scris azi,14april11, când aproape am dublat postarea!}

De toaaaate

2010-03-29T20:26:00.010+03:00

Uite că s-a cam scurs şi luna asta. A plouat doar o zi (ne)infernal şi n-am avut cu cine să ne iubim prin mansarde, în luna lui Marte desigur. Prietenii mei se uită câteodată lung la mine şi exclamă cu un zâmbet triumfător: "Ioana s-a îndrăgostit!" Da, nu zău? E ca şi cum ar zice "într-o zi s-a îmbolnăvit Bacovia de plămâni". A fost mereu aşa, iar eu la fel. Păi ce, trebuie să găseşti vreun făt-frumos-din-lacrimă ca să te îndrăgosteşti? Altceva nu mai poate fi îndrăgit? Îmi place primăvara. Sunt cam colerică ce-i drept, dar...e distractiv să fi şi extrovertit(chiar dacă unul instabil).

Până la urmă Marele Singuratic (Marin Preda) s-a dovedit demn de ţinut minte, uimitor de realist, profund. Aveam eu şi soră-mea (o fac vedetă!) o vorbă :"dacă moare la sfârşit e carte bună!". Ne refeream la unul dintre protagonişti, dar nu-i problemă dacă mor ambii. "Pentru cine o cunoaşte/ Toate-s vechi şi nouă toate" Că tot m-am blocat azi când recitam Glossă la ora de română. De, ce să-i faci? Tot introvertită. Asta am făcut eu mai special în luna martie: am învăţat poezii de-ale domnului Eminescu(mereu ezit la tutuială, că doar nu ne-am tras de şireturi). Oricum Odă(în metru antic) rămâne veşnic în sufletul meu, promit.

Nu ştiu ce să zic de concertele de anul ăsta... Nu prea mă mai demoralizează gândul că iar nu mă duc. Mă şi sperii eu de mine însămi că nu-mi mai pasă. Poate o să-mi pese a doua zi după, când o să realizez că de fapt voiam să aterizez şi eu pe-acolo. Deocamdată mintea mea nu dă semne că ar vrea să se focalizeze pe aşa ceva.

În Piteşti...ca în Piteşti. Nu ştiu exact de ce, dar parcă-mi plăcea mai mult B&B decât Barock, nu că ar fi mari diferenţe. Dar parcă odată cu numele (şi patronii şi muzica) s-a schimbat şi atmosfera. Sau poate mi se pare mie... Ca să nu mai zic că sunt aproximativ sătulă de liceu şi acum înţeleg care e diferenţa dintre învăţământul obligatoriu şi cel neobligatoriu (pe care oricum nu-l facem de plăcere): pe-a XI-a mulţi profi par a încerca să te convingă că poţi să te duci şi cu oile pe câmp - "anul ăsta nu avem materie de predat, învăţaţi voi acasă şi discutăm ora următoare". Yeah, right. Bine că deocamdată nu mai bat apropouri subtile de meditaţii. Ce să facă şi ei?... Fiecare de ce-l doare.

A...şi încă un lucru: oamenii vor prefera întotdeauna viaţa, iar nu moartea. Asta ca subiect de meditaţie când priveşti roua de pe noile fire de iarbă(sau eziţi între a privi spre un prieten patruped din copilărie ce se stinge cu încetinitorul, sau spre un pisic ce se joacă cu tot ce prinde). Din când în când sunt şi eu om.

Dreamer

2010-03-07T18:27:00.009+02:00

Zilele trecute soră-mea mi-a amintit de un vis avut cu ochii deschişi: aş fi vrut ca în apartamentul nelocuit de alături să se mute un tip care să cânte la pian. Desigur, soră-mea râdea de mine: stăm la etajul 4, iar scara blocului e atât de îngustă încât mai bine nu-ţi mai cumperi frigider nou decât să construieşti tactici pentru a-l aduce în casă. Ar fi fost interesant să văd pe cineva care încearcă să urce un pian la etajul 4, dar mai interesant ar fi fost ca seara să cânte la pian vecinul cel nou. Şi dacă nu era tânăr mă mulţumeam şi cu un bunic care să-mi împărtăşească din înţelepciunea lui, numai să aibă pian!

La început am crezut că noul vecin e fantomă, pentru că nu se auzeau decât uşi închizându-se şi deschizându-se. Acum l-am întâlnit - e un nene, fără pian. Dar poate e pictor sau filosof! E gratis să visezi...

Aţi observat că oamenii se tem să spună ce simt? Partea dificilă e cum spui ce simţi. Mi-am amintit de o piesă de teatru genială, Skin Deep: "Spune-mi ce simţi! Spune-mi ce simţi! Spune-mi ce simţi!"

Ciclicitate

2010-03-04T22:38:00.005+02:00

Câteodată aş vrea să fiu o scoică ce se deschide doar mângâiată de cuvinte afectuoase, să mor instantaneu când sunt forţată cu o lamă de cuţit să mă deschid. E unul dintre momentele acelea.

Ştiţi, "o nouă primăvară pe vechile-i dureri..."(Bacovia).Numai că încă nu-i primăvară; aştept echinocţiul. Este destul de bizară ciclicitatea vieţii... Se schimbă oamenii între ei, se schimbă circumstanţele, dar în final te trezeşti într-o situaţie similară cu una deja depăşită. Şi te-ntrebi cum de ai ajuns iar aici. Parcă s-ar relua o încercare a vieţii... Poate că cei ce sunt adepţi(ca să zic aşa) ai reîncarnării au teorii precise despre ceea ce încerc eu să descriu. Poate că trecem printr-o încercare de atâtea ori cât este nevoie pentru a ne îndeplinii misiunea, pentru a învăţa ceea ce trebuie să ştim. Cred că "datorii karmice" se numesc.

Şi ca să-l citez(cu aproximaţie) pe Camil Petrescu, "nu faptele contează, ci semnificaţiile lor".

"să sfâşii cu ghimpii gândurilor mele perdeaua de naivitate
croită cu migală din vise sfărâmicioase –
aş vrea,
dar nu-ndrăznesc.
nici petele de degete transpirate nu-mi amintesc de realitate,
ci de febrila-mi transformare într-o agrafă ruginită,
etern închisă.
n-am prins ce trebuia, cu mişcările-mi prea-ncete şi timide,
cu solzii mei ce-nspăimântau prada dragă,
nici nu aveam cum.
doar unghiile tăiate-n grabă, înceţoşată în priviri şi sărată-n gust,
doar nimicurile rămase baricadate-n minte,
doar ele mai cred...
în ceva. [...]
larvă, imaginează-ţi aripile ce-o să le ai !
ia vezi : radiezi de fericire ?
da…căci e doar iluzie."
{07.07.09 - Cascadorie}

precum fantomele din zahărul pudră...

2010-02-27T18:50:00.009+02:00

"Camaraderia între un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminarie unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este de asemenea un mare cuvânt, cu majusculă, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane." (Nuntă în cer - M. Eliade)

Am tot căutat citatul ăsta, pentru că nu mai ştiam unde l-am citit. L-am găsit într-o noapte din întâmplare, recitind cu dor de o iubire idealistă prima mea carte de Eliade.

Poate că într-o zi, fără să devin blazată, nu mă vor mai intimida bibliotecile din care-mi pot alege orice carte şi poeţii care-mi lasă autograf pe creaţiile lor...

[Until another day...I find the one, who looks beyond the eyes in me.]

:) Un fel de: "Lasă-te liberă!"*

2010-02-23T21:40:00.007+02:00

Hmm... [Mi s-a zis că mă "hm-uiesc" prea mult, dar e cam ostentativ să scriu "gândeeeesc". Prefer interjecţiile - asta ca să ştie şi peştii cu motociclete. Zodia peşti - nu vă duceţi cu gândul mai departe de puritatea minţii mele.] În ultimele zile am trecut de la şoc şi constatarea că spitalele sunt aşa cum mi le aminteam - sinistre şi insalubre, la calm, relaxare, apoi agitaţie şi entuziasm inexplicabil, ca de primăvară...

Mi-am propus ca anul ăsta să sar peste "nebuneala" mea de primăvară. Sau cel puţin să o focalizez în altă direcţie. Nu e prea greu de observat că nu sunteţi/suntem pe aceeaşi lungime de undă (notată cu lambda şi egală cu viteza ori perioda; glumesc, şi totuşi: λ=v*T). [Dacă nu mă reîndrăgostesc de matematică o să-mi găsesc altă dragoste unilaterală - de data asta una de media 7]

Oamenii ăştia de la Rds încep să mă exaspereze! Tot umblă pe la cabluri şi setări, astfel că acum mă sâcâie erorilor lor fictive de adrese Ip şi toţi dracii. Şi acum voi fi impersonală. Mi-am amintit de un soi de bancuri primite de la bestial şi zic să împărtăşesc şi eu ceva cu semenii mei(în afară de glume codate, frustrări preistorice şi gânduri plicticoase). Enjoy :)

01. Toate generalizările sunt false... inclusiv aceasta.
02. Ateismul este o organizaţie non-profet.
03. Poartă-te frumos cu copiii tăi. Ei iţi vor alege azilul.
04. Împrumută bani de la un pesimist. Nu se aşteaptă să i-i dai înapoi.
05. Moartea este ereditară...
06. Nu fi de neînlocuit. Dacă nu poţi fi înlocuit, atunci nu o sa fii niciodata promovat.
07. Experienţa este ceva ce obţii abia atunci când nu mai ai nevoie de ea.
08. Puţine femei işi dezvaluie vârsta reală. Puţini bărbaţi se comportă adecvat vârstei reale.
09. Prietenii vin şi pleacă. Duşmanii se acumulează.
10. Cel ce râde la urmă, este mai încet la minte.
11. Dă-i unui om peşte şi va mânca o zi. Învaţă-l să pescuiască şi va sta toată ziua în barcă cu sticla de bere în mână.
12. Cum îţi dai seama când rămai fără cerneală invizibilă?
13. Cum se lipeşte Teflonul de tigaie?
14. Cine crede în telekinezie, să îmi ridice mâna.(sau să despice capul!ah...era doar Syler)
15. Nu sunt vegetarian pentru că iubesc animalele. Sunt vegetarian pentru ca urăsc plantele.
16. Mi-am făcut un test de inteligenţă şi rezultatele au fost negative.
17. Dacă păpuşa Barbie e aşa populară, de ce trebuie să îi cumpărăm prieteni?
18. Dacă ai impresia că nu îi pasă nimănui dacă mai trăieşti, încearcă să nu plăteşti câteva rate la bancă.
19. Învaţă din greşelile părinţilor: foloseşte prezervativul!
20. Înainte eram mereu indecis. Acum nu mai sunt aşa sigur.

[Şi acum, eu-om-rază-de-soare, o să inventez un motto ca pentru reggae, doar pentru că aşa vrea soră-mea (şi ea tot om-rază-de-soare, doar că rază eco).]*

...bing-bang

2010-02-18T15:16:00.005+02:00

Încă puţin, încă puţin, încă puţin…şi vine primăvara pe la noi. Tocmai când am o poftă nebună de muzică sunt ”blocată” în laboratorul de informatică pentru încă 2 ore de plictiseală agitată. Mi-a pierit cheful de lectură şi tânjesc după soare, după pădure, după asfalt uscat şi stat pe scările din curtea liceului.

N-am prea multe lucruri de împărtăşit şi nici nu mă preocup cu distratul altor oameni. Mă rezum la mine; îmi stabilesc priorităţi. Şi îi scriu pe hârtiuţe verzi mesaje optimiste(şi "cuvinte cheie") sticlei de plastic din care beau apă – pentru că profa de chimie zice că moleculele apei vor prelua mesajul, iar eu o cred pe cuvânt. Uitasem : Autocontrol.

Cum e să fie iarna, în 3 săptămâni consecutive, defecţiuni la conducta de apă caldă şi agentul de termoficare? Încep să cred în teoriile conspiraţionale. Sau în incompetenţă.

A, să nu uit : detest să se holbeze cineva la ceea ce scriu. Bine că am trecut de faza când scriam pseudo-poezii pe furiş la şcoală… Asta am tot ascultat pe replay...

Când viaţa tace, îţi auzi singurătatea.*

2010-02-15T16:48:00.014+02:00

"S-a trezit din somnul ei tresărind şi îndatăăă înţelese: n-are mai nimic..."

S-ar putea să fiu prinsă într-o nevroză colectivă. 90% din oamenii cu care interacţionez se vaită. De vreme, desigur. Şi eu fac acelaşi lucru. Mi se pare că e cea mai scârboasă iarnă din viaţa mea (şi nu-i nicio metaforă în cuvintele mele).

Dezamăgit de toţi, ajungi inevitabil să fii dezamăgit şi de tine însuţi, dacă nu cumva ai început cu tine.

Nu ştiu exact de ce, dar - când simt că nu mai pot iubii oamenii sau nimicurile vieţii, Cioran* îmi e foarte drag, cu tot cu nihilismul lui. Când mă satur de cei vii, iubesc şi eu precum Papini - pe cei morţi. Sau poate că Cioran este mult mai viu decât mulţi dintre cei ce bântuie pe străzi...

O întrebare rumegată la nesfârşit te macină la fel ca o durere înăbuşită.

Cuvintele mele nu sunt suficiente: spun prea multe, dar nu spun deajuns(asta tot ca să plagiez). Aşa că nu are sens...

Ţi-ai dori uneori să fii canibal, nu atât din plăcerea de a-l devora pe cutare sau cutare, cât din aceea de a-l vomita.

Întristat este sufletul meu în lumea în care oamenii trăiesc spre a se face nefericiţi unii pe alţii. Cum de există oameni care mai pot respira după ce au făcut pe alţii nefericiţi?

Şi apropo: n-am păţit nimic, absolut nimic... (asta pentru cei trei oameni care s-ar putea să citească) Răspund anticipat :)

Nu scrii pentru că ai ceva de spus, ci pentru că vrei să spui ceva.

(later edit) P.S.: ;)) Mama crede că are un remediu pentru starea mea: îmi spune că mă iubeşte... {La asta chiar am râs.}

E ora când cade gândul amar*

2010-02-09T21:01:00.007+02:00

Iar am parte de un calorifer rece. Vara, lipsa apei calde a avut hazul ei, dar iarna... Acum nu se mai duce nimeni să se bărbierească în fântâna noastră "cântătoare" - în valoare de un milion de euro.

Am terminat (cu întârziere) trilogia Millenium. "3-ul" a fost greoi, plin de conspiraţii, iar eu am fost dispusă să-mi amân lectura pentru o cană cu vin fiert şi o porţie zdravănă de râs.

Am început să exersez paşii de vals: fără muzică, fără tocuri şi fără partener. Nu ştiu ce o să iasă, dar dau vina pe vişinată pentru orice s-ar întâmpla. Cum se spune: "Atunci cand lucrurile merg rău, singurul care îşi permite să zâmbească este un Capricorn care s-a gândit la cineva pe care să poată da vina". Măcar nu mai hibernez şi nu mai "discut" cu prietenii în genul:
"Vv: ?
eu: îmi vine să vegetez...
Vv:...?
eu:...să mă transform într-o plantă...
Vv:...atunci...dăi înainte cu fotosinteza!"

Mă gândeam că din vreo 6,5 miliarde de vietăţi dintr-astea numite oameni doar vreo 20(maxim) ar fi afectaţi de o potenţială "tragedie" în care aş fi implicată. ...Şi prin asta într-un fel îi "plagiez" atitudinea lui Alex.

...Şi totuşi cum să nu fiu paranoică, când urmăresc de nu-mai-ştiu-câţi ani Lost-ul şi unul(foarte semnificativ) dintre oamenii aceia va zbura? Desigur, nu rămâi în casă de teamă să nu-ţi cadă copaci în cap când mergi pe stradă. Era doar un gând... Who cares? Şi pentru că ştiu răspunsul exact la întrebarea asta o să spun doar: Have a good trip! (...şi te las pe tine să traduci în italiană, sis)

Ce bine că nu am rămas înzăpezită în gânduri...
*Nocturnă - George Bacovia (am deschis cartea la nimereală...)

Fata care s-a jucat cu focul

2010-02-02T23:45:00.011+02:00

"Nu există nevinovaţi. Există doar diferite grade de responsabilitate." Lisbeth Salander

Avertizările sunt întemeiate: seria Millenium a jurnalistului Stieg Larsson provoacă dependenţă. Nu-i de mirare că există bănuiala cum că moartea i-ar fi fost cauzată de îndrăzneala lui de a dezvălui în roman "informaţii incomode".

La sfârşitul primului roman (câştigat la un concurs Serial Readers) mi-a fost teamă că eroina va fi ucisă (doar se numea "Bărbaţi care urăsc femeile"), dar la Millenium 2 nu mi-am mai pus problema asta (că doar există şi o a treia parte...) Într-adevăr, cel de-al doilea roman este un thriller şi mai captivant decât primul pentru că acţiunea devine mai diversificată şi... are şi tente de amuzament presărat printre investigaţiile serioase, de viaţă şi de moarte. Plus că acum ştiu mult mai multe despre societatea suedeză.

Lisbeth Salander este "fata care urăşte bărbaţii care urăsc femeile". Antisocială, de o inteligenţă ieşită din comun, m-a făcut puţin paranoică talentul ei de anchetator - "haker de talie mondială".

Acum sunt doar eu şi Millenium 3 pentru încă cinci zile. Ghici ce o să se întâmple?

Home sweet home

2010-02-01T18:21:00.015+02:00

Voiam să scriu înainte să plec la Brăduleţ - "la deal" (explicaţie pe care o dau mereu) - dar acum am mai multe impresii de împărtăşit.

Nu mă mai dădusem cu sania de cel puţin 5-6 ani şi la început a fost cam scary să cobor în viteză panta uliţei. La bob mi-am dat drumul (că nu mă mai puteam ţine) şi am picat ca baliga direct pe osul zigomatic stâng (...pomet). Am scăpat totuşi cu o singură vânătaie la genunchi(plus un început de răceală) şi a fost de-a dreptul distractiv (şi spune asta un om pretenţios la distracţie).

Seara am sărbătorit (anticipat) majoratul prietenei la care am fost. Nu sunt eu tocmai omul petrecerilor, dar nu mă aşteptam să primesc un refuz atât de ferm de la oraganismul meu. După câteva guri de vişinată mi-a venit o idee: vreau să învăţ să valsez. Când am terminat cu vişinata mă simţeam ca şi cum nu aş fi băut nimic şi eram hotărâtă: învăţ să valsez. Toate bune şi frumoase, joacă de-a cameramanul sau de-a "dj"-ul, discuţii cu "membrii fremeni" ("Dune" e de vină), până când stomacul meu a început să-mi zică "nu". Pentru câteva momente mi-am dorit să-mi fi ţinut cineva pleata, dar apoi mi-am adus aminte că mi-e mai lejer singură.

Nu e deloc plăcut să te holbezi la o bucată de tort zâmbind forţat pentru că şti că o ingurgitezi degeaba; stomacul o va refuza. Nu e plăcut nici să alergi pe scări cu mâna presată de gură şi nici să tremuri convulsiv prin băi, gândindu-te că "nu are rost să le strici distracţia, oricum îţi trece..." Si chiar aşa e: trece... Iar în final îţi dai seama că nu a fost chiar aşa de rău (nu ştiu de unde atâta optimism).

E tare liniştitor să cobori dintr-un autocar - unde se împletesc tot soiul de duhori, direct în ploaie. Si e aşa de bine să fi acasă, cu cana de ceai între palme. Uitasem gustul delicios de lămâie cu miere (că tot pare dubioasă treaba cu lămâile)...

Am revenit în cuibul meu, la mâncarea mamei, muzica mea şi mai ales la "Millenium 2" care mă aştepta cu nerăbdare pe birou. [Si se pare că şi năluca a revenit odată cu mine, numai că nu ştiu la ce.] Iar azi am avut şi o mică surpriză: calorifere reci şi apă asortată la aceeaşi temperatură. Mda...home sweet home...

P.S. : Văcuţa(cu tot cu coarnele ei galbene) e domiciliată în Brăduleţ şi nu a suferit nicio traumă pe parcusul şedinţei photo ;))

Message in a bottle :)

2010-01-23T13:33:00.008+02:00

Azi am primit prima mea scrisoare.

Stiam că o să sosească pentru că "m-am plâns" de ziua mea că nu am primit niciodată o scrisoare... Mi-a promis una dintre prietenele mele că-mi scrie şi s-a ţinut de cuvânt. A fost destul de hazliu că ştia unde locuiesc, dar nu mai înţelegea adresa pe care şi-o notase din timp, aşa că m-a sunat să mă întrebe. A fost şi mai amuzant că a durat 4 zile să primesc o scrisoare trimisă de la 3 străzi distanţă.

E straniu cum m-a purtat scrisoarea prin atâtea stări retrezite de amintiri: nostalgie, amuzament, regretul că ne-am schimbat, tristeţe şi în acelaş timp speranţă în viitor. Nu se ştie ce ne aşteaptă...

Poate că încă mai păstrăm o parte din naivitatea care ne lăsa să ne bucurăm de nimicuri... Dar cine ştie câte se vor întâmpla până pe 2 aprilie 2018? S-au întâmplat atâtea într-un an, darămite în opt... Noi sperăm, sperăm... şi vom vedea atunci câte din visele noastre au rămas în picioare, câte s-au modificat şi câte au fost ucise de timp sau viaţă. [Sau câţi "plozi" o să ai, Mirela ;)) ]

Cred că am înţeles brusc că nălucile sunt doar năluci, fie că poartă o cochilie, fie că poartă în suflet un tigru ce desoperă uneori că nu se poate hrănii cu iarbă, că trebuie să vâneze. Tot nălucă... :-< Sper să simt asta şi mâine, să nu mai uit.

Iar la finalul acestor înlănţuiri de ambiguităţi şi metafore voi juca, la rândul meu, rolul de expeditor: "Si eu simt acelaş lucru :) "

A cruel taste of winter...

2010-01-20T15:11:00.003+02:00

Mi-e frig. Probabil mi-am aerisit camera mai mult decât trebuia...

De 3 zile ninge bacovian în Piteşti. Intr-o dimineaţă, mergând spre liceu, mi-am dat seama că repetam continuu în gând "detest ninsoarea, detest ninsoarea..." Pentru câteva clipe chiar am detestat-o. In două dimineţi consecutive era cât pe ce să provoc un accident rutier (în care eu ajungeam pe parbriz) . Mersul prin nămeţii strânşi pe trotuare mă obligă să renunţ la visatul cu ochii deschişi.

Uitasem cum este iarna... Pe de o parte idioţii care trag de umbrela mea şi maşinile care accelerează la trecerile de pietoni (stropindu-mă cu mocirlă), pe de altă parte patinaj pe ninsoare şi bătaie cu zăpadă prin pădure...

La şcoală simţeam nevoia să cânt "for those about to rock, we salut you!" , dar acum sunt clar în atmosfera de "you can't always get what you want..." Un fel de haz de necaz; trebuie să ies din hibernare...

Se simte miros de vacanţă, din nou. In săptămânile astea două mergem la şcoală mai mult "ca să ne tocim pantofii"(cum spune proful de bio). Nu mă plâng: deocamdată n-am nici sesiune şi nici bac. Deocamdată...

De fapt... Mi-ar prinde bine nişte MDB acum. Just take my frozen hand...

...parcă ar fi blogul deprimaţilor (al naibi frig!)

Noaptea (lui Eliade) de Sânziene

2010-01-18T22:16:00.001+02:00

Mă simt surescitată. Tocmai am terminat de recitit "Noaptea de Sânziene". Până nu m-am reapucat de lecturarea ei nu am putut să-mi amintesc de ce a însemnat atât de mult pentru mine. Să-mi amintesc concret de ce. Dar motivul nu i l-aş putea comunica decât unui alt suflet care a citit ca şi mine, trăind cu personajele, iubind prin ele, murind cu ele. Acum par siropoasă - poate chiar sunt.

Uitasem detaliile acelea care te fac să iubeşti o carte (asta dacă şti cum să iubeşti o carte), uitasem anumite dezlegări ale semnelor primite de eroul lui Eliade. Uitasem... Intotdeauna mi-e greu să mă apuc de recitirea unei cărţi, pentru că ştiu că mă aşteaptă altele pe care nu le-am cunoscut încă, care trebuie să-şi aştepte rândul. De fapt nici nu cred că am recitit mai mult de 3-4 cărţi, dar cu siguranţă a doua lecturare(nu e plictisitoare, cum s-ar crede) îţi relevă alte înţelesuri; priveşti dintr-un alt unghi. Nu vreau să-i fac o recenzie acum, căci s-ar crede că mă pierd în detalii când de fapt vraja "Nopţii de Sânziene" stă chiar în acele detalii.

Nu-mi amintesc pe care din personaje am îndrăgit cel mai tare prima dată, însă acum, după 2 ani, "preferatul" a fost Petre Biriş: profesor de filosofie, bolnav de tuberculoză, fumător vehement, ce trăieşte în sărăcie, iubeşte platonic o actriţă nereuşită, abundă de sinceritate în ultimele zile ale lui şi moare cu ideea că i-ar fi plăcut să ajungă în Paris şi să discute filosofie la o cafenea a existenţialiştilor.("Eu am optat pentru viaţă, îi spusese. Vreau să trăiesc, să văd ce are să se mai întâmple până la urmă...")

Nu vreau să stric savoare cărţii trădându-i fragmente din numeroasele ei mistere, ci mai degrabă aş invita la lectură (dacă aş avea pe cine!) Dacă vreţi să înţelegeţi literatura lui Mircea Eliade citiţi "Noaptea de Sânziene", e capodopera lui. De fapt e mai mult de-atât: e câte-un strop de Eliade în fiecare personaj, e viaţa lui încorporată în cea a personajelor. [Cei familiarizaţi cu mine s-au obişnuit: "Eliade în sus, Eliade în jos."]

"S-ar putea întâmpla fel şi fel de miracole. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi..."

Nu este o carte doar a misticismului şi a căutarii sensului, a semnelor, ci o împletire a miracolelor ascunse în viaţă în spatele unei realităţi ce nu pare a avea manieră de interpretare.

... Să ai voinţa de a citi sonetele lui Shakespeare când în jurul tău cad bombe; pentru că preferi să mori citind un mare poet decât ca o simplă pradă a fricii, a neputinţei.

"Dacă ai fi obiectiv n-ai fi prea întristat de soarta care aşteaptă umanitatea; pentru că ea nu mai e umanitate decât cu numele. In realitate este o specie zoologică înnebunită de aşa-zisa libertate de a-şi croi propriul destin."

"De tot ce se întâmplă în lume sunt şi eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă; sunt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că mai sunt şi alţii, zeci de milioane, ca mine. Si cum pentru societăţile moderne lumea înseamnă tot mai puţin Cosmos şi tot mai multă Istorie, îţi dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior în afară de noi. Cum am putea fi creatori în Istorie, noi, câteva zeci de milioane de dezechilibraţi?"

...

2010-01-15T14:09:00.004+02:00

Azi s-au împlinit 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu.

Anul acesta n-am mai simţit atmosfera aceea de serbare în liceu. Serbare a fost, dar mi-am pierdut interesul: nu se găseşte niciun om entuziast care să mă molipsească cu starea lui; toţi suntem plictisiţi şi dornici să scăpăm de încă o zi de şcoală(mai ales că e vineri).
Sunt aceleşi holuri de liceu, aceiaşi oameni, aceeaşi clasă "tristă", şi totuşi nimic nu mai e ca într-a IX-a. Ni s-au schimbat sentimentele, visele, năzuinţele... Poate ne-am blazat puţin în aceşti 2 ani jumătate sau poate numai eu simt asta, căci eram dispusă să descopăr noul, să fiu încântată de nimicuri, să studiez oamenii şi să-mi construiesc vise. Dar totul trece...

In toamna anului trecut am făcut o călătorie aproape spontană, căci nu plănuiam să ajung în Iaşi (obsesia mea era Sibiul), dar n-am regretat deloc că văd plaiuri moldoveneşti. După nenumărate plimbări pe străzile oraşului, prin mănăstiri şi case memoriale - cel mai aventuros a fost să găsim bojdeuca lui Creangă - am ajuns şi la teiul lui Eminescu: un bătrân copac cu truchiul bandajat, probabil pentru a nu se despica.
Si atunci, luptându-mă încă o dată cu frigul ieşean - căci toată ziua aceea am pătimit din pricina lui - am înţeles că numai prezenţa idealistului îndrăgostit i-a dat acelui tei semnificaţii istorice şi romantice (se poza o mireasă lângă copac). Am înţeles că numai starea noastră interioară atribuie calităţi deosebite unui ceva, orice. Dacă eşti fericit (atât cât poate fi un muritor), îndrăgostit, cuprins de beatitudine, chiar şi cel mai banal tufiş îţi pare romantic, doar al tău - pentru că-ţi va amintii mereu momentele în care nu te mai gândeai la timp, zădărnicie sau...probleme cotidiene. De fapt...contează intensitatea gândurilor, de orice fel ar fi ele.

Azi sunt prea melancolică pentru a mai avea vreun strop de haz.

"[...]De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu."(Mortua est!)

kryptonite...ce altceva?

2010-01-09T15:38:00.005+02:00

De ce azi? (De ce nu?) Pentru că timpul trece chiar şi când se termină bateria ceasului, la 4 dimineaţa eventual. E destul de înspăimântător să arate 4 şi 20 câteva zile la rând, dar de ce să-i stric armonia mutându-i limbile la o oră mai rezonabilă? Cum ar fi 12. Mai bine i-aş înlocuii bateria, dar aşa m-ar deranja ca de fiecare dată când nu pot dormi. Acum se odihneşte...Doar ceasul, nu şi timpul.

Abia azi, după o săptămână, m-am îndurat să arunc lumânărelele cu "happy birthday." Stiam că trebuie să dispară mai devreme sau mai târziu (erau pline de glazură de ciocolată), dar are grijă mama mereu să-mi cureţe camera de "nimicuri". Bine, de fapt ea s-a "îndurat", iar eu nu am luptat.
A fost o săpămână destul de agitată, dar nu pot să mă plâng: la mine aşa e mereu. Soră-mea spune că m-am născut strategic la începutul anului; toţi sunt mai darnici. Nu se ştiu motivele precise. E destul de derutant când toată lumea spune "la mulţi ani"; mă întreb câteodată: pentru an? pentru aniversare? pentru nume? Ca să fiu sigură întorc urările.

Recunosc că a durat ceva timp cu alegerea numelui, dar a fost distractiv. E interesant să aflii ce sugestii primeşti de la prieteni când le spui că ai nevoie de ceva care să te "descrie" scurt: nightshadow, nightsong, nightrose...Si nu, nu are o obsesie pentru noapte, că mai erau câteva şi cu "black". In fine, cel mai mult mi-a plăcut sugestia "drosophila melanogaster". Clar mi se potrivea! Mi-a amintit de câte feţe a crispat denumirea latină a musculiţei de oţet, pronunţată de mine cu zel. Vă spun, dacă vreţi să iritaţi pe cineva învăţaţi denumirile în latină şi nu strigaţi "păpădie!", ci "tarxacum officinale!". Nu are cum să nu ţină, e probată. Ideea e să perseveraţi.

M-am pierdut puţin pe drum... Aşadar am procedat capricorniceşte "încet, dar sigur", şi iată-mă scriind despre "nimicurile" mele de ziua maestrului G. Papini (şi Cristi Minculescu, desigur). Dacă alegeam numele "Papini's nest" ştiam precis despre ce să scriu. Dar riscam să fiu bântuită de cel ce spunea "Lumea sunt eu". Aşa că am rămas la (pre)numele meu...Astfel nu o să atrag (prea mult) atenţia :)